Cum în satul Nandra nu exista şcoală decât pentru ciclul primar (deşi, în perioada interbelică, în anumiţi ani, elevii erau şcolarizaţi aici până în clasa a VII-a), după terminarea clasei a IV-a aveam de ales două localităţi pentru gimnaziu: satul Gâmbuţ, situat la 6 km de Nandra, şi satul Cecălaca, din comuna Aţintiş, aflat cam la aceeaşi distanţă, dacă socotim nu drumul cu maşina, ci acela per pedes, peste dealurile care despărţeau ambele sate de Nandra.
Decizia a fost luată de părinţii mei, fără să ştiu pe ce motive, să merg la şcoala din Gâmbuţ. O parte dintre colegii de promoţie au optat pentru Cecălaca. De multe ori, drumul Gâmbuţului îl făceam singur, dacă mă duceam peste deal, prin Pădurea Auaşului. După ce treceam de pădure, nimeream direct în livezile de cireşi, Gâmbuţul fiind renumit pentru cultura cireşilor, apoi ajungeam la şcoală, situată chiar la intrarea în sat.
Un cunoscut fiu al satului Gâmbuţ, sculptorul Ioana Atăluş, mi-a spus că vechea şcoala din Gâmbuţ ar fi fost ctitorită de învăţatul Gh. Şincai, “fiind prima şcoală publică din această zonă”. Dar nu ştiam atunci această informaţie, care dădea prestigiu şcolii din Gâmbuţ. Oricum, noi am învăţat în clădirea nouă, construită în anii regimului “democrat-popular”.
Trecerea de la învăţământul primar la cel gimnazial mi-a adus nenumărate surprize. Mai întâi, am fost mirat, ca şi Mircea Eliade (când a trecut de la clasele primare la cursul inferior al liceului, care atunci era de 8 ani: cursul inferior şi cursul superior, respectiv gimnaziul şi liceul propriu-zis de azi), am fost mirat, ziceam, să văd că, la fiecare materie studiată, aveam un alt profesor, fiecare cu obiceiurile şi deprinderile sale. Unii stăteau nemişcaţi la catedră, prezentându-şi lecţiile indiferenţi, uitându-se mai mult pe geam decât la elevii din clasă. Alţii se plimbau printre bănci, în timp ce ne predau, oprindu-se din când în când în faţa câte unui elev, ca şi când doar pentru acela era lecţia respectivă.
Două lucruri exotice mi-au rămas din acel an petrecut la şcoala din Gâmbuţ.
Mai întâi, trecând pe uliţa satului, respectiv pe lângă primele case, pentru că şcoala era situată la începutul satului, am văzut pe grajduri ceva ce nu era la Nandra: motive florale, sub formă de cruce, făcute din flori (ocheşele şi margarete mai ales). La 14 septembrie se sărbătoreşte Ziua Crucii, şi cum şcoala începuse în 15 septembrie, motivele acestea erau încă proaspete, mai ales că erau fixate în pământ şi bălegar, deci aveau umiditatea necesară. Nu ştiu dacă obiceiul se mai păstrează şi astăzi.
Al doilea fapt exotic a fost că am început să învăţăm prima limbă străină, care era atunci, la ţară, limba rusă. Nimeni nu ne-a întrebat dacă vrem să studiem această limbă sau avem alte opţiuni. Profesor de rusă ne era un om mai în vârstă, Gheorghe Dorogan (cu care am mai făcut şi orele de botanică), al cărui fiu era directorul şcolii. Nu mă întrebam atunci de unde ştie acest om (cu nume necunoscut în zona noastră) limba rusă. Erau foarte ciudate pentru noi primele cuvinte în limba lui Puşkin: «Добрый день! Как тебя зовут? Меня зовут… Что это? Это книга. Что это? Это кapaндaш»[2]. Peste 41 de ani, la 23 august 2007, am fost invitat într-o comisie de doctorat la Chişinău, pentru susţinerea tezei colegului Dorel Cosma, cu tema Tendinţe ale interviului în presa contemporană (coordonator fiind prietenul şi “fratele” meu basarabean, profesorul Mihail Guzun). Secretarul comisiei era un domn, Valentin Dorogan! Abia atunci am făcut legătura cu fostul meu profesor de rusă de la Gâmbuţ, pe care îl chemase tot Dorogan. În mod sigur, familia Dorogan se refugiase în România, din Basarabia ocupată de sovietici, în 1940. Profesorul Gheorghe Dorogan mai făcea un gest atipic: le chema pe fetele din clasă la catedră, le mângâia şi le dădea câte o bomboană! Colega Maria Ciuca îmi poate confirma acest lucru.
Spre deosebire de clasele I-IV, clasa a V-a ne-a surprins şi prin numărul mare de discipline studiate: 11! Acestea erau: Limba şi literature română, Limba rusă, Istoria, Matematica, Ştiinţele naturale, Geografia, Agricultura, Desenul, Caligrafia, Muzica şi Educaţia fizică. Primele trei note luate au fost: 9 la Agricultură, 8 la Limba română, 8 la Botanică. Mediile generale au fost însă de 10. În trimestrele II şi III am avut doar câte un singur 9, la matematică, respectiv la limba rusă, media generală pe semestre şi pe an fiind cea maxima, adică 10.
Faţă de clasele primare, acum eram scoşi în faţa clasei, când răspundeam, ceea ce ne făcea şi mai emoţionaţi. Înţeleg acum să fi fost scoşi în faţa clasei la orele de istorie sau geografie, când trebuia să arătăm ceva pe hartă, dar la botanică, agricultură sau biologie, puteam răspunde la fel de bine sau poate chiar mai bine şi din bancă.
Cum spuneam, cu profesorul Dorogan mai făceam şi orele de botanică. Şi el ne scotea în faţa clasei pentru răspuns. Îmi amintesc că, la o lecţie despre căpşuni, mi-a venit mie rândul să răspund. Oi fi zis ce am ştiut, poate nu tot, fiindcă profesorul m-a întrebat cum se numeşte ramura târâtoare la căpşuni, care, în contact cu pământul, formează rădăcini la noduri și dă naștere unei plante noi. Nu-mi venea în minte cuvântul. Atunci un coleg de clasă, Andrei Brudan (Denel), a început să întindă mâna pe bancă, orizontal, de parcă ar fi mângâiat-o, şi mi-a sugerat răspunsul: stolon!
Din notele trecute în Carnetul de elev, din clasa a V-a, văd că primele note nu au fost prea grozave: Agricultură – 9; Limba română (gr.) – 8; Botanică – 8. În trimestrul II, notele de 8 au dispărut, predominând cele de 10, iar în semestrul III am luat o singură notă de 9, la Limba rusă, astfel că am terminat clasa a V-a cu media 10. Ştiu că la serbarea de sfârşit de an, din iunie, Tata împrumutase o căruţă cu doi cai şi ne-am dus cu toţii la serbare. Poate am luat chiar Premiul I, nu mai reţin.
Drumul până la Gâmbuţ îl făceam pe jos, evident, fie pe drumul de tară, puţin mai lung, fie pe cel scurt, prin pădurea Auaşului (varianta a II-a folosind-o mai mult vara, pentru că iarna se înnopta devreme, era periculos din cauza porcilor mistreţi, foarte mulţi în zonă – ca dovadă că, în pădurile Ozdului, lui Ceauşescu i se făcuse o cabană de vânătoare, unde nu ştiu să fi fost vreodată). Mult mai tărziu, colegul meu din Nandra, Andrei Brudan (Denel), mi-a amintit faptul ca, într-o zi, noi doi, cu un stânjen improvizat, am măsurat distanţa dintre Nandra şi Gâmbuţ, pe drumul carelore, punând câte un semn distinctiv la fiecare km. Nu ştiu câţi km ne-au ieşit!
Într-o iarnă, am stat câteva săptămâni în gazdă la Iuăn a lu’ Gligor, Gligor fiind prieten cu Tata. Ioan (Iuăn) era chiar colegul nostru de clasă, nu prea interesat de şcoală, încât părinţii lui, ştiind că eu “învăţ bine”, m-au acceptat cu plăcere în casa lor, ca să le ajut odrasla la teme. Unori îl ajutam eu, alteori îl ajuta bunica lui. De pildă, odată a trebuit să facem la geografie nu ştiu ce hartă. Ca să o poată copia din manual, bunica colegului meu a mânjit o pagină de caiet cu unsoare, hârtia s-a făcut transparentă şi astfel a putut fi copiată harta (conturul) din manual. Poate fericitul nepot să fi luat atunci nota maximă!
Mai reţin că, la un moment dat, am ajuns acasă, de la şcoală, ud leoarcă. Să te ploaie non-stop vreo oră şi ceva, cât dura drumul de la Gâmbuţ până acasă, nu era un lucru normal. Nu aveam atunci umbrelă şi nici vreo pelerină. Acasă la noi era cineva, poate un om din sat. Tata a fost impresionat: “No uite, domnule, cum îmi vine copilu’ de la şcoala!” Poate acela a fost momentul decisiv, când părinţii au hotărât ca, din clasa a VI-a, să mă mut la Cecălaca, sat care era la o distanţă ceva mai mică decât Gâmbuţul, dar nu cu mult. În hotărârea luată, poate a mai cântărit un argument: Tata era din Botez, iar Botezul era la o distanţă de doar 2 km de Cecălaca. În plus, pentru că mai trăia încă bunica, iarna puteam locui fără probleme la fosta lui casă părintească.
Din câte mi-a povestit Mama, transferul de la Gâmbuţ la Cecălaca nu a fost tocmai simplu. Şcoala din Gâmbuţ nu mi-a eliberat cu bucurie foaia matricolă pentru clasa a V-a, absolvită aici. Eram totuşi un elev bun şi, poate, le afectam structura claselor, dar până la urmă Mama a obţinut documentul solicitat, l-a dus directorului Şcolii din Cecălaca şi astfel am făcut acolo clasele VI-VIII.
La serbarea de la sfârşitul de an şcolar, Tata, care era atunci brigadier, a împrumutat o căruţă, cu care ne-am dus la serbare. A meritat, pentru că am încheiat anul cu media zece. Consultând arhiva Şcolii din Gâmbuţ (azi şi această şcoală este dezafectată, din lipsă de copii, localul şcolii fiind predat spre administrare Parohiei Ortodoxe din Gâmbuţ), am putut vedea catalogul şi mediile de 10 cu care am terminat.
Următoarele trei clase gimnaziale le-am făcut la Cecălaca.