Viaţa ca un dar (XV). Gândul de a deveni scriitor

Ca elev de gimnaziu, citeam revista Cutezătorii, la care eram abonat. Din paginile acestei reviste am aflat că există scriitori în viaţă, care scriu şi publică (credeam şi eu, ca elevii clasei de care povesteşte undeva Ana Blandiana, că toţi scriitorii trebuie să fie morţi!). Unii scriitori, care publicau în paginile revistei Cutezătorii, erau de vârsta mea sau foarte aproape (Vasile Poenaru era născut în 1955, ca şi mine, iar Mircea Dinescu era cu 5 ani mai mare. Ei aşteptau să debuteze editorial). Cei doi se afirmaseră ca poeţi şi îşi anunţaseră deja volumele de debut: Vasile Poenaru, Naşterea mea în poezie (1969), Mircea Dinescu debutând doi ani mai târziu, cu volumul Invocaţie nimănui (1971).

Mă întrebam dacă şi eu aş putea deveni scriitor. Şi analizam condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acela care doreşte să devină scriitor: să fie născut la ţară, cum eram şi eu; să aibă o mama talentată, care să îi transmită copilului talentul ei. Nu ştiam ca Mama să scrie poezii, dar aflasem că este pricepută la strigături, la nunţi mai ales, deci îndeplineam oarecum şi această condiţie. În fine, vedeam că toţi scriitorii au început ca poeţi. Or, eu nu aveam nicio aplecare spre poezie, concluzia fiind că nu puteam ajunge scriitor.

Ĩn timpul primei zile de licean, am început, în mod inexplicabil, să ţin un jurnal, pe care l-am continuat în toţi anii de liceu, de armată, de facultate, de profesor stagiar etc. Am scris pe un registru imens, cu coperte tari, destinat probabil inspecţiilor şcolare, pe care l-am găsit într-o bancă, în timpul admiterii la liceul din Luduş. N-aş putea să spun ce anume m-a determinat să scriu miile de pagini de jurnal. Cert este că scrisul a devenit pentru mine o obişnuinţă zilnică, pe care o practic, iată, şi la 67 de ani. Aş putea şi eu spune, ca şi Plinius, care povestea despre pictorul grec, Apelles, că acesta nu lăsa nicio zi fără să tragă o linie cel puţin, adică să deseneze, să picteze ceva. Nulla dies sine linea! (Nici o zi fără o linie, respectiv, aş zice eu, fără un rând scris!).

Jurnalul l-am întrerupt când m-am căsătorit, fiindcă mi-am dat seama că “liminara sinceritate”, cum zicea Camil Petrescu, nu mai putea fi aplicată în paginile lui.

          Dar apropo de acest jurnal, peste 2-3 ani, am trăit o întâmplare interesantă, care mi-a dat o mică speranţă că pot ajunge scriitor, iar ea se leagă de o întâlnire miraculoasă chiar cu unul dintre cei doi scriitori descoperiţi de mine în paginile revistei Cutezătorii: Mircea Dinescu! El mi-a transmis “speranţa unei întâlniri pe câmpul de bătaie al literaturii”.

După ce am terminat anul I de liceu, diriginta mea, Doamna Susana Coman, mi-a propus să mă duc într-o tabără la Izvorul Mureşului (eu am făcut liceul la Luduş, în judeţul Mureş). Era prima mea tabără şi va rămâne una de neuitat. Acolo au venit mai mulţi scriitori, pentru a se întâlni cu elevii din tabără: Nicolae Baltag, critic literar, fratele poetului Cezar Baltag, Gheorghe Istrate (care a murit acum câţiva ani, Dumnezeu să-l odihnească), Margareta Labiş, sora lui Nicolae Labiş,  şi… Mircea Dinescu!

În tabără se remarcase o elevă foarte frumoasă, inteligentă şi apreciată, din Bistriţa, afirmată la discuţii şi la activităţile culturale din tabără: Cleopatra Lorinţiu. (Peste ani, ea va ajunge o valoroasă scriitoare, activând la instituţii româneşti din străinătate. I-am scris un mesaj, după 40 de ani de la acea întâlnire. A fost surprinsă, dar s-a bucurat:  “Şi eu mă bucur că ne vom revedea. Ei… o să cădem în butoiul cu melancolie!”).

Desigur că le-am dat celor patru autori jurnalul meu, ca să îmi scrie fiecare câte un autograf. Văzând masivitatea jurnalului, poetul Mircea Dinescu m-a întrebat dacă îmi poate reţine jurnalul peste noapte, ca să citească din el unele pagini. Desigur că am acceptat. A doua zi mi-a adus jurnalul cu următorul autograf:

          “Acestui om cu suflet de mătasă, cu înaltă simţire, aproape romantic întârziat pe această sferă de pământ, unde încă sântem îngăduiţi, ce-i pot dori decât realizarea deplină a chemărilor sale interioare, ce-i pot oferi decât fructele viitoare ale poeziei mele şi speranţa unei întâlniri pe câmpul de bătaie al literaturii (subl. I.R.,), unde macii păzesc lanurile de grâu, unde îngerii plâng de prea mult alb, unde numai plânsul poate urca la ceruri./ Cu dragoste şi simpatie, Mircea Dinescu.

          Iar pe pagina alăturată a scris următoartea strofă:

          Dacă eu plâng şi ceaţa-n ceruri râde

          Oh, poezia e o moarte-n plus

          Trezind cu pleoapa somnorosul gâde

          Al timpului atât de rar sedus.

(Din viitoarea carte, Elegii de când eram mai tânăr)”.

          Faptul interesant este că, în 1974, când a apărut volumul Elegii de când eram mai tânăr, la Editura Albatros, mi-am cumpărat cartea, am citit-o, dar nu am regăsit în paginile ei aceste versuri, care sunt acum cu atât mai valoroase.

          După foarte mulţi ani, am ajuns pe “câmpul de bătaie al literaturii”. Când mi-a apărut primul volum cu care am debutat editorial, Peregrin prin Europa (1998, volum publicat la sugestia Doamnei Irina Petraş), am fost invitat la Carei, să fac o lansare a cărţii. Un post local de televiziune mi-a luat atunci un interviu, iar pe burtieră scria: “Ilie Rad, scriitor”. Mi-am amintit de o vorbă a lui Constantin Noica: “Gândindu-se la Socrate, oamenilor ar trebui să le fie ruşine să se numească filosofi!” Am parafrazat imediat: “Gândindu-se la Eminescu, oamenilor ar trebui să le fie ruşine să se numească scriitori!” Aşa se întâmplă uneori în viaţă: doreşti foarte mult un lucru, iar când acesta se înfăptuieşte, de ruşinezi cumva de existenţa lui!

Dar fiindcă am amintit de tabăra de la Lăpuşna, să mai povestesc un episod interesant. Pe vremea aceea, în tabere se făcea “înviorarea” de dimineaţă: în haine adecvate, alergam şi făceam exerciţii de înviorare, sub conducerea unui profesor de sport, cam o jumătate de oră. După două săptămâni, înviorarea mi-a intrat în reflex.

          După ce am venit acasă din tabără, din obişnuinţă, vreo săptămână am continuat să fac exerciţii de înviorare, alergând în jurul casei. Desigur că m-au văzut mulţi oameni, care, la ora aceea, mergeau la hotar.

Ce s-a discutat în sat: “Tu, dragă, ăsta a lu’ Iozefa o înnebunit, aleargă dezbrăcat în jurul casei!”

 

 

 

ş

Mergi sus