Viaţa ca un dar (XIX). O cină la ţară

În anul 2000, când am fost în America, am scris un mic eseu, intitulat Cultul mesei la români. Plecam de la constatarea că, în literatura română, avem descris un asemenea cult, fiindcă masa este şi o emblemă a ospitalităţii noastre. Cred că D. Cantemir, în Descriptio Moldaviae, notează că, în Moldova contemporană cu el, oamenii nu puteau prânzi, dacă nu chemau vreun trecător de pe uliţă la masă. Să ne amintim apoi de scenele din romanul Moromeţii: masa se desfăşura după o anumită rânduială. Şeful familiei avea un loc anume, de obicei în capul mesei (am cunoscut această tradiţie şi atunci când ne invita esteticianul Liviu Rusu la masă).

Americanii nu cred că au dezvoltat acest cult. Sandwich-ul şi McDonald’s-ul sunt exemple tipice pentru bucătăria americană, pragmatică, pregătită în mare grabă. Îmi amintesc de câteva juste observaţii ale lui Stelian Tănase, care spunea că americanul nu mănâncă în tihnă, ci înghite, stând cu ochii pe ceas: „Americanul preferă, când ia masa, să aibă o întâlnire utilă cu cineva. Masa e un bun pretext pentru a-ţi regla problemele. Mai e şi timpul, mereu lipsă. Lunch-ul, dinner-ul nu sânt ceva care se degustă în linişte. Nu îţi întrerupi treburile, ca în Europa. Masa nu se ia de unul singur sau cu prietenii apropiaţi. Câştigi timp, discuţi business, chestiuni profesionale etc.”

La noi, a mânca pe stradă poate fi un act de impoliteţe. Dimineaţa, când mă duc devreme la facultate şi nu am timp de micul dejun, îmi iau un corn sau o plăcintă cu varză şi mă retrag pe vreo stradă lăturalnică, pentru a nu fi surprins de cunoscuţi. În America, dimpotrivă, am văzut pe stradă domni respectabili, cu sandwich-ul în mâna stânga şi cu nelipsitul pahar de Coca-Cola în cea dreaptă. La ei masa nu mai este un prilej de taifas, ci o ocazie de afaceri, cum spunea Stelian Tănase. Nu-mi imaginez un Sadoveanu american, care să spună despre cutare personaj că „dădea mesei ce-i al mesei”. Ne amintim apoi de personajele din Hanu Ancuţei, care stăteau la masă şi tăifăsuiau ore şi zile în şir.

Cultul mesei poate fi şi un argument serios pentru a demonstra continuitatea şi statornicia unui popor, fiindcă numai popoarele statornice au dezvoltat acest cult. Migratorii mâncau „la botul calului”, cum se spune corect în limba populară, adică pe fugă. Aşa se şi explică, la noi, ritualul mesei, cele două (acum trei) feluri intrate în uz, între care supa sau ciorba ocupă un loc important. Satul meu se mărgineşte cu un sat de maghiari, Bichiş. De multe ori, vedeam şi eu că bichişencele mergeau în hotar cu o oală, în care aveau o ciorbă sau supă, pe care să le consume în hotar, în pauza de prânz. În loc să ia acest model sănătos, năndrenii îi ironizau pe bichişeni, că merg cu oala în hotar, ei preferând să mânănce la prânz pâine cu slănină şi ceapă.

La ţară, masa cea mai importantă a zilei este cina, fiindcă atunci se puteau strânge toţi membrii familiei în jurul mesei, dimineaţa şi la prânz ei fiind ocupaţi cu treburile din gospodărie sau de pe câmp. Nu întâmplător, femeile din sat erau preocupate mai mult de meniul cinei, decât de acela al mesei de prânz. Nu uit o poveste amuzantă, spusă de Mama, care a întrebat-o odată pe tătăişa Floare, nevasta unchiului Uănisâie (= Onisie), ce face de cină. “Dragă, nu fac nimic, mâncăm ce-avem!”, a fost răspunsul. Dar ce putea avea omul în casă, când i se termina carnea din pod? Pâine, slănină, o ceapă, un cartof sau un ou fiert etc. Atunci mi-a venit să râd, dar peste mulţi, foarte mulţi ani, când eu şi Doina ne-am despărţit de socri (în sensul că nu am mai locuit împreună cu ei) şi eram amândoi foarte ocupaţi, o întrebam uneori pe Doina ce vom cina. Cunoscând povestea cu tătăişa Floare, ea îmi amintea replica acesteia: “Mâncăm ce-avem!” Iar eu, disciplinat, luam o bucată de slănină din frigider, o ceapă şi o felie de pâine şi cinam, fără alte comentarii.

Mult mai târziu mi-am dat seama cât de profunde erau vorbele spuse de tătăişa Floare. În vorbele ei se ascundea de fapt filosofia că omul nu trăieşte ca să mânânce, ci mănâncă pentru a trăi!

Aşadar, în copilăria mea, luam masa împreună doar seara sau în zilele de duminică, fiindcă doar atunci se nimerea să fim toţi trei acasă. La prânz (în zilele de sărbătoare) sau seara, ne aşezam toţi trei în jurul mesei, care începea cu un fel de ritual: după ce Tata răsturna pe cenuşar mămăliga aburindă, iar Mama ne punea în farfurii, eu tăiam mămăliga cu aţa unui arc, confecţionat anume în acest scop şi ţinut în cuiul de la oglindă. Apropo de acest obicei, iată ce am citit într-un album dedicat Lenei Constante: “Harry (soţul ei, n. I.R.) l-a cunoscut pe Brâncuşi în 1932, când a primit o bursa studenţească. Mergeau aproape în fiecare seară şi mâncau mămăliguţă tăiată cu aţa, aşa cum învăţase Brâncuşi în casa copilăriei de la Hobiţa”[1].

Dar înainte de tăiatul mămăluguţei cu aţa, ne ridicam toţi trei în picioare şi spuneam Tatăl nostru. Tata spunea rugăciunea cu voce tare, făcându-mă să mă minunez de anumite cuvinte, al căror sens nu îl pricepeam: cataeste, provenind de la că a ta este, după cum mă amuzau unele pronunţări pe care nu le întâlneam la şcoală: greşalele (şi în 2022, unii preoţi ortdocşi spun tot greşalele) în loc de greşelile, carele pentru care, pre pentru pe etc. Asemenea “enigme” lingvistice mai aveam şi la rugăciunea Îngereul, care trebuia spusă înainte de culcare. Nu înţelegeam cuvântul “teadat Dumnezeu”, care provenea de fapt de la ce mi “te-a dat” Dumnezeu!

Am o amintire, pe care o ştiu de la Mama, legată momentul rugăciunii dinaintea mesei. Când spunea Tatăl nostru, bunica – Dumnezeu s-o odihnească în pace! – nu era concentrată deloc asupra rugăciunii, fiindcă ea se ruga cam aşa: “Tatăl nostru carele eşti în ceruri tu, Iozefă, mestecă oţâră în cratiţă! –, sfinţască-se numele tău auzi, Nicule, că latră cânele! –, vie împărăţia ta, facă-se voia ta mai puneţi careva doi coceni pe foc! , precum în ceruri aşa şi pre pământ  deschide uşa, că mi-i cald etc.”

Cum am mai spus şi cu altă ocazie, mămăliga era un aliment de bază pentru noi. Mie îmi plăcea foarte mult (atunci ca şi acum), încât Tata mă poreclise “moldovean” (fiindcă moldovenii consumă multă mămăligă). Nu îmi zicea “mămăligar”, cum i-a poreclit Hruşciov pe români, în Memoriile sale, termenul fiind prea peiorativ.) Uneori, după felul principal, ai mei îşi făceau şi câte o “gâscă” (un boţ de mămăligă, având în mijloc puţină brânză). Să spun acum că eu nu mănânc niciun produs lactat de la vârsta  de câţiva ani. Probabil că am avut ceva, poate o diaree, iar doctorul de la dispensarul comunal i-a spus Mamei să îmi dea cât mai multă brânză, ceea ce Mama a şi făcut. Numai că, pe durata acestui tratament, am urât brânza, iar după ce m-am vindecat, n-am mai pus niciun produs lactat în gură. Doar laptele de vacă, fiert, cu mămăligă, îl mai consumam.  Nici măcar zărul rezultat din stoarcerea caşului de oaie nu îl suportam. Când Mama făcea fasole verde (altă mâncare preferată), zicea că nu este cu zăr, dar la un moment dat m-am prins de păcăleală. Nu ştiu nici acuma de unde îşi ia organismul meu calciul de care are nevoie.

După ce s-a născut Nicuşor, mesle cu cei patru membri ai familiei au trecut şi ele în amintire, fiindcă Tata se angajase la CFR şi prea puţin mai aveam ocazia de a lua masa împreună.

Am crezut că pot reedita mesele din copilărie, cu toţi membrii familiei la masă, la Cluj, după ce m-am căsătorit. Dar a fost imposibil. Avem programe diferite, sosim acasă la ore diferite, încât e greu să ne reunim în jurul mesei. Dar nici seara, când suntem acasă cu toţii, acest lucru nu se poate realiza. Ora cinei coincide cu programele de ştiri, cu vreo telenovelă sau cu vreun serial. Aşa că stau singur în bucătărie, gândindu-mă la mesele de odinioară….

 



[1] Lena Constante. Selecţia comentariilor, textele şi interviul (fragmente) au fost realizate de Dragoş Tudor. Adresăm mulţumiri pentru colaborare Lenei Constante şi Vioricăi Moisil. [Traducere Ariadna Grădinaru],  Institutul Cultural Român, Bucureşti, [2005], p. 26.

Mergi sus