Viaţa ca un dar (XIX). Leacuri băbeşti

             Înainte de apariţia medicinei ca ştiinţă, oamenii s-au tratat de bolile şi durerile de care sufereau cum au putut. Eu cred că, în trecut, fiecare sat avea un fel de medic ad-hoc, un bărbat sau mai ales o femeie în vârstă, care îşi asumau această sarcină. Prin mijloace primitive, dar verificate de experienţa vieţii, oamenii au încercat să-şi aline suferinţa, scăpând de boli precum holera sau râia.

În Amintirile sale, Creangă ne spune cum erau trataţi cei bolnavi de holeră: “Doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într-un ceaun mare nişte hoştine cu său; şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoştinele ferbincioase pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil; şi nu pot şti cât a fi trecut la mijloc pănă ce am adormit mort, şi de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi sănătoşii; Dumneze să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său!”[1]

Acelaşi scriitor ne oferă detalii despre modul în care s-a vindecat de râie: “Şi noi, pe căldurile cele, ne ungeam cu leşie tulbure, şedeam afară la soare cu pelea goală, pănă se usca cenuşa pe noi, şi apoi ne băgam în Bistriţa, de ne scăldam. Aşa ne învăţase o babă să facem, ca să ne treacă de râie.” Dar pentru că soluţia nu a dat rezultate, bunica scriitorului recurge la alte leacuri: “Degrabă s-a dus [bunica] în cămară, a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul din creştet pănă în tălpi şi apoi ne-a culcat pe cuptior, la căldură. Şi tot aşa ne-a uns de câte două-trei ori pe zi cu noapte, pănă ce, în Vinerea-Sacă, ne-am trezit vindecaţi taftă.”[2]

Pot fi date multe exemple asemănătoare. Într-o carte a lui Alexandru Lupeanu-Melin (1887-1937), publicist, profesor, director al Despărțământului Astra Blaj, născut la Fărău, dincolo de Landor, intitulată Evocări din viaţa Blajului[3] (în care se fac şi unele referinţe la Bichiş, Gâmbuţ, Ozd, Botez, Cecălaca etc.), există un capitol numit Spitalul Ţoloboaii, în care se descrie cum nana Ţoloboaie îi vindeca pe „diecii” (= elevii) din şcolile Blajului de râie şi grumăzare (inflamare a ganglionilor din regiunea gâtului; buboi, gâlcă). Iată un fragment privind modul în care îi trata pe bolnavii de râie: „După  ce ne-am dezbrăcat şi ne-am înşiruit gledă în faţa cuptorului, s-a dat la noi cu o alifie urât mirositoare şi ne-a năclăit din creştet până în tălpi, ca pe nişte pui de bivoli. Nici vârfurile nasurilor nu ne-au scăpat nepomăduite, încât ne venea să ne încârligăm de ruşine şi de putoare. Apoi alivanti, în cuptor! (e vorba de cuptorul de copt pâine, ars înainte, unde erau băgaţi bolnavii, n. ns.)/ […] Când m-am înmuiat bine de dogoare, încât mi se îmbumbau pleoapele, m-a scos afară, la răcoare. Şi până s-au prăjit la fel şi Ananie şi Misail, pe mine m-a luat la şurluit, într-o troacă mare, cu săpun şi cu leşie, încât m-au năpădit lacrimile părău. Când am trecut şi peste acest pont, îmi era pielea albă ca marmura şi mătăsoasă ca floarea de trandafir.”

În perioada copilăriei mele, exista deja un dispensar comunal, la care şi năndrenii puteau apela, când erau bolnavi. Dar acest lucru nu a dus la dispariţia completă a unor vindecări tradiţionale. Primul caz care îmi vine în minte este descântecul de deochi.

După câte-o vizită la noi, rămâneam cu febră şi se spunea că persoana respectivă m-a deocheat. Mama lua o cană de apă (evident cana uzuală, fiindcă nu îmi imaginez că avea una specială pentru descântec), lua nouă tăciuni, unul câte unul, şi îi arunca în cana cu apă, în timp ce spunea o rugăciune. Dacă aceşti cărbuni mergeau la fund, însemna ca eu eram deocheat.

Verişoara mea, Olimpia, deţine textul unui descântec, pe care îl ştie de la mama ei, mătuşa Anicuţa, care era un adevărat blestem:

De-i deocheată de bărbat,

Să-i crape boaşele şi să-i curgă sângele!

De-i deocheată de femeie,

Să-i crape ţăţele şi să-i curgă laptele!

De-i deocheată de fată,

Să-i cadă părul din cap!

Fiecare din cele trei blesteme erau spuse de câte trei ori.

Apoi îmi dădea să gust de trei ori din apă şi îmi punea cu degetul apă descântată în frunte, la inimă, în palme, pe tălpi etc. Se spunea că restul apei, pentru ca descântecul să-şi facă efectul, trebuia aruncată pe pisică sau pe câine, în lipsa animalelor putând fi aruncată pe ţâţâna uşii. Nu ştiu dacă era un fel de autosugestie, dar fiebinţeala îmi trecea după fiecare descântec.

În cazul în care îmi sclinteam o mână sau un picior (era vorba de o luxaţie), apelam la nana Anica lu’ Neculae, care îmi ungea cu puţină unsoare de porc zona respectivă, după care mă masa, iar în final, după mai multe şedinţe zilnice, în funcţie de gradul de sclintire, eram vindecat.

Senzaţia mea este că, în multe cazuri, se miza pe un fel de autosugestie. Într-o iarnă, m-am dat cu sania pe locul numit  „Într-a popii”, dar nu în poziţie normală, ci pe burtă, cu picioarele înainte. Neputând controla bine sania în această poziţie, m-am izbit cu piciorul drept de stâlpul (din lemn) de curent electric, acuzând apoi o sclintire a piciorului. Ai mei nu m-au mai dus la nana Anica, ci au decis să mă trimită cu Tata la Botez, „ca să schimb” areul şi peisajul! Din câte îmi amintesc, m-am vindecat. Autosugestie clară!

          O altă boală, de care eu am scăpat, dar îl ştiu pe Tata afectat de mai multe ori, era „desvârtitul buricului”.  Mătuşa Anicuţa era meşteră în învârtitul buricului. Tata se întindea pe spate în mijlocul camerei, mătuşa punea degentul în buric şi se învârtea de mai multe ori în jurul lui. Poate şi spunea ceva, o rugăciune sau vreun  descântec, cert este că Tata se scula vindecat!

Doamna Maria Coţiu mi-a relatat următoarele, în legătură cu această „boală”: „Despre desvârtitul buricului îmi amintesc că fratele meu, Pamfil, zis Lică, tot timpul avea probleme cu burta sau cu stomacul, nu ştiu sigur, dar de fiecare dată se ducea la lelea Ană a lui Răchită, care, prin metoda învârtitului buricului, îi rezolva durerea. Ţin minte că Lică se întindea în târnaţ, pe spate, iar lelea Ană introducea degetul arătător în spaţiul buricului, se învârtea în jurul copilului şi, în acelaşi timp, bolborosea ceva, dar foarte încet, încât nu înţelegeam nimic. Cert este că Lică totdeauna, după acest tratament, se simţea bine. O fi fost psihică problema, o fi fost ceva real, nu ştiu, dar soluţia era de efect.”

Îmi mai amintesc tratamentul cu ajutorul ventuzelor, pentru eliminarea durerilor de spate, a junghiurilor etc.  Ventuzele din sticlă erau un fel de pahare, cu o gură netedă şi rotunjită, care se puneau pe spate, după ce se încălzeau, pentru a crea un vid parţial pe piele (după ce erau luate, lăsau pe piele nişte cercuri roşietice). 

            Despre moaşa satului nu ştiu nimic, pentru că în familia noastră, în acea perioadă, n-au avut loc naşteri, iar de restul n-am avut informaţii.

           Dacă aveam un “ulcior” la ochi (un fel de infecţie), soluţia era să se picure în ochiul respectiv lapte de mamă, despre care se ştie că are proprietăţi miraculoase. Asta în cazul fericit, că exista în sat o femeie care alăpta.

           În cazul unei răceli, soluţia era simplă şi eficientă: Mama avea pregătită o cărămidă arsă, pe care o punea pe sobă, lăsând-o să se încălzească, după care eu stăteam cu picioarele acoperite pe această cărămidă. Răceala parcă îmi era luată cu mâna! Probabil că mi se dădeau şi ceaiuri calde, de chimin, mentă sau alte plante “medicinale”.

           Dacă aveam zăbale, se recomanda să mă şterg la gură cu… coada mâţei! N-am avut zăbale, nu ştiu dacă metoda era eficientă!

           Pentru diaree se folosea brânza, iar pentru constipaţie – apă cu miere de albine sau zahăr.



[1] Ion Creangă, Opere. , p. 171.

[2] Ibidem, p. 178; 181.

[3] Alexandru Lupeanu-Melin, Evocări din viaţa Blajului. Ediţie, prefaţă şi glosar de Ion Buzaşi, Editura Arhidiecezană „Buna Vestire”, Blaj, 1999, p. 158.

Mergi sus