Viaţa ca un dar (XIV). Primii ani de şcoală

             I. Clasele I-IV, Nandra (1962-1966)

Am început şcoala la 17 septembrie 1962, data tradiţională de 15 căzând atunci într-o zi de sâmbătă. Nu ştiu ce pregătiri speciale voi fi făcut pentru acest eveniment. Probabil că Mama îmi cumpărase deja uniformă şcolară, cum se cerea, mai mult ca sigur probând-o pe vreun copil din Luduş, de mărimea mea, cum mai făcuse şi cu alte ocazii. Mi-o fi cumpărat ghiozdan din carton, penar, linear, echer, compass, toc cu peniţă, cerneală, gumă de şters, sugativă, maşină de ascuţit creioane, hârtie albastră (pentru învelitul caietelor şi al cărţilor), etichete (pe care le voi împărţi în anii următori cu Ioan Poruţiu), pahar rabatabil de plastic pentru apă etc. Poate că m-a însoţit până la şcoală şi m-a predat “domnişoarei” (nu se generalizase termenul “tovarăşa”) Lucreţia Răchită.

Viitoarea mea învăţătoare era absolventă a Şcolii Medii Mixte Luduş, promoţia 1955-1956. După liceu, fusese învăţătoare în Botez şi în Cecălaca, apoi s-a mutat la Nandra, undeva rămâne până în 1968. Locuia “în rât”, spre Bichiş, fiind fiica lui Gheorghe Răchită, care era secretar de partid (nu ştiu dacă pe sat sau pe comună). Tata, care era şi el membru de partid, îi spusese mamei că aceasta este o funcţie importantă. De pe la vreo astfel de şedinţă de partid, Tata adusese acasă volumul Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări (dec. 1955-iul. 1959), Editura Politică, Bucureşti, 1959.

Intraţi în sala de clasă, care era proaspăt dată cu motorină, producând un miros înţepător şi contrastând cu mirosul penarului şi al creioanelor colorate, am fost aşezaţi în bănci în ordinea înălţimii, eu, fiind mai înalt, ocupând un loc în spatele clasei, unde se mai aflau doi ţigani, rămaşi repetenţi, Codru şi încă unul, al cărui nume nu l-am reţinut.

Apoi domnişoara învăţătoare ne-a spus câteva lucruri esenţiale: 1. Ţara noastră se numeşte Republica Populară Română; 2. Ţara noastră este condusă de Partidul Muncitoresc Român, în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej (al cărui portret îl şi aveam în faţă, de altfel. LUcrând la monografia satului, am aflat că croitorul prefeta al lui Dej era năndreanul Filon Coman, de a cărui urmă nu am putut da. Costumul în care apare Dej în fotografia lui “oficială” este posibil să fi fost făcut de acest croitor!). 3. Trebuie să păstrăm avutul obştesc. Văzând probabil nedumerirea de pe chipurile noastre inocente, domnişoara ne-a explicat că “avutul obştesc” este format din bănci, tablă, masă, scaune etc. 4. În clasă, când nu avem de scris, trebuie să ascultăm, să nu vorbim unii cu alţii şi să stăm cu mâinile la spate. 5. Intrarea în sala de clasă, din curtea şcolii, se face cu rândul, aliniaţi unul după altul, nu la grămadă, ca oile. 6. Trebuie să salutăm cu “Bună ziua!” toţi oamenii de pe stradă.

Băncile erau clasice, cu loc pentru ghiozdan, iar deasupra aveau două găuri, unde ne puneam sticluţele de cerneală. Lucrând cu cerneală, se înţelege că băncile erau tot timpul pătate, iar caietele aveau şi ele pete albastre (denumite “porci”).

Eram o promoţie destul de numeroasă, cum nu mai fusese înainte, şi nici după noi, formată din 11 colegi: Andrei Brudan, Gligor Brudan, Liviu Brudan, Marioara Brudan, Maria Ciucă, Ilie Cosma, Palaghia Iacob, Vasile Iacob, Laurean Moga, Ilie Rad, Emilia Ţiboc, la care se mai adăugau 2 ţigani. Fiind totuşi puţini ca număr, am făcut clasele primare la “simultan” (I-III şi II-IV), şcoala având o singură sală de clasă mai mare, iar una mai mică. Noi am fost repartizaţi să mergem după masă, adică de la ora 12,00.

Lucrând la monografia satului, am consultat integral arhiva şcolii, dar nu am găsit cataloagele noastre. Ştiu însă ce materii am făcut, după carnetele de elev (pe care le-am păstrat), fiindcă pe atunci manualele erau unice, cu excepţia Agriculturii, care se făcea doar la ţară.

Anul şcolar avea tot trei semestre, ca înainte de 1944, doar că vacanţele nu se mai numeau de Crăciun şi de Paşti, ci de iarnă şi primăvară.

Astfel, în clasa I am făcut: Limba şi literatura romînă (cu î din i, fiindcă eram după reforma ortografică din 1953, când s-a generalizat î din i, inclusiv în cuvintele Romînia, romînesc şi derivatele lor), Matematică, Lucrări practice, Caligrafie, Desen, Muzică, Educaţie fizică.

Limba şi literatura română era de fapt Abecedarul, graţie căruia am învătat să scriem şi să citim. După ce am umplut mai multe pagini cu liniuţe, am învăţat să scriem a mic de mână şi A mare de mână, b mic de mână şi B mare de mână, după care am ajuns la propoziţii.

La Artimetică, un manual frumos colorat, am învătat operaţiunile de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire.

La orele de muzică am învăţat, desigur, Imnul de Stat al Republicii Populare Române, pe versuri scrise de Eugen Frunză şi Dan Deşliu, muzica aparţinând lui Matei Socor, imn cu care aveam să ne deschidem serbările şcolare de la sfârşit de an. Aşa cum se ştie, după 1964, România a incept să iasă de sub influenţa sovietică, încât “imnul românesc sovietizat” devenise inactual, mai ales că însăşi denumirea ţării fusese schimbată în Republica Socialistă România. Cenzura a interzis mai întâi textul, apoi şi melodia. În 1965, s-a dispus organizarea unui concurs pentru un nou imn al României, concursul durând mai bine de … 12 ani, până în 1977, când  a fost adoptat ca imn Tricolorul lui Ciprian Porumbescu. Dar iată cuvintele Imnului adoptat în 1953:

 

 

Te slăvim, Românie, pământ părintesc,

Mândre plaiuri sub cerul tău pașnic rodesc.

E zdrobit al trecutului jug blestemat,

Nu zadarnic, străbunii eroi au luptat:

Astăzi noi împlinim visul lor minunat.

 

Puternică, liberă,

Pe soartă stăpână,

Trăiască Republica

Populară Română!

 

Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor

Cu poporul sovietic eliberator.

Leninismul ni-e far și tărie şi avânt,

Noi urmăm cu credință Partidul ne-nfrânt,

Făurim socialismul pe-al țării pământ.

 

Puternică, liberă,

Pe soartă stăpână,

Trăiască Republica

Populară Română!

 

Noi uzine clădim, rodul holdei sporim,

Vrem în pace cu orice popor să trăim,

Dar dușmanii, de-ar fi să ne calce în prag,

Îi vom frânge în numele-a tot ce ni-e drag

Înălța-vom spre glorie al patriei steag.

 

Puternică, liberă,

Pe soartă stăpână,

Trăiască Republica

Populară Română!

 

În clasa a II-a (1963-1964) am avut aceleaşi materii, cu precizarea că ni se schimbase învăţătoarea: în locul domnişoarei Lucreţia Răchită (care rămăsese la clasele I-III), ne-a venit domnişoara Rozalia Kiss.

În clasa a III-a (1964-1965), făcută din nou cu domnişoara Lucreţia Răchită, la materiile din clasele anterioare, s-a adăugat Geografia (de fapt, Geografia Regiunii Mureş-Autonomă Maghiară, de care aparţineau atunci comuna Bichiş, deci şi satul Nandra).

Clasa a IV-a (1965-1966, învăţătoare fiindu-ne Rozalia Kiss) a adus mai multe materii noi: Istoria, Ştiinţele naturale, Geografia, menţinându-se şi în acest an Caligrafia.

Geografia îmi aminteşte de ceva stresant pentru mine. De câte ori venea cineva în vizită la noi, eram frecvent întrebat care sunt vecinii României. Uneori mă mai încurcam, iar cmpletările Mamei mă derutau, ea susţinând că la nord ne învecinăm cu Cehoslovacia şi Polonia. Asta fusese înainte de Al Doilea Război Mondial. Acum la nord ne învecinam doar cu URSS. Se vede că încă de atunci dovedeam inapetenţe pentru geografie, fiindcă şi azi îmi pierd rapid simţul de orientare, mai ales în străinătate (în liceu, profesorul Liviu Raţiu m-a dojenit, pentru că, scos la răspuns, n-am ştiut arăta pe hartă Peninsula Kamceatka. Acum ştiu unde se află!).

De regulă, în toţi anii, primeam destul de multe teme pentru acasă, pe care eu mi le făceam. Învăţatoarea ne controloa zilnic temele şi punea un V mare (“văzut”) la fiecare temă. Satisfacţia supremă era când caietul meu cu teme era ridicat, arătat tuturor şi dat ca exemplu.

Am avut curiozitatea să compar materiile studiate de mine, în clasa I, cu materile făcute de Mama, tot în clasa I, în anul şcolar 1937-193, asadar cu exact 25 de ani înainte! Pe atunci nu existau carnete de elev, aşa că iau materiile studiate din foaia matricolă, păstrată în arhiva Şcolii din Nandra.

Fiind vorba de o perioadă în care s-a trecut de la un regim democratic la unul totalitar, deosebirile sunt mari. În primul rând, materiile erau atunci sistematizate pe grupe: Limba română (care includea: Scriere şi exerciţii gramaticale. Cetire. Exerciţii de memorie şi liberă reproducere. Exerciţii de compunere. Exerciţii de intuitive. Cu excepţia Exerciţiilor de compunere, celelalte materii erau făcut de elevul din clasa I). După Matematici (artimetica şi geometria, ca materii de studiu), urmau Celelalte ştiinţe (Religia. Istoria. Geografia. Ştiinţele fizico-naturale şi higienaCultura socială şi învăţământul civic. Comerţ şi contabilitate, din care în clasa I se făcea doar Religia). Urmau Dexterităţile (Caligrafia, Desenul, Cântul, Educaţia fizică, Lucru manual (la băieţi), respectiv Lucru de mână şi gospodăria (la fete), toate acestea fiind notate în clasa I. Ultima rubric este Disci[lina (cu Purtarea şi Frecventarea). Rezultă că, în clasa I, elevii din 1937 făceau 11 matreii, pe când cei din 1962 urmau doar 7 materii.

O altă deosebire este că, în 1937, elevii erau examinaţi la sfârşitul fiecărui an (oral şi în scris), iar în datele de identificare a elevului trebuia precizat dacă este .. vaccinat şi când anume (ziua, luna, anul). De asemenea, absenţele nemotivate puteau fi amendate, aceasta fiind o modalitate de constrângere pentru părinţi, ca să îşi lase copiii la şcoală.

Văd, în carnetul de elev din 1962, un grad mai mare de politizare a învăţământului. Drepturile elevului (în 5 puncte) sunt urmate de Îndatoririle elevului, formulate în… 14 puncte!

Aceste îndatoriri erau precedate de următorul text: “Elevul are îndatorirea fundamentală să iubească şi să respecte din adâncul fiinţei sale patria noastră socialistă, Repubica Populară Română, eroica noastră clasă muncitoare, să fie devotat trup şi suflet cauzei Partidului Muncitoresc Român, să cunoască măreţele înfăptuiri ale poporului nostru pe drumul construirii şi desăvArşirii socialismului, să respecte şi să preţuiască lupta poparelor pentru pace, democraţie şi socialism.”

Iar la finalul îndatoririlor, se preciza: “Bucurându-se de condiţiile minunate create de regimul democrat-popular, de drepturile pe care le are şi îndeplinind cu conştiinciozitate îndatoririle ce-i revin, elevul va putea deveni un cetăţean de nădejde al patriei noastre socialiste, Republica Populară Română.”

Câteva detalii de natură grafică şi ortografică: primul citat era scris cu italice, al doilea cu bold (folosindu-se litere cursive, respectiv aldine, în vechiul limbaj tipografic), dovadă a importanţei care se acorda celor două texte.

Este importantă apoi ortografia cuvintelor românesc şi a derivatelor, scrise deja cu î din a (adică â), în timp ce restul cuvintelor se scriau cu î din i. Una din primele măsuri luate de noul lider comunist, Nicolae Ceauşescu, care a preluse puterea în primavera anului 1965, a fost de revenire la î din a, în cuvintele România şi derivatele acestuia. O măsură prin care şi-a atras simpatia intelectualilor români.

În primii trei ani am terminat cu media 10, iar în clasa a IV-a, cu media 9,96. În trimestrul III, am avut media 9 la… educaţie fizică, deşi, în acelaşi semestru, am în carnet două note de 10! Era clar o făcătură, al cărei mobil nu îl ştiu!

Îmi plăceau toate materiile, inclusiv Geografia Regiunii Mureş-Autonomă Maghiară, unde se vorbea şi despre viile din Bichiş şi Ozd, singura referinţă la ceva din comuna mea. La lucru manual făceam rogojini din pănuşi de porumb, cea mai frumoasă rogojină oferind-o învăţatoarei mele. E interesant că nu mi se personalizează niciun an, parcă toţi ar fi fost la fel. Reţin doar câteva activităţi extraşcolare, cum se spune acum: o vizită la Fabrica de Zahăr din Luduş, unde îmi purtam cu mândrie, cusut pe mâneca hainei, un ecuson care marca funcţia de comandant al unităţii de pionieri, o vizită la mormântul soldatului necunoscut, din cimitirul satului, pentru a pune flori, dar şi o prezenţă a noastră la culesul strugurilor din viţa-de-vie altoită, plantată cu asistenţa de specialitate a ozdenilor, pentru că doar în Ozd exista viţă altoită, în Nandra predominând strugurii nova, care se scuturau repede şi ale căror boabe căzute trebuiau strânse obligatoriu. Îmi amintesc de relaţiile bune pe care le aveam, noi, copiii, cu nana Milie şi tetea Iuănel, care făceau curăţenie în şcoală, încălzeau clasa şi care nu ne certau că mai lăsam hârtii prin clasă sau noroi de pe încălţămintea noastră. De asemenea, îmi amintesc de o vizită a lui Ilarie Păcurar, care era deputat (consilier zicem azi) comunal şi care ne-a ţinut un mic discurs, amintind-o pe “tovarăşa directoare Răchită” (nu ştiam că învăţătoarea noastră era şi directoare!). Ce păcat că nu ne-a vorbit despre experienţa sa de combatant la Batalia de la Oarba de Mureş, un adevărat Katyn românesc (la care a mai participat un năndrean: Ioan Iacob, amândoi scăpând cu viaţă din carnagiul de la Oarba de Mureş).

Spuneam că am mers de câteva ori în cimitir, la Mormântul Soldatului Necunoscut. Ocupându-mă de monografia satului, am aflat că acel soldat nu murise în luptă, ci în altercaţia avută cu Petru Poruţiu, în 8 septembrie 1944, fiind împuşcat de acesta. De altfel, ulterior, acesl soldat, al cărui nume nu îl cunoaştem, a fost deshumat şi dus, probabil de rude, în localitatea natală, în prezent mormântul nemaiexistând în cimitirul satului Nandra. Nu am putut afla numele soldatului. Cineva mi-a spus că ar fi fost din Craiova.

Desigur, îmi amintesc de serbările de la sfârşit de an şcolar (care se ţineau la Căminul Cultural), cu cântece de cor, din care nu lipsea Imnul naţional în uz, amintit mai sus. Urmau şi inevitabile recitări (când îmi venea mie rândul să spun poezia, ca să nu mă încurc, mă uitam fix la fundoiul casei lui Ţârca, vizibil pe uşa larg deschisă a căminului), după care ni se dădeau premiile. Am fost între primii în clasele primare, poate chiar primul, fără să ştiu dacă nu şi alţii vor fi luat tot premiul I. Nu-mi amintesc să fi primit diplome, şi nici cărţi de premiu, pentru că le-aş fi păstrat. Sunt convins că ai mei erau foarte fericiţi, vâzându-mă pe bină şi spunând poezia fără să greşesc.

Un moment de neuitat a fost acela când am primit cravata de pionier (cred că eram în clasa a III-a), pe care mi-am pus-o acasă, în cui, imediat, pentru a nu se şifona. De acum, trebuia să ne salutăm, între noi, pionierii, cu “Salut voios de pionier!”, ducând degetele la tâmpla dreaptă. La fel şi oamenii întâlniţi pe drum trebuiau salutaţi, fiindcă unii ieşeau la geam, când ne vedeau trecând pe drum, să vadă dacă salutăm.

Un alt episod interesant pentru mine a fost tentativa de a debuta la ziarul Scânteia pionierului, cu… un desen! Ideea cred că mi-o dăduse unchiul Tavi., care mi-a sugerat să scriu şi o scrisoare redacţiei (eu nu cunoşteam cuvântul). Era o zi de iarnă şi normal că am făcut un desen de sezon. La scurt timp, am primit din partea redacţiei o scrisoare cu antet, cu următorul conţinut:

Redacţia “Scînteia pionierului”

Piata Scînteii Nr. 1 – Bucureşti, TEL. 17.60.10 – 17.60.20

Bucureşti………..196…

                                                      Dragă Ilie,

Desenul e frumos, dar nu prea. Casele sînt ca nişte cutii, aproape toate-s la fel, cîinele parcă-i o capră, iar copiii stau prea drept.

Ne-a plăcut felul în care ai colorat.

Dacă vrei, mai trimite-ne şi alte desene. Sau poate ne trimiţi veşti din activitatea detaşamentului vostru? Noi le aşteptăm.

Cît priveşte publicarea, la redacţie şi noi alegem pe cele mai bune. Cînd şi lucrările tale vor îndeplini condiţiile necesare, le vom publica.

Succes.

Cu bine,

sosesc multe lucrări

             ”Scînteia pionierului”

Deduc din acest răspuns că trimisesem redacţiei şi o scrisoare, cu rugămintea să-mi publice desenul.

Evident, după acest eşec, nu am mai perseverat, deşi am devenit un cititor pasionat al presei pentru copii, în special al revistei Cutezătorii.

Abia în anii de liceu am trimis ziarului judeţean Steaua roşie, din Târgu Mureş, un articol, intitulat Omul cu boneta verde. Nu ştiu dacă a fost publicat sau nu. Voi vorbi despre acest episode cu altă ocazie.

Nu înţeleg de ce, în clasele primare, eram mereu întrebaţi cum se numesc părinţii noştri, deşi numele acestora era trecut la finalul catalogului. Pe Mama o chema Iozefa, iar pe Tata – Gaftonic. Toţi colegii aveau mame cu numele Maria, Elena, Ana, Floarea, Viorica, Terezia, Cornelia etc. Iar taţii purtau tot nume obişnuite: Ioan, Petru, Vasile, Alexandru, Viorel, Gheorghe, Aron, Adrian etc. Numai eu trebuia să răspund: “Pe Mama o cheamă Iozefa, iar pe Tata – Gaftonic.” Toţi colegii zâmbeau la auzul acestor nume ciudate.

După vreo patruzeci de ani, am ajuns la Viena şi am fost fascinat de figura “bunului împărat”, Iosif al II-lea, despre care am scris multe pagini în prima mea carte, Peregrin prin Europa (1999). La “Beci” mi-am explicat prenumele Mamei: era un omagiu discret şi poate involuntar adus acestui împărat, prieten al românilor ardeleni! Nu mai vorbesc de faptul că Josefina (Joséphine) a fost soţia generalului Bonaparte (din 1796), fiind încoronată împărăteasă în 1804. Prenumele Mamei, pe care îl purtase, iată, şi o împărăteasă celebră, a câşţigat astfel o aură de nobleţe, de care nu eram conştient în copilărie.

Cât priveşte prenumele Tatei, Gaftonic, probabil că în 13 decembrie, când s-a născut, o fi fost în calendar un sfânt cu numele Gaftonic. Mama nu a ştiut de acest prenume decât la căsătorie, iar după aceea, mai în glumă, mai în serios, zicea că nu l-ar fi luat de bărbat, dacă ştia de la început cum îl cheamă (Tata se prezentase cu prenumele Nicu!).

Tot la facultate am aflat apoi de existenţa poetului Marcel Gafton. Am început să fiu mândru că, iată, prenumele Tatei îl are şi un poet valoros.

Pregătind monografia satului Nandra, am găsit amintit, într-o carte, un soldat cu numele Moldovan Gaftonic, născut în 1923, în satul Vidrasău, com. Ungheni, jud. Mureş, căzut la datorie, la 8 septembrie 1944, la marginea satului natal, Vidrasău deci, sat care era ocupat de armata ungaro-fascistă[1].



[1] Vasile T. Suciu, intitulat Eroi şi martiri ai reîntregirii României Mari (1940-1945), Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2006, p. 174.

Mergi sus