Viaţa ca un dar (XI). Spălatul hainelor

                              

Nu îmi făcea plăcere când Mama spăla haine, nu pentru că mă implica şi pe mine, ci pentru că era parcă o mica dezordine în casă, ca la văruitul locuinţei. Ştiu că făcea destul de des treaba aceasta, o data pe lună, dacă nu şi mai frecvent. Când avea lucruri mici de spălat, aducea apă de la Partenuca, aceasta fiind foarte moale (eu aduceam această apă doar când trebuia să fiarbă fasole, pentru mâncarea de post). Ştiu că, la ceternia de la casa nouă, aveam permanent un ciubăr, în care se colecta apa de ploaie. În altă etapă, casele aveau la un colţ o oală de fântână, cu fundul betonat, folosită tot pentru colectarea apei de ploaie. Se înţelege că apa de ploaie nu putea fi colectată de pe casele acoperite cu paie sau trestie.

În interviul pe care l-am făcut cu Doamna Maria Coţiu, publicat în monografia satului, am atins şi problema igienei ţăranului român în general şi a celui din Nandra în special, plecând de la o carte apărută la Editura Humanitas – o carte editată de istoricul şi etnologul clujean Constantin Bărbulescu, intitulată România medicilor. Medici, ţărani şi igiena rurală în România, de la 1860 la 1910, Humanitas, Bucureşti, 2015. Este o antologie de mărturii ale unor medici privind igiena ţăranului român, din Moldova şi Valahia mai ales. Am dat un exemplu din carte: „Baie generală niciodată nu fac, nici femeile, nici bărbaţii, şi aceştia nici pe cap nu se spală decât excepţional. [...] Se înţelege lesne în ce stare e pielea ţăranului. Un strat gros de murdărie stă totdeauna pe dânsa, şi acei care au avut ocazie să stea între dânşii cunosc mirosul caracteristic, pe care îl exhală din cauza pielii şi a hainelor murdare.”

Desigur, ca ţăran la origine, am fost foarte indignat de mesajul cărţii, deşi însuşi antologatorul spune că opiniile din carte nu trebuie generalizate. Am discutat aceste aspecte cu renumitul critic literar, Alex Ştefănescu, şi el oripilat de ce se scrie în carte. Domnia sa spunea chiar că ţăranul, care are “umblătoarea” în fundul grădinii, poate fi mai curat decât orăşeanul, care stă cu ea în casă!

Dar iată ce mi-a declarant Doamna Maria Coţiu: “Despre cum spălau femeile din Nandra hainele vreau să vă povestesc, fiindcă acest detaliu vorbeşte de la sine despre igienă în general, mai ales pentru că senzaţia pe care o aveam despre săteni era că ţineau foarte mult la curăţenie. Erau frumoşi, cu cămăşile albe ale bărbaţilor şi cu vestele negre, cu iile albe ale femeilor. La început, bărbaţii aveau şi cioareci albi, care ulterior au fost înlocuiţi cu pantaloni. Mai târziu, tineretul a început să poarte costum duminica şi de sărbători. Dar principiul de bază era să fie curaţi. Ei nu se aşezau la masă, fără să se spele pe faţă, pentru că aşa le dicta credinţa. Nu umblau nebărbieriţi. Sâmbăta totdeauna era aglomeraţie la singurul frizer din sat, pentru tuns şi bărbierit. Acesta locuia  undeva lângă casa lui  Poruţ Toader. Sigur, majoritatea se bărbiereau acasă, cu tradiţionalul brici. Când mergeau la joc, duminica, se îmbrăcau cu cele mai frumoase haine caracteristice satului (nu neapărat cu un costum naţional). Evident, fiecare voia să fie cât mai bine îmbrăcat.

Pentru a avea hainele cât mai albe (asta fiind şi mândria gospodinei), era un proces foarte laborios şi pentru noi, copiii, plictisitor, dar nu se făcea rabat de la calitate. În primul rând, se spălau hainele cu săpun făcut în casă, din rămăşiţele de grasimi, adunate în anul respectiv (mai ales la tăiatul porcului) şi sodă caustică,  adusă, de obicei, de la Uzinele Soda din Ocna Mureş. După asta, hainele se aranjau într-un ciubăr, care avea un orificiu în partea de jos, astupat cu un dop. Peste haine se aşeza un cearceaf, pe care se punea cenuşa. Într-un cazan fierbeam apa (asta era datoria copiilor, să păzească focul, să nu se stingă), pe care o vărsam peste această cenuşă. Se lăsa aşa, până se răcorea apa, apoi se scotea dopul şi apa recuperată era fiartă din nou. Se repeta operaţiunea de 2-3 ori. Se lăsa să se răcească şi se trecea la ultima parte a activităţii – clătirea hainelor. Aceasta se făcea în 3-4 ciubere (copiii mai măricei scoteam apa din fântână), gospodina clătea hainele şi le bătea cu maiul, până ce ultima apă rămânea limpede. Sigur că nu era o muncă uşoara, dar femeile nu renunţau la ea. Aşa se proceda şi cu pânza ţesută peste iarnă, despre care se spunea că, dacă este pusă la uscat afară şi îngheaţă, va fi mai albă.

Nu toate gospodinele erau la fel de sârguincioase (vedeţi, nici noi nu putem generaliza!), dar acea concurenţă tacită între ele îşi spunea cuvântul.”

Iată ce scrie, despre această problemă, unul dintre foştii mei profesori de la Filologia clujeană, Onufrie Vinţeler, în monografia satului Noşlac: “În cele ce urmează, vom încerca să consemnăm, pentru posteritate, cum se spălau hainele în satele noastre. Trebuie să relatăm că nu era indicat să speli hainele sâmbăta. Sâmbăta spălau hainele doar cei mai săraci, care nu dispuneau de mai multe exemplare (cămăşi, izmene etc.), însă doreau şi ei să îmbrace dumineca rufe curate.

La casele mari se adunau rufe de un ciubăr, care aşa se şi numea, ciubărul de haine. Acesta rar când avea şi alte utilizări. Ciubărul în cauză era prevăzut cu două urechi găurite şi cu o gaură în fund, cu un diametru de circa trei centimetri, atât cât să intre un cocean de cucuruz. Ciubărul se aşeza pe un crac, numit crac de haine, fixat pe patru picioare. În gaura din fundul ciubărului se introduceau nişte paie, nu prea îndesate, ca prin şi pe lângă ele să poată curge leşia. În acelaşi timp, căldarea sau oala de haine se fixa pe un trepied, numit cărigă (gi) de haine, se umplea cu apă şi sub ea se aprindea focul pentru încălzitul apei. Între timp, se depuneau hainele în ciubăr. Ultimul este depus cenuşarul, o faţă de masă, desigur, din cânepă, în care se puneau câteva kilograme de cenuşă. Termenul s-a răspândit şi asupra feţei de masă. Când apa începe să dea în clocot, este turnată (treptat) peste cenuşar, în aşa fel încât să se ude toată cenuşa. Apa ajunsă la fundul ciubărului începe să curgă, galbenă, printre paiele fixate în orificiu. Apa este captată într-o altă oală şi turnată din nou în căldare, pentru reîncălzire. În raport cu procentul de murdărie a rufelor, procesul de turnare a apei fierbinţi se repetă de câteva ori. Când gospodina consideră că cenuşa şi apa fiartă şi-au îndeplinit misiunea, se scot paiele, în locul lor se introduce un dop din cocean, care astupă ermetic orificiul. După procesele amintite, începea cea de-a două etapă. Prin găurile urechilor ciubărului se introducea un băţ, ale cărui capete se introduceau în orificiile existente la mijlocul unor rude. Peste ciubăr se punea scaunul de haine şi maiul. Două persoane prindeau de capetele rudelor şi se îndreptau către sursa de apă: către izvor, şipot sau ciurgău. Cel mai frecvent se duceau la Mureş, unde era apă din belşug. Cu maiul se băteau hainele, de obicei groase, din pânză dură; se muiau în leşie, în ciubăr, iar se băteau, se clăteau şi tot aşa, până când rămâneau curate. […]

După încheierea procesului de spălare în acelaşi ciubăr, spălat şi clătit, rufele erau aduse acasă şi se întindeau spre uscare pe gard, pe rude sau pe frânghii. După uscare, albiturile se puneau în ladă. Rufele nu se călcau. Doar două sau trei fiere de călcat (tiglăzaie) existau în fiecare sat, şi acestea cu cărbuni. Dar nu prea existau nici cărbuni (mangal). În loc de cărbuni, se folosea jar de coceni.”[1]

Eu îmi amintesc de scaunul de haine, făcut dintr-o blană groasă, ca şi de obiectul numit mai. Cred că aşa proceda şi Mama, ca în descrierea de mai sus. Atâta doar că ai mei duceau ciubărul la fântâna din curte, de fapt nici nu mai trebuia dus, pentru că lângă fântână se fixa şi ciubărul, şi căldarea în care se încălzea apa, respective leşia. Mama folosea la spălatul rufelor şi un săpun de casă, făcut din resturi de porc, selectate anume în acest scop, încă la tăiatul porcului. Îmi amintesc de ceaunul în cars se făcea săpunul, care era tăiat apoi în bucăţi, după ce se răcea. Ştiu că ne dădea şi nouă, iar Doina şi Ina erau foarte încântate de calitatea săpunului (era eficient la spălarea hainelor şi nu ataca pielea mâinlor, ca alţi detergenţi, care au apărut între timp).

Ciubărul de haine se folosea de obicei pentru spălatul rufelor, asta e clar. Nu se aducea laptele de la strungă cu el. Ştiu că, fiind mic, în duminicile de vară, înainte de a mă trimite în sat, Mama îmi făcea baie în acest ciubăr, îmi dădea ciorapi albi trei sferturi (adică aproape până la genunchi), după care mă puteam duce “în sat” (în “oraş”, cum ar veni!), să mă joc cu alţi copii. Am mai auzit că un flăcău din sat, chemat pentru vizita medicală în vederea încorporării, a făcut baie tot în ciubăr. Nu exista altă posibilitate de spălare a corpului întreg.

În privinţa călcatului, noi aveam un tiglăzău (a cărui denumite a şocat-o pe Doina, când a venit la noi), pe care Mama îl folosea la călcatul unor haine cumpărate din magazin (basmele, cămăşi, bluze, batiste etc.).



[1] Onufrie Vinţeler, Monografia comunei Noşlac, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004, p. 223-224.

Mergi sus