În anul 1995 aveam deja 5 ani vechime la Şcoala Generală Nr. 11 din Cluj-Napoca. Editam de trei ani revista Excelsior, care îmi adusese un oarecare prestigiu, iar uneori şi bani. Eram director-adjunct, aveam biroul meu, gândurile şi ideile mele. Refuzasem câteva oferte care mi se făcură (un post de redactor la Radio Cluj; inspectorul şcolar general, Victor Drăgoi, mi-a făcut două oferte: de a deveni director la Casa Corpului Didactic, respectiv inspector de specialitate; altcineva mi-a oferit un post la Catedra de Metodică a Universităţii „Babeş-Bolyai”, care era dominată de doamne, iar profesorul care m-a invitat mi-a spus că trebuie să mai ajungă şi câte un bărbat acolo! Profesorul G. Gruiţă, de care mă lega nu numai originea noastră comună, ţărănească, ci şi o bună colaborare avută în comisia de admitere la Facultatea de Litere, peste care s-a suprapus colaborarea dânsului la revista Excelsior. Una dintre cele mai cunoscute cărţi ale domniei sale, Gramatică normativă, a apărut, în serial, în revista Excelsior, ceea ce dânsul a şi recunoscut în prefaţă. Ar fi dorit să scoată un post pentru mine, la Catedra de limba română, dar scoaterea la concurs a postului se tot amâna. Până la urmă mi-a spus şi cauza: se opunea profesorul D.D. Draşoveanu, care era şeful catedrei.
E adevărat că nu strălucisem în facultate la cursurile cu profil gramatical (morfologie, sintaxă – acest curs ţinut chiar de către D.D. Draşoveanu, la care am luat nota 7!). Domnul G. Griţă se gândise la o disciplină aflată la graniţa cu literatura, care putea fi stilistica şi alte discipline conexe.
Vreau să spun că această atitudine a profesorului Draşoveanu nu m-a împiedicat să îl preţuiesc, nu doar pentru ştiinţa sa de carte, ci şi pentru modul în care îşi ţinea cursul de sintaxă, care era efectiv un curs trăit, cum ar fi spus D.D. Roşca.
La un moment dat m-a chemat din nou inspectorul şcolar general, Victor Drăgoi, care mi-am spus că prefectul judeţului, Grigore Zanc, caută un om, care să-i fie un fel de consilier. M-a întrebat dacă m-ar interesa postul. I-am mulţumit şi i-am spus imediat că nu, fiindcă aveam o promisiune de la Facultatea de Litere.
La toate aceste oferte, rezultate cu refuzuri din partea mea, a contribuit şi felul meu de a fi: mă gândeam că, pentru acele posturi, sunt oameni mai buni decât mine şi era dreptul lor să le ocupe.
Dar iată că, în vara sau toamna anului 1995, m-am întâlnit întâmplător pe stradă, în dreptul Bisericii Iezuiţilor, de lângă Universitate, cu Tudor Vlad, care era redactor-şef adjunct al revistei Tribuna, redactor-şef fiind Augustin Buzura (care va deţine această funcţie până în 1999, când a fost chemat de preşedintele Ion Iliescu, pentru a prelua conducerea Fundaţiei Culturale Române (devenită ulterior Institutul Cultural Român).
Tudor era şi şeful Catedrei de Jurnalim, de la tânăra Facultate de Ştiinţe Politice şi Administrative, care tocmai urma să se desprindă de Catedra de Istorie Medie şi Contemporană a UBB, devenind facultate de sine stătătoare.
Cu jovialitatea-i cunoscută, Tudor m-a întrebat dacă nu doresc să candidez pentru un post de lector la Catedra de Jurnalism, unde mai lucrau deocamdată, ca titulari, Ion Maxim Danciu (colegul lui Tudor de la Tribuna) şi Cseke Peter, care gestiona linia maghiară a Catedrei de Jurnalism.
I-am cerut un timp de gândire, iar a doua zi, după consultarea cu Doina, i-am dat răspunsul afirmativ. Tudor îmi spunea că mai trebuie să discute acest aspect şi cu rectorul Andrei Marga, apoi, dacă rectorul era de acord, postul urma să fie publicat în Monitorul oficial.
Ani la rând m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat, dacă nu mă întâlneam pe stradă cu Tudor. În 2020, cu ocazia pregătirii volumului America din Cortland, am făcut un interviu şi cu Tudor Vlad şi i-am pus şi această întrebare. Iată ce răspuns mi-a dat:
„— Prin vara anului 1995, cred, m-am întâlnit pe stradă cu tine şi m-ai întrebat dacă nu vreau să candidez pe un post de lector la Catedra de Jurnalism. Ţi-am cerut un răgaz de gândire, iar după ce ţi-am spus că sunt de acord, m-ai atenţionat că mai trebuie să îl întrebi pe profesorul Andrei Marga, ca să ai şi acordul lui, pentru a scoate postul la concurs. Cum s-au petrecut lucrurile, acum un sfert de veac?
— Dragă Ilie, cum ştii, te respectam, te cunoşteam: te cunoşteam şi ca om de litere, te cunoşteam şi ca profesor. Îţi respectam calităţile, inclusiv o calitate extrem de importantă: aceea de organizator. Simţeam că aş avea în tine un sprijin extraordinar la Catedra de Jurnalism. Ştiam de asemenea că eşti un om care se poate adapta, un om care ar putea să predea lucruri la care nu se gândise cu un timp înainte. De asemenea oameni aveam nevoie acolo! Pentru că, aşa cum am mai spus, nu existau profesori de jurnalistică şi nu exista o tradiţie a învăţământului jurnalistic. Aşa că, evident, m-am gândit la tine şi ţi-am propus să vii să candidezi. Nici nu ştiu dacă a trebuit să-l întreb pe profesorul Marga sau pe profesorul Boari (pentru că, dacă nu mă înşel, decanul aproba scoaterea postului la concurs). Evident că i-am spus decanului, poate şi rectorului Marga, la cine mă gândeam. Dar, după cum bine ştii, la concursurile acestea se poate înscrie oricine. Aveam încrederea că tu vei fi cel mai bun candidat, dar discuţia a rămas, evident, la faptul că «uite, ar fi util să scoatem acest post la concurs, ar fi util să vorbim cu nişte oameni de calitate» şi că eu deja îţi sugerasem să participi la concursul respectiv.”
Ca să fiu mai exact, trebuie să spun că existau atunci mai mulţi factori conjuncturali, care mi-au fost favorabili. În 1995, am fost beneficiarul unei burse Elias, de două luni, la Universitatea din Viena, în vedertea unei documentări pentru teza de doctorat. În urma acestei burse, am publicat un amplu serial în ziarul Adevărul de Cluj, cel mai citit codidian din urbea de pe Someş, toate aceste articole fiind reunite, la sugestia Irinei Petraş, într-o carte, care va fi volumul volumul Peregrin prin Europa. File de jurnal: Viena, Praga, Varşovia, Budapesta. Cuvânt înainte de Constantin Ciopraga, membru al Academiei Române, Editura Didacticã şi Pedagogicã R.A., Bucureşti, 1998 (colecţia „Akademos”, coordonată de Irina Petraş).
Publicasem mai multe articole în Tribuna, de când Tudor se afla la conducerea revistei: Centenar Lucian Blaga. Viena, în Tribuna, an VII, nr. 24-25 (2161), 15-27 iun.
1995, p. 2, plus două interviuri cu dr. Dietrich Bode, directorul faimoasei Edituri Reclam din Germania, şi cu Petru Forna, ambasadorul României la Viena.
Un mare avantaj mi-a fost creat de revista Excelsior, pe care o editam din 1992. La primul număr colaborase şi Cornelia Vlad, soţia lui Tudor Vlad.
Şi a mai fost încă ceva, tot legat de revista Excelsior. Eu îmi creasem, cu ajutorul revistei, o amplă reţea de difuzare, în şcoli şi licee din diferite colţuri ale ţării. Reţeaua de difuzare a cărţii în România era atunci în plină cădere. În acest context, îmi ajutam foştii profesori cu difuzarea cărţilor recent apărute, pe care le trimiteam odată cu revista Excelsior. Preluam câte 100 de exemplare dintr-un titlu, ceea ce era enorm de mult. Aşa am difuzat volumul Lectura prozei, de Ion Vlad, apărut în 1991, respectiv Sensul, dimensiunea esenţială a textului, de Carmen Vlad, carte apărută în 1994. Cei care acceptau să preia mai multe exemplare dintr-o carte erau în general profesori de română, absolvenţi de Cluj, cărţile unora dintre foştii lor profesori declanşând nostalgiile tinereţii!
Trebuia să spun că atunci când m-am implicat în difuzarea unor cărţi ale foştilor mei profesori, nu aveam niciun interes special, nu am urmărit un scop anume. Şi citez aici ceea ce am notat în jurnalul meu, la 12 ianuarie 1995: „Urma să mă sune o doamnă de la Catedra de engleză a Facultăţii de Litere, Doamna Ileana Galea, care a scos o carte şi ar fi vrut să i-o distribuim. S-ar fi exprimat că locul meu este la Filologie, nu la o şcoală generală.”
Desigur că Tudor o fi discutat în familie despre posibila mea candidatură şi i s-a spus că sunt „un băiat foarte bun” (mărturie pe care mi-a făcut-o Doamna Carmen Vlad, când am invitat-o la noi acasă, cu ocazia Crăciunului din 2023).
După apariţia postului în Monitorul oficial, s-a organizat concursul, care consta dintr-o prelegere ţinută în fata unei comisii. Din comisie au făcut parte: prof. univ. dr. Carmen Vlad, prof. univ. dr. Elena Dragoş, prof. univ. dr. Vasile Boari – decanul facultăţii – şi prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, de la Facultatea de Istorie.
Comisia m-a declarat admis, astfel că, la 1 octombrie 1955, mi-am început cariera universitară, la care nu aspirasem niciodată.