În calitatea mea de şef al Catedrei de Jurnalism, mi-am dat seama cât de necesară era existenţa unei şcoli doctorale în domeniul ştiinţelor comunicării. Mulţi dintre colegii mei de catedră îşi dăduseră doctoratul în domenii conexe: Andreea Mogoş şi Cristina Nistor în sociologie (pentru care am vorbit personal cu profesorul Traian Rotaru), iar Mihaela Mureşan în filologie (şi pentru Mihaela am vorbit cu Doamna prof. univ. dr. Elena Dragoş).
Conform legii de atunci, pentru înfiinţarea unei asemenea şcoli, trebuia un nucleu de minimum trei profesori titulari, care existau: prof. univ. dr. Cseke Peter, de la linia mahgiară (care era deja afiliat Şcolii Doctorale de Hungarologie, de la Facultatea de Litere), prof. univ. dr. Aurel Sasu şi cu mine.
Prin anul 2008, am adresat o scrisoare în acest sens conducerii UBB, dar solicitarea mea a fost respinsă, fără să îmi amintesc motivul. Ştiu că se formase un fel de Consiliu la nivelul Universităţii, care aproba existenţa noilor şcoli doctorale. Componenţa nominală a acestui consiliu fusese publicată în Buletinul informativ al UBB. Îmi amintesc că, între cei care făceau parte din acest consiliu, erua şi profesorii Mircea Muthu, Marta Petreu şi Michael Shafir. Am vorbit personal cu Marta Petreu şi Michael Shafir, iar împreună cu Aurel Sasu am fost într-o zi la Litere, unde am discutat această problemă cu Mircea Muthu, care era şi prorector.
Activitatea noastră de lobby a avut succes, pentru că, în 2009, existenţa şcolii noastre doctorale a fost aprobată, conform Ordinului Ministrului Educației, Cercetării și Inovării, nr. 3675, din 13 aprilie 2009, şi cuprinde două specializări: Științe Politice și Științe ale Comunicării. Era a treia şcoală cu profilul Ştiinţe ale Comunicării din România, după cea de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (FJSC) şi Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), ambele din Bucureşti. Aproape 15 ani, ne-am păstrat această poziţie, după care s-au înfiinţat şcoli doctorale similare la Universităţile din Iaşi şi Timişoara. Aşa se explică faptul că, la început, am avut candidaţi din toate centrele universitare ale ţării (Timişoara, Craiova, Constanţa etc.).
Trebuie spus că înfiinţarea acestei şcoli doctorale a avut loc într-un moment în care instituţia doctoratului cunoştea etapa cea mai degradată din istoria României. Şi ştiu ce spun, fiindcă am fost în numeroase comisii de doctorat, am fost membru al Comisiei de Sociologie, Ştiinte Politice şi Administrative din cadrul Comisiei Naţionale de Acodrare a Titlurilor, Diplomelorr şi Certificatelor Universitare (CNATDCU), din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Instituţia dsoctoratului a fost compormisă şi pentrub că mulţi politicieni şi oameni de afaceri au crezut că „dă bine” ca în CV-urile lor să îşi treacă şi titlul de doctor, obţinut adesea cu teze superficiale, făcute uneori de alţii, nepuse în circuitul ştiintific, din teama de a nu se compromite (de aceea spuneam că o teză nepublicată este, din punctul meu de vedere, o teză nulă!).
În orice caz, încă de la bun început am decis să nu facem compromisuri la şcoala noastră doctorala: au fost admise doar teme de cercetare de mare actualitate şi impact, prioritare pentru cultura noastră; referatele anuale de cercetare au fost efectiv discutate de către specialiştii din comisii etc. De asemenea, corupţia încă nu s-a instaurat la şcoala noastră doctorală.
E adevărat că, de-a lungul anilor, nu toţi cei înscrişi la doctorat şi-au finalizat tezele, din diverse motive, obiective sau subiective.
Pentru a vedea cum a fost compromisă instituţia doctoratului în România postdecembristă, am să dau un fragment din articolul România – fabrică de doctorate de categoria a III-a, publicat în ziarul România liberă de Aida Dănăilă, la 23 mai 2006: „În ultimii cinci ani, în România s-au acordat aproape zece mii de titluri de doctor, foarte multe dintre acestea fiind doar compilaţii din diverse cărţi, doctorate obţinute pirn influenţe politice sau financiare. Astfel s-a ajuns ca persoane devenite deja celebre – precum Dinel Staicu, Genică Boerică sau Nicolae Mischie – să se creadă mari savanţi şi oameni de ştiinţă. Pe de o parte, lipsa sancţiunilor pentru membrii comisiilor care analizează lucrările este unul dintre motivele pentru care apar aceste doctorate pe bandă rulantă. […] Potrivit datelor oficiale furnizate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, anual se acordă mii de titluri de doctor, anume 5361 între 2001-2003, 2817 în 2004 şi 1631 în 2005, deci 9809 de titluri în total.”
Vina principală o poartă conducătorii de doctorat. L-am frecventat pe savantul Liviu Rusu şi ştiu că citea timp de mai multe luni o teza de doctorat, verifica citate şi traduceri, făcea observaţii de conţinut şi de stil etc. Cineva mi-a spus că acum face un referat la o teză de doctorat pe tren, de la Bucureşti la Ploieşti, schimbând doar titlul şi unele idei! Ce distanţă enormă faţă de modelul Liviu Rusu!
Aşa se face că, în toamna anului 2009, am luat primii doctoranzi, care îşi vor finaliza lucrările în 2012.
Între timp, am luat iniţiativa organizării sesiunii ştiinţifice a doctoranzilor, la care erau obligaţi să participe toţi doctoranzii înscrişi. Cu acesată ocazie, îi prezentam pe noii conducători de doctorat şi lansam şi cărţile profesorilor coordonatori, apărute în ultimul an. Tipăream şi programele sesiunilor respective, ceea ce conferea mult prestigiu acţiunii, la care îî invitam să participe şi pe cei din conducerea Institutului de Studii Doctorale de la UBB. Fiind director al Şcolii Doctorale, am vrut să impun un principiu, care mi-a atras multe adversităţi: obligativitatea publicării tezei de doctorat.
A fost un deziderat care nu a fost respectat nici chiar de către unii dintre doctoranzii mei, asupra cărora, după susţinerea tezei, nu mai aveam nicio putere de constrângere. Dar am avut şi doctoranzi care au înţeles importanţa publicării tezei: Adina Palea, Julia Szambolics, Carmen Ţâgşorean, Ionuţ Tănase, Bianca Ramona Dumitru, Mihai Cistelican, Alexandra Ormenişan-Szilagy.
Ulterior, la facultatea noastră s-au înfiinţat încă trei şcoli doctorale: ştiinte politice, ştiinţe administrative, relaţii publice şi publicitate, şcoala noastră fiind combinată cu ştiinţele politice. Sesiunile ştiinţifice ale doctoranzilor nu se mai organizează aşa cum le-am gândit eu, ci la nivelul consorţiului universitar. Nu se mai tipăresc programele sesiunilor, totul trecând pe online.