M-am gândit, de multe ori, ce rol uriaş joacă întâmplarea în viaţa unui om! În luna septembrie a anului 1994, eram încă profesor la Şcoala Nr. 11 din Cluj-Napoca, dar frecventam Sala Profesorilor, de la Biblioteca Centrală Universitară. În aşteptarea cărţilor solicitate (pe atunci, trebuia să completezi fişe pentru fiecare carte şi să aştepţi aducerea lor; acum comanda se face online), m-am aşezat lângă raftul de reviste cu acces liber, aflat la intrarea în Sala de lectură. Am răsfoit, absolut din întâmplare, revista Academica (editată de Academia Română), care era expusă, alături de alte câteva publicaţii. Trebuie să spun că nu-mi era deloc simpatică această publicaţie, datorită faptului că fondatorul ei, academicianul Mihai Drăgănescu, impusese, în 1992, scrierea cu â în interiorul cuvintelor şi grafia sunt, confundând, cum glumea cineva, ortografia cu ortofizica (în cea de-a două disciplină fiind un specialist de marcă), ceea ce mie, ca profesor de română, îmi complica oarecum existenţa (nu spunea Camil Petrescu, în Patul lui Procust, că „ortografia este pâinea profesorului de limba română”?) De acum trebuia să repet elevilor, de zeci de ori, nu numai că Alecsandri se scrie cu cs, că la Arghezi avem un singur i, ci şi faptul că verbul a coborî se scrie cu î din i, dar substantivul coborâre cu â din a etc.
Răsfoind, aşadar, revista Academica (atitudinea mea faţă de această publicaţie se va schimba radical, fiindcă aici voi tipări capitole substanţiale din teza mea de doctorat), am dat, din întâmplare, peste anunţul Burse ale Academiei Române – Fundaţia Elias, prin care se comunica disponibilitatea Fundaţiei Elias de a acorda, pentru anul universitar 1994-1995, două burse de cercetare la Viena, „pe teme privind istoria şi cultura poporului român”. Tema mea de cercetare era consacrată vieţii şi operei lui Aron Pumnul, cărturar care a studiat patru ani la Facultatea de Teologie a Universităţii din Viena, prin Colegiul Santa Barbara (1842-1846), deci se încadra în tematica propusă. În plus, îndeplineam aproape toate celelalte condiţii, eram „eligibil”, cum se spune acum.
Exista un singur inconvenient: termenul de depunere a cererilor expirase la 31 august; or, noi eram în septembrie. Cum aveam deprinderea de a scrie multe scrisori şi de a aştepta răspunsuri puţine (că aşa e obiceiul la români!), am adresat totuşi o scrisoare Fundaţiei Elias, solicitând doar… zece zile de documentare la Viena.
La puţin timp după aceea, cam după o lună, am primit următoarea scrisoare din partea fundaţiei, purtând numărul 654 din 6 decembrie 1994: „Vă facem cunoscut că, în şedinţa din 22 noiembrie 1994, Consiliul de Conducere şi Administrare al Fundaţiei Familiei M.H. Elias a luat în discuţie cererea dumneavoastră pentru acordarea unui ajutor, în vederea documentării necesare elaborării tezei de doctorat şi a stabilit să prezentaţi actele necesare, astfel cum aţi luat cunoştinţă din revista Academica.
Pe baza acestor documente, a proiectului şi a probei de limba germană, se va hotărî acordarea bursei pe care o solicitaţi.
În aşteptarea comunicărilor dumneavoastră, cu deosebită stimă,
Preşedinte,
Acad. Nicolae Cajal.”
Am depus la timp dosarul cu documentele cerute, care a fost aporobat. În locul celor zece zile, Fundaţia Elias mi-a acordat o lună de documentare la Viena.
Merită să amintesc aici, ca un fapt amuzant, povestea testului de limba germană, care consta dintr-un interviu cu profesorul Paul Schuster. În liceu făcusem rusă şi engleză, în facultate luasem câteva ore de germană, cu profesorul Petru Forna, dar de pe urma cărora nu m-am ales cu mare lucru, fiindcă nu am perseverat. Norocul meu a venit de la Timişoara, unde fusesem repartizat şi unde am frecventat, foarte serios, un curs de limba germană. Atât de implicat am fost, încât i-am scris o scrisoare în limba germană profesorului Liviu Rusu (am publicat-o în volumul Scrisori către Liviu Rusu, 2020). Toată lumea ştie că limba germană este o limbă foarte grea. În plus, dacă nu o exersezi permanent, există riscul să uiţi mult din ce ai învăţat. Or, în 1982, eu mă detaşasem la Cluj-Napoca. În acel an s-a născut Mihai, iar peste patru ani, în 1986, Tudor (s-au născut în aceeaşi lună şi aceeaşi zi, la diferenaţă de patru ani). Cu doi copii şi cu problemele de serviciu, nu am mai avut timp de limba germană. E interesant ce am făcut acum în vederea testului de limba germană, limbă în care mă iniţiasem în urmă cu… 14 ani! M-am dus la Bucureşti cu trenul, iar de la gară am plecat spre sediul Fundaţiei Elias, foarte aproape de Ateneul Român. Acolo, pe o bancă, cu ochii la celebra statuie a lui Eminescu, făcută de Anghel, am repetat toate cunoştinţele mele de germană, însuşite la cursul practic de limbă, urmat la Timişoara: cum mă numesc, cum m-am iniţiat în limba lui Goethe („Ich habe täglich zwei Stunden gelernt“), ce vreau să fac la Viena, cine a fost Aron Pumnul etc. Herr Paul Schuster a fost foarte amabil şi generos, mi-a mai pus câteva întrebări simple, apoi mi-a declarat că sunt admis. Cu acea ocazie i-am mai cunsocut pe acad. Victor Sahini, curtenitor şi afabil, care mi-a recomandat să aleg luna mai („pentru risipa de frumuseţe florală a Vienei”) în vederea stagiului meu de documentare, pe prof. dr. Vasile Stănescu, preşedintele executiv al fundaţiei (care va deveni membru de onoare al Academiei Române), pe dl Ion Anghel, trezorierul Fundaţiei, poate şi pe alţii. Cert este că, la sfârşitul lui aprilie 1995, din gara Alba Iulia, am luat Rapidul 33 Dacia Express, care m-a dus în Beciul de odinioară, astfel că la 1 Mai 1995, la ora 9,20, păşeam în Westbahnhof, unde mă aştepta profesorul Mircea Corbeanu, reprezentantul Filialei din Viena a Fundaţiei Elias, care m-a dus, cu maşina, la „reşedinţa” mea din Kolingasse 1, situată în chiar centrul Vienei. Să nu uit să spun că am obţinut relativ uşor viza Ambasadei Austriei din Bucureşti (mai complicat va fi cu Doina, care a venit pentru câteva zile la Viena, la finalul stagiului meu de documentare). Încă ceva interesant, care denotă cât de greu se schimbă mentalităţile: pe tren, la controlul vamal, vameşul român, care m-a controlat, mi-a răsfoit inclusiv fişele legate de Aron Pumnul, pe care le aveam, ca nu cumva să ascund între ele secrete de stat! De la Westbahnhof a trebuit să alegem un traseu special, fiindcă pe unele artere circulaţia era blocată, din cazua demonstraţiilor de 1 Mai, care au culminat cu mitingul din faţa Parlamentului austriac, organizat de către Partidul Bolşevic din Nordul Kurdistanului (Turcia), miting care şoca pe oricine, ca mine, venind dintr-o ţară abia scăpată de bolşevism. După masă, profesorul Mircea Corbeanu mi-a propus un prim tur al oraşului, al cărui trafic revenise la normal, deoarece orele aprobate pentru demonstraţii se epuizaseră. Am străbătut celebrul Ring, cu monumentalele sale clădiri: Parlamentul, Primăria, Universitatea, Opera, Burgtheater-ul etc. Ce vreau să spun este că, încă din prima zi, m-am simţit la Viena ca acasă, inclusiv din cauza celor doi ani petrecuţi la Timişoara („Mica Vienă”) şi a ospitalităţii fără egal a gazdelor mele mele, Ileana şi Mircea Corbeanu. Ion Codru Drăguşanu, descins la Viena în 1882, deci în urmă cu 113 ani, scria, în Peregrinul transilvan, că vienezii „nu-şi pregetă, întrebând de ceva, a merge cu tine departe, ca să-ţi arate; în fine, sunt serviabili şi buni, cum se zice la noi, ca pâinea cea bună.” Nu mai insist cu ce am făcut la Viena, fiindcă impresiile mele de călătorie se regăsesc în prima mea carte, Peregrin prin Europa. File de jurnal: Viena, Praga, Varşovia, Budapesta. Cuvânt înainte de Constantin Ciopraga, membru al Academiei Române, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1998. Am profitat cât am putut de stagiul meu vienez. Am vizitat marile muzee şi obiective turistice ale Vienei, m-am împrietenit cu Petrea Lindenbauer şi cu Hans Dama, am fost la dezvelirea unei plăci omagiale Lucian Blaga, la depuneri de coroane de flori, la mormintele ostaşilor români, am asitat la slujbe, la Parohia Ortodoxă Română, am realizat câteva interviuri etc. Dar, mai ales, am făcut cercetări la arhivele vieneze, iar acestea au fost încununate de succes. Am descoperit relativ multe documente referitoare la Aron Pumnul, în primul rând foile matricole din cei patru ani petrecuţi la Viena, alte liste de la Santa Barbara, unde era şi el menţionat. Documentele mi-au fost de mare folos, în finalizarea monografiei Aron Pumnul, pe care am şi publicat-o, în 2002. Trebuie să spun că n-am avut acces la documentele originale, ci la microfilmele cu acestea. În sala de studiu, existau multe aparate la care puteai citit documentele, conectate cu aparate xerox, unde le puteai multiplica, la preţuri modice. Ce lecţie de protejare a patrimoniului cultural am învăţat la Viena! Într-o sală de colecţii speciale, nu puteai lua notiţe decât cu creionul, tot pentru protejarea documentelor. Evident, la încheierea stagiului documentar, a trebuit să fac un raport, în legătură cu rezultatele cercetării mele. Acad. Nicolae Cajal lansase ideea ca fiecare bursier Elias să propună el însuşi un alt bursier. Eu l-am propus pe acad. Ioan-Aurel Pop, care a fost la Viena în 1997, când am fost şi eu, pentru o perioadă mult mai scurtă (două săptămâni), tot cu sprijinul Fundaţiei Elias. Alte două săptămâni le-am petrecut la sediul Fundaţiei Elias din Bucureşti, pentru cercetări la Biblioteca Academiei Române.
În orice caz, stagiul vinez a însemnat foarte mult pentru mine. Nici nu ştiu dacă, în toamna anului 1995, când am fost invitat, de către Tudor Vlad, să candidez pentru un post de lector la Catedra de Jurnalism a Universităţii clujene, stagiul meu vienez, cu zeci de articole publicate în presa clujeană, nu va fi având importanţa sa în propunerea lui Tudor.
Când am fost a doua oară, stagiul meu a coincis cu cel al talentatei pianiste, Maria Răduţu, căreia Ioan-Aurel Pop i-a predat ore de istorie. Tot atunci a fost prezentă şi Dr. Doina Pungă, consilier la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti.
Au trecut de atunci, iată, aproape 25 de ani. Între timp, mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut atunci au plecat dintre noi: ambasadorul Petru Forna, scriitorul Stelian Tăbăraşi, soţul Gretei Tartler, care era ataşatul cultural, prof. univ. dr. Alfred Ebenbauer, rectorul Universităţii vieneze, dar şi Ileana şi Mircea Corbeanu, care aveau atunci o fetiţă, Smaranda, în clasele primare. Mă bucur că, şi prin Cuvânt, ca personaje ale cărţii mele, memoria acestora este păstrată.
Acum Smaranda Corbeanu continuă tradiţia familiei, fiind reprezentanta Fundaţiei Elias la Viena.