În semestrul al II-lea al anului universitar 1975-1976, s-a desfăşurat la Iaşi, în perioada 12-14 martie 1976, cea de-a XIII-a Conferinţă Naţională a cercurilor ştiinţifice studenţeşti, specialităţile matematică, fizică, filologie, manifestare de prestigiu, organizată de Ministerul Educţiei şi Învăţământului şi Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (UASCR), la care au fost înscrise 414 comunicări. Fie că n-am ştiut din timp, fie că am fost foarte ocupat, dar eu nu pregătisem nicio comunicare pentru conferinţă, în schimb am hotărât să însoţesc delegaţia colegilor mei de facultate, poate în virtutea faptului că eram preşedintele Consiliului ASC Filo I (ASC = Asociaţia Studenţilor Comunişti).

Am plecat cu un tren de noapte, iar dimineaţa devreme am ajuns în “Florenţa României”, cum numise Nicolae Iorga dulcele târg al Ieşilor! Câţiva colegi ieşeni ne aşteptau în gară, printre ei fiind şi “corbistul” Valentin Bucea, coleg de armată la Corbu, care ne-au condus la un cămin studenţesc, unde urma să fim cazaţi. Mi-am dat seama, din primul moment, de ospitalitatea proverbială a ieşenilor (Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, spunea că moldovenii nu puteau lua masa, dacă nu chemau şi un drumeţ, să-l omenească!). Eram deja prieteni cu noii colegi, studenţi şi ei, de parcă ne cunoşteam de când lumea!

Pe un afiş, aflat la intrarea în căminul studenţesc, am văzut că, în după-masa acelei zile de vineri, avea loc o şedinţă a Cenaclului “Junimea”, care continua astfel tradiţia cenaclului cu acelaşi nume (înfiinţat în 1863, de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Titu Maiorescu, unde citiseră Eminescu, Creangă, Ioan Slavici, I.L. Caragiale şi mulţi alţii). Invitatul de onoare era profesorul Constantin Ciopraga, cu care eu făcusem deja un schimb de mesaje, încă pe vremea când eram elev la liceul din Luduş. Din cauza drumului şi a oboselii acumulate, am adormit în cameră şi nu am ajuns la cenaclu decât spre finalul şedinţei, tocmai când vorbea distinsul critic si istoric literar. După introducerea făcută, ne-a citit un fragment din viitorul său roman, Nisipul, pe care, la apariţie, îl voi primi cu autograf de la autor. După terminarea şedinţei, l-am rugat să îmi dea un autograf pe una din cărţile sale (aveam cu mine Literatura română între 1900 şi 1918, apărută la Editura Junimea, în 1970, şi volumul de versuri, Ecran interior), dar m-a rugat să ne vedem a doua zi (era în acel moment împreună cu prozatorul Corneliu Stefanache). I-am amintit atunci că eu sunt fostul elev din Luduş, care primise cu autograf monografia dedicată Hortensiei Papadat-Bengescu. Şi-a amintit de mine şi a reiterat invitaţia de a ne vedea a doua zi.

În ziua de sâmbătă, 13 martie 1975, în Aula ”Mihai Eminescu” a Universităţii “Al. I. Cuza”, a avut loc deschiderea festivă a sesiunii ştiinţifice. Au luat cuvântul Ion Iliescu, membru supleant al Comitatului Politic Executiv al CC al PCR, prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid Iaşi, preşedintele Consiliului Popular Judeţean. Cuvântul de deschidere a fost rostit de prof. univ. dr. Mihai Todosia, rectorul Universităţii ieşene. A mai luat cuvântul în plen Tudor Mohora, secretar al Comitetului Executiv al UASCR, şi Marius Cârciumaru, preşedintele CUASC din Universitatea “Al. I. Cuza”.

Ce-am notat în jurnal despre discursul atipic al lui Ion Iliescu, care m-a uimit: “N-a folosit citate, n-a vorbit despre condiţiile bune de studiu, n-a trasat sarcini. A spus doar câteva cuvinte simple şi calde.”

E interesant că ziarul judeţean, Flacăra Iaşului, n-a publicat fotografii de la deschiderea evenimentului, ci doar un scurt comunicat[1].

După deschiderea festivă, lucările simpozionului s-au desfăşurat pe secţiuni. Eu m-am dus la Secţiunea a III-a, Istoria literaturii române, al cărei prezidiu era format din Constantin Ciopraga, Octavian Şchiau, George Munteanu şi Sorescu (? – poate profesorul George Sorescu, de la Craiova) S-au prezentat mai multe lucrări, dar niciuna nu mi-a plăcut în mod deosebit, deşi se părea că aici erau cei mai buni studenţi filologi din ţară. În multe lucrări constatasem un abuz de citate, lectura lor proastă, structura haotică a textelor prezentate. Un coleg, al cărui nume nu l-am reţinut, care avea o lucrare despre testamentele unor scriitori, i-a reproşat lui Şerban Cioculescu faptul că nu a folosit nu ştiu ce document în monografia acestuia, consacrată lui Caragiale. La acea secţiune mi-au făcut, totuşi, o impresie foarte bună doi studenţi, care aveau să devină nume importante în critica literară românească: Dan C. Mihăilescu şi Ioan Holban.

La finalul prezentării lucrărilor, l-am rugat pe profesorul Constantin Ciopraga să îmi dea câte un autograf pe cele două lucrări ale sale. Mi le-a dat, fără să mă mai întrebe numele. Îl reţinuse din corespondenţa noastră. Pe volumul Ecran interior mi-a scris: “Lui Ilie Radu – pentru a-şi aminti de un început de primăvară la Iaşi – cu toată simpatia, Const. Ciopraga.”

După masă, având câteva ore libere, l-am sunat de mai multe ori pe poetul George Lesnea. I-am spus că vreau să îi fac o vizită, pentru că este un simbol viu al Iaşilor şi că, dacă nu l-aş vizita, nu aş şti că am fost la Iaşi! După ce m-a întrebat dacă scriu poezii (iar eu i-am spus că nu scriu!), mi-a spus să îi dau şi mâine un telefon, pentru a stabili detaliile întâlnirii.

Seara, la “Casa de Cultură a Tineretului şi Studenţilor”, s-a dat un spectacol în cinstea participanţilor la conferinţă. Apoi a urmat o discotecă, la care am participat şi eu. Am dansat până la 5 dimineaţa, aproape pe întuneric. Mi-am agăţat într-un cui pantalonii nou-nouţi. Legea compensaţiei, cum zic eu!

Şi în următoarea zi, duminică, am avut un program foarte dens. Am vizitat Palatul Culturii, Casa Dosoftei, câteva mănăstiri. Am văzut mormintele lui Cantemir şi Al. Ioan Cuza. În holul Bibliotecii Centrale Universitare “Mihai Eminescu” am admirat o expoziţie cu manuscrise de la G. Ibrăileanu, M. Sadoveanu, M. Ralea, Ioan Mironescu şi mulţi alţii. Am fost atât de încântat de cele văzute, încât mi-am zis că, dacă aş mai putea alege, mi-ar fi plăcut să studiez la Iaşi! Pentru atmosfera care există aici, pentru căldura cu care eşti întâmpinat oriunde. Tramvaiele dau oraşului un aer arhaic, patriarhal. La tot pasul te întâmpină un monument, o placă memorială, ca să nu mai vorbesc de existenţa nenumăratelor case memoriale (am numărat vreo zece: George Topîrceanu, Mihail Sadoveanu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Dosoftei, Vasile Pogor, Otilia Cazimir, Mihai Codreanu, Nicu Gane sau Bojdeuca lui Ion Creangă). Dintre toate acestea, am vizitat doar bojdeuca lui Creangă, dar nu mi-a plăcut interiorul reconstituit. Parcă avea în ea ceva auster şi artificial. Clujul, spre comparaţie, avea atunci o singură casă memorală – cea a lui Emil Isac –, între timp şi aceasta desfiinţată!

După multe căutări, consultând harta la fiecare colţ de stradă (simţul meu de orientare în teren fiind la pământ, atunci, dar şi în prezent!), am ajuns acasă la George Lesnea, pe str. Cloşca, nr. 16, fără să-i mai dau un telefon în prealabil. Poetul era afară când am pătruns în ogradă, îmbrăcat în haine de lucru. A venit repede, să mă apare de câinele care era gata-gata să mă muşte. Mi-a spus că mă aştepta. Imediat m-a poftit în casă, iar pe doamna a rugat-o să aducă două pahare de lichior de casă (nu mi-am notat ca eu să-i fi dus ceva, dar poate i-am oferit doamnei un buchet de flori).

Discuţiile s-au înjghebat repede. Poetul mi s-a părut cam lăudăros de la început, căci susţinea că stăpânea versul (arta versificaţiei?) mai bine decât Labiş, că versurile lui Esenin (pe care domnia sa le tradusese în limba română) sună mai bine în româneşte decât în ruseşte, că Labiş a scris Moartea căprioarei inspirându-se din poezia sa, Moartea vulpii (după ani şi ani, mi-am dat seama că această ultimă afirmaţie conţine un neadevăr, pentru că geneza poemului scris de Nicolae Labiş este cu totul alta).

La plecare, poetul mi-a oferit un autograf pe volumul George Lesnea, Chipul din fântână, versuri alese, Editura Junimea, Iaşi, 1972, cu următoarea dedicaţie: “Tânărului Radu Ilie, care cu încântare a vizitat Iaşul şi cu acest prilej şi pe mine, calde urări de fericire şi spor în viaţă, cu aceeaşi dragoste pentru ţară şi Moldova noastră./ G. Lesnea/ Iaşi, 14 martie 1976/ Fundacul Lozovschi.”

Ajuns acasă, am citit cu încântare volumul Chipul din fântână, în care poetul îşi manifestă într-adevăr arta versificaţiei, schimbând măsura versului de la o poezie la alta, într-un registru tematic foarte divers, în care nota elegiacă m-a cucerit. Nu întâmplător, volumul de Versuri, din 1964, are o prefată a lui Demostene Botez şi o postfaţă semnată de Nicolae Manolescu (care, în Istoria sa critică, din 2008, îl include doar la Autori de dicţionar (1948-1989).

Iată, spre exemplu, poezia Plecare, din volumul Chipul din fântână:

Ascult cum nu ştiu cine îmi dă mereu de veste

Că-i pe aproape ceasul de strângere-n trecut,

Când fără de toiagul şi coiful din poveste

Eu de pe lumea asta m-oi face nevăzut.

Aşa cum cade frunza sau picurul de ploaie,

Cum se destramă fulgul sau conteneşte-un vânt,

Cum iarba sub povara unui gândac se-ndoaie,

Aşa şi eu m-oi trece de-aici, de pe pământ.

Şi n-am putut pricepe nici cerul şi nici lutul,

N-am înţeles ce spune un greier sau un spic,

Necontenit din suflet mi-am prăpădit avutul,

Din multele strădanii nu s-a ales nimic.

Spun bun rămas acestor odihnitoare stele,

Şi arborilor mândri, şi blândului mohor,

Spun bun rămas şi mie, şi amintirii mele,

Spun bun rămas ţărânii subt care-am să scobor.

Duc dincolo de mine minunile clipitei,

Duc beznele luceferi ce sparg singurătăţi,

Le duc şi frumuseţea, şi zâmbetul iubitei,

Şi gândul plin de lacrimi şi de eternităţi.

Duc dincolo de mine tăceri de lună nouă

Şi tinere miresme de câmpuri în plămâni.

Vă mulţumesc, picioare, şi vouă, ochi, şi vouă,

Că v-am trudit atâta, iertaţi-mă, voi, mâni.

Vă mulţumesc, amurguri, ce răsunaţi pe ape,

Cu gureşele vrăbii şi zumzete de stup.

Mă ierte şi groparul, ce s-a căznit să-mi sape,

Cu bine, vouă, oameni, adio, ţie, trup.

Mi-s zilele uitare cu ploile prin lacuri,

În zare tinereţea-i părăginit cireş,

Pământ, îţi cer iertare, c-am poposit din veacuri,

Îmi cer iertare mie, că viaţa mi-a dat greş.

(din vol. George Lesnea, Chipul din fântână, versuri alese, Editura Junimea, Iaşi, 1972, p. 55-56)

Regret că nu am mai avut timp să discutăm şi despre alte lucruri. Aş fi vrut să îl întreb despre poezia Partidului, pe care am învăţat-o pe de rost la şcoală, din manualul de clasa a V-a, şi pe care o ştie oricine de vârsta mea. Ea circulă acum trunchiată, pe Internet, ca un simbol al regimului comunist. Detractorii au datoria elementară să folosească măcar varianta corectă a poeziei, pe care autorul a inclus-o şi în antologia sa din 1972, Chipul din fântână, dovadă că niciodată nu s-a dezis de ea. Iat-o, transcrisă riguros:

PARTIDULUI

„Partidul e-n toate: E-n cele ce sânt

Și-n cele ce mâine vor râde la soare;

E-n holda întreagă şi-n bobul mărunt,

E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt,

E-n viața ce veșnic nu moare.

El sfarmă ce-i putred, doboară ce-i greu,

Cu steagul cel roșu învinge și cântă;

Aşterne al păcii senin curcubeu;

E-n inima care zvâcnește mereu,

Şi-n sufletul care se-avântă.

Partidul e-n toate: Iubeşte ce-i bun;

E-al lui viitorul cu forţa sa multă;

El pluguri va face din ţeava de tun;

În faţa lui munţii cei mari se supun

Şi vremea de dânsul ascultă!

El căi neumblate deschide umblând

Cu cei ce urmează o noua poruncă.

Şi fără de preget noi oameni crescând,

E-al celor ce luptă prin muncă.

Partidul e-n toate: E trainic făgaş

Ce duce spre cea mai înaltă dreptate;

În el adevărul îşi are sălaş;

E sabia care loveşte-n vrăjmaş

E mâna ce vindecă toate.

Şi când spulberând pe mişei şi tirani,

În mersul spre ţinta ce n-are zăbavă,

El tot mai putenic se-nalţă prin ani,

În cor de voinici, muncitori şi ţărani,

Cântăm azi partidului: Slavă!

(din vol. George Lesnea, Chipul din fântână, versuri alese, Editura Junimea, Iaşi, 1972, p. 105-106)

În Ziarul de Vrancea, din 5 iulie 2020, în articolul (nesemnat) Astăzi despre: George Lesnea – traducător și poet adaptat vremurilor – le-a închinat ode tuturor și a trăit bine, se spune, între altele, că “George Lesnea își justifica această poezie, afirmând că, de fapt, el este un poet religios și că aceste versuri sunt de fapt un imn religios, în care cuvântul «Dumnezeu» a fost înlocuit cu «partid»”[2].

Nu ştim în ce context a făcut poetul această afirmaţie (dacă a făcut-o!), fiindcă există cel puţin două versuri, în care cuvântul Dumnezeu nu se potriveşte: “Cu steagul cel roșu învinge și cântă”, respectiv “E sabia care loveşte-n vrăjmaş”.

Se mai spune acolo că George Lesnea “a a scris ode și pentru Carol al II-lea al României, pentru Ion Antonescu, căruia i-a fost sergent pe front, pentru industriașul Nicolae Malaxa, dar și pentru Partidul Comunist Român și pentru Nicolae Ceaușescu.” Nu am verificat dacă este aşa, dar, în orice caz, nu ar fi singurul scriitor român, care a adus omagii mai multor oameni politici de la noi (i se alătură Arghezi, Camil Petrescu şi alţii).

La un an după vizita mea acasă la poet, scriitorul şi jurnalistul Grigore Ilisei i-a dedicat acestuia un volum: Grigore Ilisei, Cu George Lesnea prin veac. 191 pagini de interviuri cu poetul, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de viață și 55 de ani de activitate literară, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, carte care a cunoscut trei ediţii, cea mai recentă fiind din 2002, în prefaţa căreia Grigore Ilisei explică foarte bine cauza alunecării nedrepte în uitare a poetului: “De tăcerea nedreaptă, ce s-a aşternut peste amintirea sa, este, de bună seamă, responsabilă şi această mezalianţă cu stăpânirile. Timpul însă va cerne şi caratele operei sale vor împrăştia iar lumina lor asupra noastră.” (op. cit., p. 9).

Întrucât confratele meu ieşean întru scris şi jurnalistică, Domnul Grigore Ilisei, l-a cunoscut foarte bine pe George Lesnea, i-am adresat trei întrebări: 1. Este posibil ca autorul să fi spus că, în poezia Partidului, partidul a fost iniţial Dumnezeu, fiindcă el este un poet religios? 2. George Lesnea mi-a spus, la întâlnire, că Labiş s-a inspirit, în Moartea căprioarei, din poezia sa, Moartea vulpii. A mai afirmat undeva acest detaliu? 3. E adevărat că Lesnea a dedicat poeme şi lui Carol al II-lea al României, lui Ion Antonescu, lui Malaxa şi lui Nicolae Ceauşescu?

Iată ce răspuns am primit:

Stimate domnule Rad,

Mă bucur pentru acest semn al neuitării. Și mie mi-a făcut plăcere să ne revedem la Suceava. Din nefericire, am vorbit puțin.

Sunt încântat că intenționați să-l evocați pe George Lesnea, traducător inegalabil, poet, în ceea ce are fundamental, profund, răscolitor, trist, în ciuda proverbialei sale jovialități, și un om fermecător. Știți, probabil, că am fost apropiați și am realizat o carte de dialog cu el, una care a fost întru început un ciclu radiofonic.

Nu l-am auzit, referindu-se la această poezie, Partidului, ca ea să fi fost inițial închinată Domnului. Că era un credincios e indubitabil. A fost un apropiat al Bisericii, fiind și membru, de mai multe ori, al Adunării Eparhiale a Mitropoliei Moldovei și Sucevei. Când mă duceam la el acasă, să înregistrez (se întâmpla cam la două, trei săptămâni, vreme de vreo trei ani), mă ruga de fiecare dată, după terminarea vorbirii, să facem un popas la Mănăstirea Cetățuia, unde se găsea acasă. Îi îndeplineam de fiecare dată rugămintea, cât aș fi fost de ocupat. Mâncam un borș călugăresc și ne întorceam în târg.

Cât privește  inspirarea lui Labis pentru Moartea căprioarei, din poezia Moartea vulpii, nu cred într-o influență directă. George Lesnea îl iubea pe Labiș. S-au dedulcit, împreună cu George Mărgărit, din boema de la via Cortez, din Bucium (la părinții Vioricăi Cortez). Când era bolnav, în 1978, am mai făcut o serie mai scurtă de evocări memorialistice, incluse în cele două ediții apărute după 1989, ale cărții Cu George Lesnea prin veac, de la Editurile Moldova și Alfa. E acolo și un interviu referitor la Nicolae Labiș, la Iași, dar nu pomenește de așa ceva.

În a treia chestiune, vă pot spune cu siguranță că poezia dedicată lui Antonescu e cam similară cu cea intitulată Partidului. Probabil să fi dedicat poezii și lui Carol al II-lea și lui Malaxa, dar nu știu. Acesta din urmă i-a fost naș de cununie și el l-a convins pe marele magnat să finanțeze apariția revistei Însemnări ieșene.

Dacă mi-ați da adresa Domniei Voastre, v-aș putea trimite cartea de dialog, pe care a realizat-o cu mine confratele Titus Vîjeu, Un veac în față, un veac în spate, în care ați putea găsi unele elemente ce v-ar fi, poate, de folos.

Cu prețuire,

                 Grigore Ilisei                              Iaşi, 6 februarie 2023

[1] Cea de-a XIII-a Conferinţă Naţională Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti, în Flacăra Iaşului, anul XXXII, nr. 9162, 14 mart. 1976, p. 1.

[2]https://www.ziaruldevrancea.ro/special/educatie/astazi-despre-george-lesnea—traducator-si-poet-adaptat-vremurilor (data accesării: 5 febr. 2023).