După terminarea bacalaureatului şi luarea diplomei, m-am dus pentru două zile la Nandra, destul de optimist. Toţi prietenii, cunoscuţii şi colegii îmi spuneau că am 99,9% şanse să “reuşesc”. Profesorul Pop zicea că la literatură trebuie să iau cel puţin 8. Dar eu nu eram chiar atât de sigur, speranţa în obţinerea unei victorii schimbându-se de la o zi la alta, iar uneori de la o oră la alta, în funcţie de tot felul de factori conjuncturali. Colega şi prietena mea din ultimul an de liceu, Mariana Colţea, mi-a spus că merge şi ea să dea admitere la Cluj, fără să-mi spună unde. Fiindcă îi este rău pe autobus, ea va merge cu trenul şi mi-a propus să călătorim împreună.
În 3 iulie am plecat din Nandra, cu prima cursă (erau două dimineaţa, la diferenţă de o oră).
Merită să relatez aici un fapt amuzant. Mama se gândise să plecăm mai de dimineaţă (mă însoţea până la autobus, Tata fiind detaşat la Staţia CFR Braşov), pentru că oamenii abia se trezeau la ora aceea şi încă nu începuseră lucrul în curte, cu animalele, astfel că era exclusă posibilitatea să ne iasa cineva cu golul (respectiv cu o găleată goală, de pildă, cu care mergeau după apă la fântână), pentru că acesta ar fi fost un semn rău prevestitor pentru mine. Dar ce să vedeţi? La intersecţia cu drumul care pleca din locul casei fostului şuştăr al satului, ne iese în cale un consătean poreclit Baştor, care, nu cu o găleată, ci cu un… ciubăr gol în spate, băgat într-o rudă, mergea la strungă, după lapte! Nu ştiu dacă măcar ne-am salutat, dar îmi amintesc că Mama l-a suduit, după ce ne-am îndepărtat (“Tune dracu-n bătuca lui de Baştor, chiar acuma ş-o găsât să meargă cu ciubărul după lapte… etc.). Mie nu mi-a fost ciudă pe Baştor, dar m-am întrebat ce se va întâmpla dacă, totuşi, reuşesc? Se va dărâma un mit, o superstiţie?
Mama aranjase din timp să locuiesc la Cluj, în perioada admiterii, la familia ultimului preot greco-catolic din Nandra, Eugen Ignat, cu care se înţelesese foarte bine, care plecase din sat la sfârşitul anului 1948, când, la ordinul lui Stalin, Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii. Ştiam şi adresa din Cluj a familiei Ignat: Str. Venus, nr. 36, din cartierul Gheorgheni.
Odată ajunşi în gara din Cluj, m-am despărţit de Mariana, eu urmând să mă îndrept spre strada Venus. Cu cele două geamantane grele, mă simţeam ca tânărul Felix Sima (din romanul Enigma Otiliei, de G. Călinescu), de 19 ani, absolvent al Liceului Internat din Iaşi, care, într-o seară de vară (tot iulie, dar 1909), sosea la Bucureşi şi căuta adresa rudei sale prin alianţă, Costache Giurgiuveanu. Nu ştiam că aş fi putut lua un taxi până la strada menţionată, aşa că, după multe căutări, am ajuns la adresa dorită, unde am fost foarte bine primit. Tot aici se afla eleva Ileana Răceu, care dădea admitere la Conservator. Familia Ignat avea patru copii mari, din care doi se născuseră în Nandra: Emanoil erau căsătorit şi stătea la casa lui, cu părinţii locuind doar Octavian şi cele două fete, încă necăsătorie, Pia şi Lia (Cici).
Ştiam că profesorul Iosif Pop plecase înaintea mea la Cluj, fiindcă făcea, la FF, a doua facultate, cea de Drept, în perioada respectivă având ceva examene (îi dădusem adresa unde voi locui eu). De altfel, chiat în ziua în care am sosit, mă aştepta la familia Ignat o carte poştală, în care profesorul Pop îmi stabilea o întâlnire pentru a doua zi, la 8,30, în faţa Bisericii Sf. Mihail, de unde urma să mergem la facultate, pentru a mă ajuta la înscriere, ceea ce am şi făcut.
Ajunşi în faţa treptelor de piatră de la intrarea în facultate, m-a sfătuit să păşesc cu dreptul, ca să am noroc!
Era multă lume pe coridoare, elevi şi părinţi, orăşeni şi ţărani, creând o agitaţie greu de descris. Din sala de înscrieri am luat o cerere-tip, pe care am completat-o, apoi m-am dus într-o sală alăturată, unde un doctor aplica o viză medicală. Cel care completa cererea trebuia să cumpere şi un exemplar din revista Echinox (al cărei redactor aveam să devin). Din informaţiile obţinute de la secretariat, am aflat că nu se ţine cont de a doua specialitate (limba străină), în sensul că ele sunt considerate la fel de importante şi că va conta doar media notelor obţinute la cele două discipline. Era o veste proastă pentru mine, fiindcă ştiam că franceza sau engleza, de pildă, erau limbi mult mai uşoare decât rusa sau germana, deci cei care dădeau din franceză şi engleză puteau fi astfel avantajaţi (supoziţe care avea să mi se confirme, la afişarea notelor la disciplinele din care s-au dat examene). Am mai aflat că la secţia română + o limbă străină se înscriseseră deja 163 de candidaţi, pe cele 40 de locuri disponibile. Asta însemna 4 candidaţi pe un loc şi mai erau încă două zile de înscrieri (cifra finală va fi de 165 de candidaţi). Se spunea că anul trecut fuseseră 7 candidaţi pe un loc.
Să notez aici că eram patru candidaţi din clasa mea: consăteana Palaghia Iacob (a dat tot la română-rusă, ca şi mine), Crinişor Răchită (rusă-română) şi Ion Bucşa (română-latină). (Cum voi arăta, din cei patru luduşeni, la prima încercare am reuşit doar eu.)
Zilele până la prima probă scrisă au trecut cel mai greu. Încercam să învăţ câte ceva, dar mă concentram cu greu, cântăream des argumentele în favoarea unui succes. Începeam cu superstiţiile: Mama îmi dusese la un preot cunoscut (aflat tocmai la Buziaş!) cămaşa pe care urma să o port la toate examenele, iar nana Olimpia dăduse slujbe la doi preoţi din Tg. Mureş, pentru a reuşi. Tot Mama zicea că Dumnezeu i-a îndeplinit până acum toate rugile şi este imposibil să nu reuşesc. În clădirea facultăţii am intrat “cu dreptul”, la sugestia profesorului Pop. În listele finale, cu candidaţii înscrişi, eu eram la poziţia 140, cifră cu soţ, iar eu ziceam că, dacă voi avea un număr cu soţ, voi reuşi. În ziua primului examen, ploua mărunt, iar eu interpretam ploaia ca un simbol al rodniciei. În fine, urmărisem finala Campionatului Mondial de Fotbal, respectiv meciul dintre Olanda şi RFG. Olanda a marcat primul gol, dar Germania Federală a egalat şi a mai marcat un gol, scorul fiind 2-1 pentru germani. Comentatorul îi dădea exemplu pe germani, spunând că într-o luptă, indiferent care e aceasta, nu trebuie să te descurajezi, ci să lupţi până la capăt. Profesorul Iosif Pop îmi garantase apoi că va trebui să iau cel puţin 8 la proba de literatură. Cum se vede, mă agăţam de orice argument insignificant, ca un om care se leagă de un pai, când e pe punctul de a se îneca.
Miercuri, 10 iuie 1974, a sosit şi ziua cea mare. M-am dus din timp la facultate, eram repartizat în sala Coşbuc, am găsit sala şi m-am aşezat în prima bancă. Dar, când au venit cei trei supraveghetori (un bărbat şi două doamne), am fost aşezaţi în bănci în ordine alfabetică.
Subiectul a fost unul surpriză, pentru multă lume: Contribuţia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea culturii şi literaturii române. Am scris 6 pagini şi am luat 9,50. A fost nota care m-a salvat, pentru că, la celelalte probe, aveam să iau note mici.
A doua zi am avut proba de gramatică. Primul subiect: Articolul – felurile şi declinarea lui. La al doilea subiect trebuia să analizăm sintactic o frază din Cartea Oltului, a lui Geo Bogza: “Pe buza unei prăpăstii, un brad începe să se clatine din ce în ce mai mult, până ce îl atinge pe cel din stânga, revine apoi spre cel din dreapta, ca şi cum şi-ar lua rămas bun de la fraţii cu care a copilărit, şi, într-un salt definitiv, se aruncă în golul de dedesubt.”
Cuvintele subliniate trebuiau analizate sintactic şi morfologic. După cum se vede, analiza sintactică a frazei, cu schema aferentă, ca şi analiza morfo-sintactică a unor cuvinte erau în mare vogă atunci. Imediat după Revoluţie, s-a renunţat la aceste metode de studiu ale gramaticii, care făcea din disciplina ca atare “cumplit meşteşug de tâmpenie”, vorba lui Creangă. Oi fi făcut multe greşeli şi confuzii, din moment ce nota la cele două subiecte de gramatică a fost de doar 6,75.
A urmat, în fine, proba de limba rusă, la care am primit o traducere a unui text care figura în manual, în legătura cu viaţa şi activitatea lui Gogol. Ni s-au tradus trei cuvinte (considerate probabil mai grele), dar au fost şi altele, pe care nu le-am ştiut. Media luată la această disciplină a fost 6,33. Am aşteptat apoi media celor trei probe scrise, care era la mine 7,52, existând pe listă 4 de 10 şi mai multe note de 9. Peste 60 de candidaţi aveau media pete 7, eu fiind pe locul 43. Însemna că decisivă va fi singura probă orală, la literatura română.
Erau formate patru comisii, fiecare comisie având de examinat 28 sau 29 de candidaţi. Din comisia nr. 1 făcea parte Mircea Zaciu, din comisia nr. 2 – Ion Vlad, singurele cadre didactice pe care le ştiam. Eu am nimerit la comisia nr. 3, iar colegul Ion Bucşa mi-a spus că unul din membrii comisiei era Gavril Scridon. E posibil, după modul foarte prietenos de adresare (“Ascultă, Ilie!…). Trăsesem biletul cu nr. 15, pe care erau două subiecte: 1. Ciocoii vechi şi noi şi 2. Ion Barbu – activitatea literară. Unul din membrii comisiei m-a intrerupt după primele cuvinte, fiindcă spusesem că anul 1867 este o dată rezonabilă în istoria literaturii române! Al doilea membru al comisiei a râs, auzind o asemenea afirmaţie. Nu am fost lăsat să termin primul subiect. Am trecut la Ion Barbu, unde mi s-au făcut două observaţii: Tudor Vianu nu a descoperit cele trei etape din creaţia lui Ion Barbu, fiindcă îl cunoştea îndeaproape pe poet, cu care era bun prieten. Problema cu obscurantismul poeziei lui Ion Barbu a fost lămurită, recent, de către Al Paleologu (nu mi s-a spus sau nu am reţinut eu în ce studiu). În cele din urmă, am obţinut nota 10. Cu nota 10 la oral, mă puteam considera admis, fiindcă era puţin probabil ca toţi cei 60 de candidaţi cu media peste 7 să obţină toţi nota 10 la oral.
M-am dus, împreună cu Ion Bucşa (care îşi mai păstra încă speranţa că va intra, luase şi el 10 la oral) la redacţia revistei Tribuna. Acolo i-am întâlnit pe Ion Marcoş, Aurel Sasu, Ion Cocora, D.R. Popescu şi Augustin Buzura (acesta din urmă a fost foarte amabil cu mine, amintindu-şi de întâlnirea noastră anterioară, ocazionată de intenţia mea de a-i lua un interviu lui D.R. Popescu). Toţi ne-au urat succes la examen, pentru a deveni studenţi.
Mergând zilnic la facultate, pentru a vedea rezultatele probelor scrise, m-am întâlnit întro zi, în curtea facultăţii, cu Mama. Venise împreună cu nana Floare (mama Palaghiei Iacob), la sugestia acesteia, ca nu cumva, daca nu reuşim, “să ne aruncăm în Someş!”
Vineri, 19 iulie 1974, au fost afişate rezultatele. M-am găsit greu pe listă, fiindcă nu am ştiu unde să mă uit. Pe o listă specială, erau trecuţi cei patru băieţi încorporabili, cărora li se va rezerva locul, pentru anul universitar 1975-1976, după ce ei îşi vor satisfice serviciul militar:
- Dragolea I. Ioan Mihai 9,37
- Groza V. Constantin 9,18
- Ştef Gh. Traian 8,35
- Rad G. Ilie 8,14
Mi-a părut extrem de rău că pritenul şi colegul meu, Ion Bucşa, nu intrase (va reuşi în anul următor). Am mai stat o zi la Cluj, apoi m-am îndreptat spre casă. La Luduş m-am dus la profesorul Iosif Pop, să îi spun că am venit “sub scut”. M-am mai întâlnit cu directorul Augustin Micu, cu doamna dirigintă, Susana Coman, cu profesorii Maria Ludoşan şi Doina Jampa. Toţi s-au bucurat de succesul meu, care era, indirect, şi al lor.
Apoi m-am dus acasă, să îi spun Mamei marea veste. Mulţi năndreni nu mă întrebau dacă am reuşit, deşi toţi ştiau unde am fost.
Dar peste câteva zile aveam să aflu cum au receptat consătenii mei succesul repurtat. L. lu’ A., de pildă, a spus că “la facultatea la care am dat eu ajung toţi proştii, că voi ajunge şi eu un profesoraş, ca Mircea lu’ Onisie, care va fi dat afară din serviciu” etc. Ştiam că asta le va fi reacţia.
Dar pentru mine reuşita la facultate însemna încununarea unor eforturi mari, pline de renunţări şi sacrificii. Era un prim pas în realizarea Idealului mult visat.