Noi am terminat anul IV de liceu în ziua de sâmbătă, 25 mai 1974, cu trei săptămâni înaintea celorlalţi ani, pentru a ne putea pregăti pentru bacalaureat, iar unii şi pentru facultate.
Nu ştiu cui i-a aparţinut ideea de a face propunerea ca eu să intru în partid, fiindcă în niciun caz nu era a mea. Nici nu ştiam că elevii de liceu, din anul terminal, pot intra în partid, deşi mai târziu, citind statutul PCR, am aflat că intrarea în partid se poate face de la vârsta de 18 ani. Or, în 1974, eu aveam deja 19 ani. E adevărat că profesorul de geografie, Liviu Raţiu, care era şi secretarul organizaţiei de bază a PCR, a amintit, de mai multe ori, la ore şi în discuţii particulare, despre această intenţie a conducerii.
M-am dus cu vreo două ore înainte la şedinţa de partid anunţată (7 iunie 1974), unde urma să fiu chemat, pentru discutarea cererii mele. La început s-a discutat cererea “tovarăşei profesoare Olteanu”, după care am urmat eu. Secretarul Liviu Raţiu a cerut să se discute despre mine şi apoi să mi se pună întrebări.
Prima care a luat cuvântul a fost diriginta mea, doamna Susana Coman. M-a numit printre cei mai buni elevi din şcoală, printre cei mai harnici şi mai modeşti. S-a arătat mândră şi satisfăcută de faptul că un elev de-al dânsei intră în partid, spunând că îi pare rău după mine (în sensul că voi părăsi şcoala).
Cuvinte foarte frumoase a spus domnul Liviu Raţiu, dar pe acestea nu le-am notat.
Tovarăşa profesoară Doina Jampa, îndrumătoarea UTC, a arătat că “mi-am făcut cu cinste datoria, că s-a observat prezenţa mea în această şcoală, că, prin plecarea mea, las un gol uriaş, care se va simţi multă vreme.”
La întrebarea tovarăşului Ştefan, profesor de română, cu care nu făcusem ore, care sunt drepturile şi obligaţiile unui membru de partid, nu am putut răspunde, din cauza emoţiei, deşi cunoşteam răspunsul foarte bine.
M-a salvat din aceasta situaţie profesorul nostru de română, Iosif Pop, care a spus că emoţiile mele nu sunt ipocrite, ci provin din sinceritatea mea. A continuat afirmând că “despre elevul Ilie Rad se vorbeşte frumos în şcoală, la bibliotecă, la club, chiar şi pe stradă. E mândru că m-a avut elev. În mine a văzut un Huţu al lui Ioan Slavici, după cum mă caracterizează şi unele din trăsăturile eroilor lui Camil Petrescu. A văzut în mine un continuator al dânsului. Şcoala noastră, aşa modestă cum e, se va mândri cândva cu mine.”
După şedinţă, am primit mai multe felicitări, de la profesoarele Maria Ludoşan, de chimie, Steliana Crăciun, de desen, Doina Jampa. Colega de clasă, Mariana Colţea, m-a aşteptat mult să mă felicite, dar, văzând că nu mai vin, mi-a lăsat trei cale albe la sediul UTC. Un prieten comun, Andrei Mathe, înainte de a intra în şedinţă, m-a avertizat că va scrie un articol despre mine în Steaua roşie, cu fotografia mea, pe care i-o dăduse Mariana (ceea ce nu s-a mai întâmplat).
Doamna Doina Jampa mi-a mai spus apoi că a doua zi urma să aibă loc întâlnirea de 10 ani a unei promoţii de absolvenţi, iar eu trebuia să ţin un discurs (doamna profesoara de psihologie, care era de faţă, Maria Micu, mi-a repetat ideea ca “mă exprim foarte confuz şi că trebuie să fac exerciţii”). Doamna dirigintă Coman m-a informat, cu o oarecare dezamăgire, că am media generală 8,53, cu patru sutimi mai mică decât a colegei mele de clasă, Rozalia Fodor, deci voi lua premiul II (pe diploma mea de anul IV scrie totuşi Premiul I, probabil că s-a apreciat, consultând şi direcţiunea şcolii, că e o diferenţă prea mică între medii, încât am luat amândoi premiul I).
Vreau să spun, la finalul acestui paragraf, că nu îmi e ruşine de evenimentul întâmplat atunci şi nu vreau să îl ascund în biografia mea. Noua calitate mi-a adus ulterior anumite avantaje. De pildă, în armată, eram singurul membru de partid din compania mea, motiv pentru care maiorul Paraschiv m-a numit, destul de repede de la încorporare, bibliotecarul unităţii, mi-a aprobat foarte uşor o permisie (încât ai mei, văzându-mă, au crezut că am fugit din unitate!). La facultate, am fost ales preşedintele Consiliului ASC Filo I (funcţie ocupată înaintea mea de Cornel Nistorescu şi Ioan Groşan). Poziţia de lider al studenţilor îmi va oferi, la terminarea facultăţii, o bonificaţie de 50 de sutimi, care era adăugată la medie, ceea ce m-a ajutat să obţin un post bun în învăţamânt, respectiv la o şcoală din Timişoara.
Cineva mă poate întreba dacă nu am observant atunci trăsăturile unui regim “ilegitim şi criminal”, cum a fost catalogat ulterior, în Raportul Tismăneanu. Răspund imediat: Nu!
E adevărat că observasem, participând la tot felul de şedinţe, formalismul, şedinţomania, scriptologia excesivă, pilele şi relaţiile (nu degeaba se spunea că PCR înseamnă “pile, cunoştinţe, relaţii”), dar credeam că acestea sunt cauzate de oameni, nu de sistem, care putea fi perfectibil. La un moment dat, profesorul I.P. mi-a spus că “azi se urmăreşte promovarea femeilor în funcţii înalte de conducere, pentru că d-na Ceauşescu trebuie să urce trepte mari. S-a instaurat o adevărată dinastie. Există un cult al personalităţii.” Erau idei vehiculate probabil la Europa Liberă, post de radio pe care eu nu îl ascultam. Tata era şi el membru de partid. În familie nu am avut veterani de război, nici deţinuţi politici. Cine să-mi fi deschis ochii în legătură cu sistemul în care trăiam?
Sistem pe care îl apreciez acum prin grila propusă de istoricul Vlad Gerogescu, fost angajat al postului de radio Europa Liberă, deci care nu poate fi bănuit de simpatii comuniste: “În ceea ce mă priveşte – scria el, în 1984 –, mi se pare limpede că, la capătul a 40 de ani de comunism în România, trăsăturile negative le covârşesc în chip evident pe cele care ar putea fi eventual considerate drept pozitive; cu toate acestea, nicio epocă nu a avut doar părţi rele, chiar şi vremea migraţiilor sau cea fanariotă au adus cu ele şi lucruri pozitive (subl. I.R.). Funcţiile organismului social pot fi încetinite, pervertite, dar niciodată cu desăvârşire blocate, indiferent de regimul politic.”[1]
[1] Apud Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Polirom, Cartea Românească, Iaşi, 2013, p. 95.