Viata ca un dar, vol. II. Instructor la Consiliul Judeţean Cluj al Organizaţiei Pionierilor (1985-1989)

V

Efectiv nu îmi amintesc cum am aflat că la Consiliul Judeţean Cluj al Organizaţiei Pionierilor (CJOP) s-a vacantat un post de instructor şi că şi eu aş putea candida pentru acest post. Fostul preşedinte al CJOP, Alexandru Rus, fusese promovat la partid, iar în locul lui a fost numit Marius Loga, instructor din cadrul CJOP, cel care se ocupa cu probleme de propagandă, presă şi cultură, al cărui post a devenit astfel vacant. Fie că eu am aflat de acest post, fie că cei de la CJOP căutau un om potrivit şi am fost şi eu recomandat, probabil de Inspectoratul Şcolar Judeţean, important era că legătura noastră se realizase. La 22 februarie 1985, am notat, în jurnal, între altele: „Tov. Kato Levente [activist la CJOP] îmi spunea că după 24 se va şti dacă Bucureştiul mi-a aprobat sau nu ocuparea postului de instructor la Consiliul Judeţean al Organizaţiei Pionierilor. Ar fi o mare «pleaşcă» pentru mine, cum se exprima Marian Papahagi. Aşadar, săptămâna viitoare sper să ies din această perioadă de incertitudine şi speranţă.”

Începând cu data de 1 septembrie 1985, pe baza Hotărârii Biroului Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor (CNOP), nr. 14 din 25 februarie 1985, conform Hotărârii nr. 11 din 1985 a CJOP, se oficializa numirea „în funcţia de instructor al Consiliului Judeţean al Organizaţiei Pionierilor, Comisia propagandă, presă şi cultură, prin transfer, în interesul serviciului, a tov. RAD ILIE, începând cu data de 1 septembrie 1985, cu o retribuţie tarifară lunară de 2.425 lei, 655 indemnizaţie de conducere şi 123 lei 4% spor vechime, total 3.203 lei. / Prezenta hotărâre va fi dusă la îndeplinirie de către CJOP Cluj./ Preşedinte, Marius Loga”.

O fi fost hotărârea CNOP din februarie 1985, dar ea a ajuns cu întârziere la Cluj sau, în orice caz, mie nu mi-a fost comunicată atunci, cerându-se, probabil, şi acordul autorităţilor locale. Ştiu că, la un moment dat, m-am dus la CJOP şi am cerut o audienţă la preşedintele Alexandru Rus, care mi-a transmis, prin secretară, că nu mă poate primi, că nu are ce discuta cu mine şi m-a trimis la preşedinta Consiliului Municipal al Organizaţiei Pionierilor. Orgolii de şef, nu conta că amândoi eram, în fond, cadre didactice (eu de română, el de chimie).

Ştiu că în vara aceea eram la mare, de unde am dat un telefon la CJOP. S-a nimerit să ridice telefonul viitoarea mea colegă, Rodica Toşa, care mi-a spus că „din toamnă puteţi veni la noi”, ceea ce însemna rezolvarea problemei. Transferul, „în interesul serviciului”, cum se spune în decizia de numire, a fost o simplă formalitate, care a mulţumit pe toată lumea: Inspectoratul Şcolar din Timişoara avea un post vacant, cel din Cluj nu pierdea nimic, fiindcă nu ocupam o catedră în învăţământul propriu-zis, iar eu eram fericit că mă pot stabili în Cluj, alături de familia mea.

Consiliul Judeţean şi cel Municipal al Organizaţiei Pionierilor îşi aveau sediul pe str. Republicii, unde este acum Palatul Copiilor. Tot aici funcţina şi Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei.

Preşedinta Consililui Municipal al Organizaţiei Pionierilor era Olivia Rusu, profesoară de română, care a trecut în 1987 la Comitetul Municipal al PCR, în locul acesteia venind Maria Riţiu, profesoară de istorie, care ţinea şi cursuri privind problemele fundamentale ale istoriei patriei şi partidului, dovadă a excelentei sale pregătiri profesionale. Colegi îi erau Ortensia Popa şi Mircea Elekes şi Alexandru Dezmeri.

După Revoluţie, doamna Olivia Rusu s-a afirmat ca poetă şi prozatoare, publicând mai multe volume, sub numele Olivia Mândruţiu Rusu: Chemări de departe, versuri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002; Rotire în cuvânt, versuri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003;

Veşminte pentru suflet: poeme revăzute şi inedite = Odeća za dušu: izabrane i neobjavljene pesme. Traducere din română de Miljurko Vukadinović. Ediţie îngrijită de Miljurko Vukadinović, Editura Semne, Bucureşti, 2004. Text paralel în limbile română şi sârbă; Stele de carton, versuri, Editura Semne, Bucureşti, 2004; Insomnia tăcerii, versuri, Editura Proema, Baia Mare, 2007; Mesteceni şi rafturi, roman, Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2020; Pas în trei, roman, Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, 2011; Inelul cu smarald, roman, Editura Limes, Cluj-Floreşti, 2023..

O foarte bună colaborare am avut şi cu Veronica Domşa, directoarea Casei Pionierilor şi Şoimilor Patriei din Cluj-Napoca, şi cu pasionaţii ei colegi, care conduceau numeroase cercuri artistice şi tehnico-aplicative: George Arion, Teodor Câmpan, Virgil Cenariu, Maria Chindriş, Vlad Chiriţă, Ana Cipleu, Ioan Crişan, Andrei Jucan, Kolozsi István, Ovidiu Marcu, Petru Pleşa, Mariana Radvanyi, Victor Ursuţiu. Ştefan Vannai.

             Am stabilit imediat legături cu preşedinţii Consiliilor Municipale şi Orăşeneşti ale Organizaţiei Pionierilor: Turda (Adriana Ogruţan), Dej (Ligia Clinciu), Câmpia Turzii (), Gherla (), Huedin (), respectiv cu directorii Caselor Pionierilor şi Şoimilor Patriei din aceleaşi localităţi (? – Turda, Dej – ? , Câmpia Turzii- – Ana Radu, Gherla (Iosif Zegrean) şi Huedin – Ioan Bota, precum şi cu preşedinţii Consiliilor Comunale ale Organizaţiei Pionierilor, peste 60 la număr, pe care nu îi mai amintesc. În aceste structuri organizatorice au lucrat mulţi oameni de valoare, care s-au remarcat ulterior în diverse domenii: pictorii Marcel Lupşe şi Mircea Mureşan, poeta şi romanciera Olivia Rusu, graficiana Maria Sârbu, sculptorul Ioan Rusu, monografistul Remus Hădărean, epigramistul Aurel Buzgău (autor şi al volumului Poveşti din Blăjoaia. Culese de Aurel Buzgău, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2014) şi alţii. Unii vor deveni apreciaţi directori de şcoli: Ioan Mureşan, Alexandru Rus, Aurel Buzgău, Olivia Rusu, Eleonora Maniu, Rada Dumitraş şi alţii.

Am colaborat bine cu Comitetul Municipal pentru Cultură şi Educaţie Socialistă (preşedinte: Maria Cristian), unde se aflau mulţi profesionişti, veniţi aici de la Studioul local de radio şi televiziune, desfiinţat în 1985: Horia Bădescu, Florin Zaharescu, Traian Brad, Mihai Dragolea (colegul meu de facultate).

Abia după Revoluţie am aflat că acea clădire fusese, în anii 50, sediu al temutei Securităţi. S-a mai vehiculat ideea că în subsolul acestei clădiri s-ar afla osemintele celor 13 opozanţi ai regimului comunist, executaţi la începutul lunii aprilie 1950, într-o sală „a carei intrare a fost închisă prin zidarie”. La presiunea opiniei publice, în august 2010, peretele respectiv a fost spart, au fost evacuaţi circa 30 de metri cubi de pământ, dar nu s-a găsit nimic.

Mă gândesc cât de cinică este uneori istoria: fosta clădire a temutei Securităţi, unde s-au auzit cândva urletele de durere ale celor torturaţi, a devenit apoi un edificiu destinat copilăriei – cu candoarea, delicateţea şi sinceritatea vârstei!

În clădirea cu două nivele, parterul era ocupat de Casa Pionierilor şi Consiliul Municipal al Organizaţiei Pionierilor, la etaj fiind CJOP. Aici am avut şi eu biroul, împreună cu patru colegi, şefi ai următoarelor comisii: organizatorică (Ioan Mureşan, vicepreşedinte, şi Nicolae Bena), activitatea de învăţătură, pregătire practică, ştiinţă şi tehnică, muncă patriotică (Mirela Scridon, Ionel Socea), sport şi pregătirea tineretului pentru apărarea patriei (Peter Pál), comisia??? (Rodica Toşa), Livia ??

Vicepreşedintă cu problemele şoimilor patriei era Natalia Ţonea, soţia cunoscutului pictor, de la care am cumpărat multe tablouri, Florin Ţonea.

Secretară era doaman Zoriţa?, după pensionare venind în loc Corina?. Cu ambele secretare am avut excelente relaţii, cum nici nu se putea altfel, fiindcă ele ne băteau la maşină toate documentele şi informările pe care trebuia să le trimitem la partid sau la CNOP.  Contabil-şef era Aurel Moldovan (“gospodarul-şef”, cum mai era numit, pe bunǎ dreptate), omul care verifica atent, cu lupa, autenticitatea biletelor şi a ştampilelor de pe delegaţii, pentru a nu se produce vreo fraudǎ de… câţiva lei din banul public! (Nu pot sǎ nu zâmbesc şi sǎ nu mǎ întristez în acelaşi timp, gândindu-mǎ la ce se petrece astǎzi, la cât de mulţi vǎd în avutul obştesc doar o vacǎ de muls!). CJOP avea şi un Aro repartizat, folosit alternativ cu cei de la Comitetul Judeţean Cluj al UTC, şofer fiind simpaticul Dragomir.

Atmosfera de lucru şi colaborare la cele trei instituţii era una foarte bună, în primul rând pentru că marea majoritate eram cadre didactice, pasionate de meseria lor. La fel erau relaţiile şi cu foştii instructori, precum Aurel Buzgău sau Ştefan Rarika (autorul unei lucrări pentru obţinerea gradului didactic I, pe o temă privind istoria Organizaţiie Pionierilor). În fiecare an, toamna, mergeam pentru două zile, toţi activiştii şi cadrele de la cele trei instituţii, la cabana Blăjoaia, la un fel de team building, cum am spune azi.

În anul 2011, când s-au împlinit 60 de ani de activitate a Palatului Copiilor din Cluj-Napoca, „în spiritul respectului faţă de valorile învăţământului şi ale culturii româneşti, pentru fidelitatea şi ataşamentul dovedite în susţinerea şi promovarea educaţiei extraşcolare din această instituţie”, toţi foştii „lucrători” ai celor trei entităţi li s-a conferit o Diplomă aniversară, într-un cadru festiv (semnată de directorul de atunci al instituţiei, Valentin Cuibus), la Casa de Cultură a Studenţilor (care poartă acum numele taragotistului Dumitru Fărcaş). A fost ca o revedere de la terminarea liceului sau facultăţii. Am scris atunci un articol, Gânduri la o aniversare, publicat în ziarul local Făclia (26 martie 2011).

Fiindcă am vorbit despre expoziţii şi cataloagele lor, trebuie să spun că una din atribuţiile mele importante avea în vedere şi tipăriturile CJOP. Am început cu Agenda pentru anul 1986, cu rubrici speciale, care, între noi fie vorba, nu se prea completau, de aceea agenda astfel concepută era cam inutilă. Au urmat apoi felicitările cu ocazia Zilei Republicii şi a Anului Nou (Crăciunul evident că era exclus, însuşi Moş Crăciun devenind Moş Gerilă, după model sovietic). Iată ce text avea o astfel de felicitarte: „Cu prilejul Zilei Republicii şi al Anului Nou, vă adresăm cele mai sincere felicitări pentru succesele obţinute, împreună cu urările noastre de sănătate, fericire şi noi împliniri în activitatea Dumneavoastră!/ La mulţi ani! Biroul Consiliului Judeţean Cluj al Organizaţiei Pionierilor”. La sfârşitul anului veneau şi felicitările UNICEF, extrem de frumoase, tipărite în străinătate, de a căror distribuire mă ocupam.

Pentru tipărituri, îmi făcusem excelente relaţii cu ing. Ion Manole, directorul Imprimeriei „Ardealul”, unica tipografie din zonă, ca şi cu cei de la Secţia producţie. În fiecare an, ing. Manole îmi dădea câte un calendar ortodox (Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului nu avea nici ea tipografie proprie). Inginerul Ion Manole a devenit, după 1989, cadru dudactic universitar şi a publicat mai multe cărţi, intre care amintesc volumul memorialistic, Erată la viaţa unui tipograf, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014 (volum care m-a dezamăgit, fiindcă autorul nu spune tot ceea ce ştiu şi eu că ştia – de exemplu, despre aventura tipăririi şi topirii Dicţionarului de scriitori români sau despre cum trebuia să supravegheze personal, noaptea, numărul Făcliei din 26 ianuarie, când era ziua lui Nicoale Ceauşescu şi se tipărea şi fotografia acestuia). Aceste relaţii cu tipografii mi-au prins foarte bine după Revoluţie, când am tipărit revista Excelsior. Până acolo a mers colaborarea noastră, încât nu mai scoteam revistele din tipografie, ci le expediam direct de acolo, respectiv chemam o maşină a poştei, pentru a ridica pachetele gata adresate.

Despre publicaţia Ritmuri pioniereşti, iniţiată de mine la CJOP, voi vorbi într-un capitol special, aşa că nu mai insist.

Tot mie îmi revenea sarcina de a selecta echipajele care participau, an de an, la Concursul Naţional de Interpretare „Ciprian Porumbescu”, care avea loc la Suceava. Şeful delegaţiie pionierilor clujeni la acest festival era profesorul Marius Tabacu, care a devenit după Revoluţie managerul Filaromicii de Stat „Transilvania” şi traducătorul celebrei Trilogiei transilvane, de Miklós Bánffy”. (Eu i-am făcut şi o recomandare pentru a intra în Uniunea Scriitorilor, ca traduicător.) Dar erau şi alte competiţii judeţene sau interjudeţene, cum ar fi: IDECAR – 2000 (sesiune de referate şi comunicări în domeniile informatică, design, electrotehnică, cibernetică, automatizări şi robotică (Turda), Primăvara turdeană  – festivalul cântecului revoluţionar şi al poeziei patriotice (Turda), Pana de aur – colocviu bianual al cercurilor literare pioniereşt (Dej), Biochim – simpozion de biologie, chimie şi protecţia mediului (Dej); Aripi cu tricolor – concurs interjudeţean de aeromodele (Gherla), Argoplast – concurs intrejudeţean de tapiserie şi artă plastică (Câmpia Turzii), Spectacolul obiceiurilor de iarnă (Cluj-Napoca) sau competiţii organizate în alte judeţe: Stejarul (Şomcuta Mare, jud. Maramureş), Gala interjudeţeană pionierească de folclor „Mândră floare timişeană” (satul Hitiaş, com. Racoviţa, jud. Timiş), Festivalul cinecluburilor pioniereşti (Câmpulung Moldovenesc), Gala datinilor şi obiceiurilor laice (Voineasa), Copiii lumii doresc pacea (Năvodari) şi altele.

Ştiind că preşedintele CJOP era tot filolog, ca şi mine, speram că nu mă va pune să îi scriu discursurile pentru diferite manifestări la care participa. Nu mă solicita des în acest sens, dar am în arhivă câteva discursuri pe care i le-am pregătit, totuşi.

În fiecare an se organiza Forumul Naţional al Pionierilor, un fel de congres al partidului, desfăşurat însă anual, nu doar o dată la patru ani şi găzduit de fiecare dată în alt judeţ. În 4 -6 august 1986, acesta a avut loc la Cluj. Munca pentru organizarea lui a fost imensă. Ca să sa vadă importanţa lui, prezint următorul detaliu. Participanţii la forum soseau d eregulă cu trenul. La ieşirea din gara Cluj-Napoca, pe strada pe care se află Hotelul Pax, erau mai multe cladiri cu zidurile scorojite. Pentrtu că acestea nu puteau fi zugrăvite într-un timp atât de scurt, cei de la CNOP, veniţi să vadă cum ne pregătim pentru forum, ne-au cerut să pavoazăm cu pânză roşie acele ziduri, iar pe ele să scriem Bine aţi venit! Uşor de zis, greu de făcut. Desigur că s-au alocat bani pentru asa ceva.

După spectacolul festiv, ţinut în Piaţa Mihai Viteazul din Cluj-Napoca, intitulat Veniţi la sărbătoarea copilăriei noastre fericite!, al cărui scenariu l-am scris eu  (în colaborare cu Rodica Zugravu), tipărind programul spectacolului, în 1300 de exemplare, a urmat deplasarea, cu autocarele, în coloană, escortaţi de maşinile Miliţiei, la Beliş, unde participanţii au stat în corturi puse la dispoziţie de Armata Română (comandantul Armatei a IV-a Gemina, generalul Iulian Topliceanu, era foarte apropiat de CJOP). Nu ştiu cum a fost acolo, fiindcă nu am putut participa, eu ocupându-mă de manifestările din oraş. Am aflat că la seara culturală organizată în acea tabără ad-hoc au cântat solişti precum Dumitru Fărcaş, Dan Spătaru şi alţii, după cum se poate vedea şi din fotografiile publicate în Anexe, puse la dispoziţie, cu generozitate, de colegul Ioan Mureşan, vicepreşedinte al CJOP şi directorul oficial al taberei de la Beliş.

La deschiderea Forumului au participat Poliana Cristescu, preşedinta CNOP, Ioan Toma, prim secretar al CC al UTC (viitorul coleg de celula în inchisoare cu Dumitru Popescu-Dumnezeu, ca foşti membri ai CPEx.), secretari de partid şi UTC, inspectori şcolari, alte autorităţi locale .

În fiecare an, activul pionieresc din judeţ participa la o tabără de instruire, care avea loc la Leghia, al cărei director trebuia să fiu eu. În această calitate, am acordat primul meu interviu scriitorului Dan Rebreanu, care a fost publicat în ziarul Făclia (Dan Rebreanu se mutase sau a fost mutat de la revista Tribuna la Făclia). Şi la Leghia am invitat mai multe personalităţi să conferenţieze, cum ar fi Marian Papahagi, muzicologul Enea Borza, generalul Ilie Ungureanu. Tabăra avea un program stabilit pe zile, finalizându-se cu un foc de tabără. Aici s-a afirmat, ca elev, Călin Goia, solistul trupei Voltaj, şi tot acolo l-am cunoscut pe Adrian papahagi, fiul lui Marian Papahagi, om de cultură, cadru didactic universitar şi personaj politic important de azi.

Pe lângă asta, aveam repartizate mai multe comune din judeţ, unde trebuia să mergem periodic sau la anumite evenimente, pentrü „îndrumare şi control”. Protocolul cerea ca, la sosirea în localitate, să ne prezentăm la primarul localităţii, care era şi secretarul de partid al comunei, pentru a ne anunţa prezenţa. Uneori făceam parte din brigăzi complexe (partid, UTC, sindicat, pionieri), cum a fost o brigadă (condusă de generalul de Securitate Ilie Şerbănescu), care îşi propunea eficientizarea CAP-urilor sau CUASC-urilor (CUASC-ul fiind Consiliul Unic Agroindustrial de Stat și Cooperatist). Se înţelege că o brigadă nu putea rezolva problemele esenţiale cu care se confrunta atunci agricultura românească, acest demers fiind încă o dovadă a formalismului în care trăiam.

Activitatea internaţională era destul de firavă, după cum se poate bănui. În anii aceia, am primit o singură delegaţie de pionieri şi cadre didactice din Cehoslovacia, cu care eu m-am înţeles în limba rusă. Urma să le întoarcem vizita, ceea ce cerd că s-a şi întâmplat, dar a plecat altcineva în delegaţie, mi se pare că de la municipiu. A mai fost o plecare în Franţa, cu câţiva pionieri, conduşi de preşedintele Marius Loga şi contabilul-şef Aurel Moldovan.

Celebra tabăra internațională pentru copii “Artek”, din Crimeea, unde se odihneau anual peste 30.000 de copii din ţările lagărului socialist nu mai funcţiona pentru România, date fiind tensiunile dintre Ceauşescu şi Uniunea Sovietică.

Am reuşit să particip, pe cont propriu, într-o excursie în Bulgaria, organizată de colegul nostru, Nicolae Bena, profesor de geografie. Ştiu că la Plevna am vizitat un fel de complex muzeal, dedicat Războiului din 1877, cu o panoramă ca la Borodino, din Moscova. Nu am văzut, în panorama de la Plevna, nicio urmă de soldat român. Ca şi când noi nu am fi participat la acel război!

Desigur, şi la CJOP, ca în orice instituţie, oricând puteau apărea probleme urgente. Într-o zi m-am dus la celebrul pictor, Cornel Brudaşcu, pentru a ridica un tablou (trei trandafiri albi), cadou pentru Poliana Cristescu, cu ocazia zilei sale de naştere, unde se prezentau delegaţi din toate judeţele. Am văzut-o doar de două ori pe Poliana Cristescu, nora familiei Ceauşescu (era căsătorită cu Nicu): la Forumul Naţional de la Cluj, de care am vorbit, şi odată la Bucureşti. Mă aflam la sediul CNOP (aflat în clădirea CC al PCR), dimineaţa, când tocmai venea la birou. Un personaj important din stafful ei a salutat-o cu „Să trăiţi!”, ceea ce mi s-a părut nu o culme a respectului, ci una a slugărniciei! Personajul cu pricina a devenit, după Revoluţie, prefectul unui judeţ învecinat cu judeţul Cluj! L-am întâlnit, în  această calitate, la sediul facultăţii noastre, venit pentru nişte cursuri de perfecţionare. L-am invitat în biroul meu şi am evocat trecutul nostru pionieresc, inclusiv vizitele pe care le făcea la Cluj, unde îl tratam, în funcţie de context, cu ţuică şi faimoasele ridichi de Apahida! Apoi a participat, la Bistriţa, la lansarea cărţii noastre (a  mea şi a Doinei), O călătorie la capătul lumii.

O altă sarcină a mea era aceea de a redacta telegramele pe care le trimiteam secretarului general al partidului, cu ocazia unor evenimente (conferinţe, plenare etc.). La început am încercat să redactez aceste telegrame într-un stil foarte personal, în afara limbii de lemn a epocii, dar ele nu erau aprobate, aşa că m-am prins că trebuie să copiez fraze din materialele de propagandă, din telegramele publicate de Scânteia, pentru ca acestea să îmi fie acceptate.

Mie îmi reveneau, evident, şi redactarea discursurilor pe care preşedintele CJOP le rostea la diferite manifestări pionierteşti, organziate în judeţ (IDECAR la Dej, Pana de Aur etc.).

În doi ani am însoţit delegaţia judeţeană de pionieri la Bucureşti, pentru pregătirea grandioaselor spectacole organizate pe stadionul 23 August din capitală. Copii participanţi, dar şi însoţitorii lor, primeau zilnic o sticlă de Pepsi-Cola şi o ciocolată chinezească, produse pe care eu nu le consumam, aducându-le acasă, pentru Mihai şi Tudor, ca pe nişte trofee adevărate. La ultimul spectacol la care am participat, exista un număr în care erau folosite nişte mingi. Am sperat până în ultima clipă că post sustrage o minge, pentru a o aduce copiilor noştri, dar nu am reuşit (pe atunci nu se găsea în magazine niciun fel de minge).

Apropo de stadionul 23 August. Îmi amintesc că, pentru spectacolul care urma să aibă loc, întregul stadion a fost pavat cu scândură nou-nouţă, care a fost înlăturată după spectacol, în timp ce Tata nu putea să îşi cumpere zece scânduri, pentru a face un gard! Al doilea şoc a fost să îmi imaginez că mulţi dintre oamenii, care aclamau familia prezidenţială, vor fi fost, câteva luni mai târziu, în decembrie 1989, în corul celor care au huiduit-o. Coregraful acelor spectacole (sau poate doar unul dintre coregrafi) era cunoscutul balerin, Francisc Valkay.

Anul 1989 a adus unele schimbări organizatorice la CJOP. În primăvara anului 1989, colegul Ioan Mureşan, vicepreşedinte cu partea organizatorică, a decis să revină la catedră. La experianţa pe care o avea, putea deveni directorul celei mai performante şcoli din Cluj-Napoca. Exista însă o lege (am aflat asta mult mai târziu) sau poate doar o dispoziţie, că profesorii de sport (cum era şi el), de muzică sau atelier, nu puteau fi directori plini, ci doar adjuncţi! Aşa că Mury, cum îl alintam noi, a devenit director adjunct la Şcoala Generală Nr. 23 din cartierul Mănăştur, după Revoluţie fiind ales în funcţia de director mai multe mandate (el schimbând şi numele şcolii, în „Liviu Rebreanu”).                Plecarea lui Mury a fost regretată de către toţi colegii. Era cel mai în vârstă dintre instructori, având multă experienţă în lucrul cu oamenii. Era civilizat, generos, neconflictual, bun şi generos. Îi fusese profesor sau antrenor de handbal şi Doinei, care avea o excelentă părere despre el. Era şi secretarul organizaţiei de partid. Am fost numit eu în locul lui, atât ca vicepreşedinte, cât şi ca secretar de partid. În locul meu a venit Alin Nemetz, un tânăr deosebit de inteligent, care terminase filosofia, mi se pare. Nu ştiu ce a făcut după Revoluţie, ce destin a avut. Probabil că a plecat din ţară.

Ca secretar de partid, ştiu că l-am invitat, telefonic, pe Adrian Marino, să ne ţină o prelegere. M-a refuzat. Nu ştiam atunci nimic despre trecutul lui, cu anii de detenţie şi domiciliu forţat etc. Îmi amintesc că se pregătea Congresul al XIV-lea al PCR, iar Emil Bobu, secretar al CPEX cu organizatoricul, avusese ideea comasării unor organizaţii de bază. Noi trebuia să ne comasăm, dacă bine reţin, cu cei de la Teatrul Naţional. Nu-mi mintesc să fi avut loc vreo şedinţă comună, fiindcă a venit Revoluţia şi a spulberat toate organizaţiile de bază. În perioada de care vorbesc se desfăşurau şi discuţiile individuale cu membrii de partid, un fel de spovedanii în faţa biroului organizaţiei de bază. Am avut o singură primire în partid: pe Mariana Radvanyi, de la CPSP Cluj-Npaoca.

Nu am avut cine ştie ce avantaje materiale în urma funcţiei mele. Puteam lua masa la cantina Primăriei sau la restaurantul partidului (actualmente Hotelul Victoria), din când în când mai puteam cumpăra câte o rudă de salam, de la un magazin aflat în curtea redacţiei ziarelor Făclia şi Igoszag. Când mă duceam la Bucureşti, puteam cumpăra, tot asa, câte un salam de la un magazin din subsolul clădirii CC al PCR. Dar astea au fost cazuri rare. O dată sau de două ori am fost la Bistriţa, unde se găseau mai mult mezeluri, datorită primului secretar al judeţului, Mihai Marina, dar şi faptului că zona judeţului era, în general, necooperativizată.

Am lucrat aşadar, ca instructor la Consiliul Judeţean Cluj al Organizaţiei Pionierilor, patru ani şi câteva luni. Nu regret nimic din ceea ce am făcut în această funcţie. În ciuda faptului că aceşti ani au coincis cu ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, iar activitatea educativă şi culturală a devenit tot mai politizată, copiii, elevii şi pionierii au fost educaţi în spiritul unor valori umaniste, din panoplia cărora făcea parte şi dragostea de ţară, considerată astăzi o valoare desuetă. O valoare de care azi mulţi se ruşinează.

Dintr-un interviu acordat revistei Flacăra de către lingvistul D. Macrea, în august 1982, aflu că în Dicţionarul limbii române contemporane, vol. IV, apărut în 1966, la p. 718, lipseşte cuvântul TRICOLOR! Dicţionarul fusese pregătit în perioada stalinistă, când ideea naţională trebuia estompată de internaţionalismul proletar! Ce să mai spunem despre ceea ce pot vedea şi auzi copiii astăzi, pe internet! „Să sparie gândul!”, vorba cronicarului.

Pentru mine, poate şi pentru că eram atunci mult mai tânăr, anii de pionierie au fost ani de bucurie, ca să parafrazez un slogan al epocii.

 

 

 

Adaugă comentariu