În toamna anului 1973, la iniţiativa cuiva, probabil a profesorului nostru, Iosif Pop, am organizat la Luduş o primă şedinţă de redacţie a unei proiectate reviste şcolare. Mă mir cum am putut fi atât de naivi, încât să credem că partidul ne-ar fi permis să tipărim o revistă şcolară! Cred că în România socialistă se tipărea atunci o singură revistă scrisă de elevi, la Focşani, numită Revista noastră, care avea o bogată tradiţie în spate (prima serie: 1912-1914), dar a doua serie a fost reluată abia în 1977, sub conducerea lui Petrache Dima (care a condus-o până în anul 1989), deci a doua serie nu putea fi pentru noi un model. În fine.
La 28 februarie 1973, am avut, cum spuneam, prima şedinţă de redacţie a proiectatei reviste, Gânduri luduşene, iniţiată cu ocazia împlinirii unui secol de la înfiinţarea instituţiei noastre şcolare. Ştiu că au fost discuţii în legătură cu denumirea revistei. Din câte îmi amintesc, colegul meu, Petru Bucşa (a nu se confunda cu poetul Petre Bucşa) a propus denumirea Ludens, probabil de la titlul celebrei lucrări a istoricului olandez, Johan Huizinga, a cărui lucrare, Homo ludens: încercare de determinare a elementului ludic al culturii. Traducere din limba olandeză de H. R. Radian. Prefaţă de Gabriel Liiceanu (Editura Univers, Bucureşti, 1977), avea să apară în limba română abia în 1977. Lucrarea apăruse iniţial în 1938, fiind mult reeditată ulterior, în limbi străine, şi probabil că Petru Bucşa citise în presa românească vreo prezentare a cărţii respective, al cărei cuvânt din titlu i-a plăcut şi pentru că primele trei litere coincideau cu numele orşului Luduş. La şedinţă au participat: profesorul Iosif Pop, Lucreţia Luca (finalistă la faza republicană a olimpiadei de literatură), Antonia Crăciun, Sorina Ignat, Doina Dudilă, Petru Bucşa, Iov Roiban, Emilia Dan, Natalia Crăciun, Iuliu Boandă şi subsemnatul. Între altele (cronici literare, eseuri, rebus etc.), eu mă angajasem să fac un interviu cu scriitorul D.R. Popescu, redactorul-şef al revistei Tribuna, operaţiune soldată cu un eşec, cum voi arăta imediat.
Am plecat la Cluj, pentru interviul cu D.R. Popescu, abia în 6 iunie 1973, dar înainte îi trimisesem scriitorului o scrisoare cu întrebările pentru interviu, întocmite cu ajutorul profesorului Iosif Pop. Eram emoţionat încă înainte de plecare, dintr-un motiv literar: Tribuna tocmai publicase o fotografie a tânărului Mircea Zaciu, viitorul meu mare profesor, împreună cu Ion Agârbiceanu (al cărui editor voi deveni), şi visam să-mi fac şi eu o fotografie cu D.R. Popescu, deşi nu aveam la mine un aparat de fotografiat.
Plecatul la Cluj a început cu stângul, ca să zic aşa. Deşi domnul pedagog Nicu Palaghie îmi dăduse ceasul deşteptător al dânsului, pentru a mă trezi la ora potrivită, nu l-am auzit sau poate acesta nu a sunat. M-a trezit un coleg, Eugen Chirileanu, la 5 fără 10, iar trenul era la 5 şi 5 minute. Oricât de repede m-am îmbrăcat şi apoi am fugit pe străzile oraşului, am ajuns la gară când trenul tocmai pleca. A trebuit să îl aştept pe următorul, care era peste vreo două ore. Aşteptându-l, m-am întâlnit în gară cu Tata, care era împreună cu un consătean, Emil Ciuca, amândoi mergând la Târgu Mureş. Tata mi-a dat 10 lei (nu avea decât 15), iar eu mai aveam încă vreo 8 în buzunar.
Cum trebuia să schimb trenul la Războieni, mi-am cumpărat de aici revista Convorbiri literare, care recenza deosebit de favorabil Dicţionarul de idei literare al lui Adrian Marino, pe care am şi decis să mi-l cumpăr cândva.
Sosit la Cluj, am întrebat “în dreapta şi în stânga” unde este redacţia revistei Tribuna, iar în cele din urmă am ajuns la sediul acesteia.
Am urcat scările de piatră, cu balustradă din fier forjat, unde tocmai se turnaseră câteva cadre din serialul TV, Pistruiatul (care, în 1984, va deveni filmul cu acelaşi nume, în care jucau copilul Costel Băloiu, Margareta Pogonat, Vistrian Roman, Sergiu Nicolaescu, în regia şi după scenariul lui Francisc Munteanu).
Am ajuns în holul întunecat, la capătul căruia se afla Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, care ocupa acest spaţiu din 1964, având 8 camere la dispoziţie (preşedinte – care se numea atunci secretar – fiind D.R. Popescu, iar Mircea Zaciu era adjunct). Puţină lume mai ştie că înainte aici fusese sediul ARLUS (Asociaţia Română pentu Strângerea Relaţiilor cu Uniunea Sovietică), desfiinţată în 1964, odată cu noua orientare politică a României, de ieşire de sub hegemonia sovietică. ARLUS patronase şi librăria de la parter, de pe colţ, fostă Cioflec (în anii ‘30), apoi Minerva, în anii Diktatului de la Viena (1940-1944), devenită “Cartea Rusă”, Puşkin şi, în cele din urmă, Universităţii, cum a rămas până astăzi.
Redacţia revistei Tribuna (reînfiinţată în 1957) ocupa mai multe camere ale Filialei (fiind organizată pe trei secţii, aidoma celor mai importante reviste literare din ţară: Poezie, Proză, Critică literară), biroul redactorului-şef fiind chiar pe colţ, în stânga, într-un fel de bovindou[1].
La intrare, pe hol, lângă uşa care ducea la Filiala Uniunii Artiştilor Plastici, se afla (se află şi acum, după 50 de ani!) o bancă neagră, parcă din abanos, pe care m-am aşezat, în aşteptarea lui D.R. Popescu. Primul om pe care l-am întâlnit în redacţie (poate sosise înaintea mea) a fost prozatorul Radu Mareş, care era tuns chel şi citea revista Luceafărul, pentru că urma să scrie articolul pentru rubrica “Revista revistelor”. M-a invitat politicos în biroul său, m-a poftit să iau loc şi mi-a spus că D.R. Popescu vine doar în jurul prânzului, aşa că m-a sfătuit să mă plimb până atunci.
Am coborât la Librăria Universităţii de la parter, condusă de viitorul meu socru, Ioan Vlas, de unde mi-am cumpărat trei cărţi, de Nicolae Prelipceanu (Vara unui fost campion de pian, proză scurtă, 1973), Dan Rebreanu (Iepurele sub acoperiş, nuvele, 1973) şi D. R. Popescu (Duios Anastasia trecea, nuvelă, 1967), singurele cărţi ale redactorilor de la Tribuna, care existau atunci în Librăria Universităţii. Aveam să obţin de la toţi trei autografe.
Am revenit la sediul redacţiei după circa o jumătate de oră şi am aşteptat vreo trei ore, aşezat pe băncuţa de care vorbeam. Nu puteam citi din cărţile cumpărate, din cauza întunericului de pe hol.
La ora 13, “şeful” a venit într-adevăr (l-am recunoscut, pentru că îl văzusem la o emisiune TV). Domnul Radu Mareş m-a prezentat, l-a informat că l-am aşteptat multe ore, pentru un interviu, după care s-a retras. Redactorul-şef mi-a dat mâna, dar mi-a spus imediat că nu are timp de interviuri, aşa încât mi-a sugerat să mă duc înapoi la Radu Mareş în acest scop, proaspăt premiat (luase Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, pentru volumul Anna sau pasărea paradisului, apărut în 1972). Înainte de a ieşi, l-am rugat pe D.R. Popescu să îmi dea un autograf pe nuvela Duios Anastasia trecea. A acceptat cu plăcere şi mi-a scris: “Lui Ilie Rad, cu urarea de a avea în literatură (dacă se încumetă) succesul lui Ilie Năstase în tenis (care s-a încumetat). Dumitru Radu Popescu, 6 iunie 1973.”
Desigur că mi-am dat imediat seama că e o mare diferenţă între D.R. Popescu şi Radu Mareş, aşa că l-am căutat pe Augustin Buzura, despre care ştiam că este membru al redacţiei. Foarte amabil, după cum îi era felul, Buzura a acceptat să-mi răspundă la întrebări, pe care i le-am şi lăsat pe birou, cu asigurarea că îmi vor fi trimise răspunsurile prin poştă. Cum nu găsisem în librărie nicio carte a lui Augustin Buzura (romanul său, Absenţii, apărut în 1970, avusese un mare succes la public), l-am rugat să îmi dea un autograf pe jurnalul pe care îl adusesem cu mine, ceea ce prozatorul a făcut cu multă plăcere.
Cu un tren de după-masă, m-am întors la Luduş, dezamagit că nu-l putusem lămuri pe D.R. Popescu să-mi acorde un interviu, dar cu bucuria că am întâlnit mai mulţi scriitori, de la care am obţinut autografe.
Apropierea vacanţei de vară a contribuit la abandonarea proiectului de a tipări o revistă şcolară. Augustin Buzura nu mi-a mai trimis niciodată răspunsurile la interviul preconizat a-l lua iniţial lui D.R. Popescu, dar nici eu nu am mai insistat. La începutul anului următor, eram elev în ultima clasă de liceu, iar prioritatea priorităţilor era pentru mine intrarea mea la facultate.
Pe D.R. Popescu aveam să îl mai întâlnesc în timpul studenţiei, în 1977, la Beliş, unde eu făceam practica pedagogică, iar el venise, împreună cu câţiva prieteni (Ionel Andraşoni, activist cultural, Aurel Stoica, director al Editurii Dacia), pentru o întâlnire cu cititorii. Noroc că atunci ne-am făcut două fotografii de grup.
În 1982, DRP-ul a plecat la Bucureşti, unde a fost numit preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi redactor-şf al revistei Contemporanul (funcţii pe care le-a deţinut până la Revoluţia din decembrie 1989). L-am mai întâlnit doar prin intermediul cărţilor şi al articolelor publicate.
Despre volumul său de publicistică, Virgule (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979), aveam să public o recenzie (Memoria şi conştiinţa scriitorului) în revista Viaţa româneacă (anul 52, nr. 4, apr. 1979, p. 48-49).
Fiind un scriitor de mare valoare, după Revoluţie a fost ale membru al Academiei Române (titular din 2006), ceea ce m-a bucurat foarte mult.
[1] Informaţii numeroase şi foarte interesante despre activitatea literară din Cluj se găsesc în cele două volume alcătuite şi editate de Doamna Irina Petraş, actuala Preşedintă a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor: Viaţa literară la Cluj. Evocări, medalioane, amintiri, cronologie. Volum alcătuit de Irina Petraş, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, respectiv 70. Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. “Almanahul literar” / “Steaua”. 1949-2019. Volum alcătuit de Irina Petraş, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019.