Nu mai reţin exact dacă lecţiile efective susţinute la clasă le-am făcut în cadrul practicii pedagogice din anul III sau din anul IV. În tot cazul, reţin că prima oră de literatură română (cu o lecţie legată de opera lui Mihail Sadoveanu) am ţinut-o la Grupul Şcolar Material Mecanic Rulant Cluj (instituţie care a funcţionat până în anul 1991), din cartierul Dâmbu Rotund.
Când m-am dus la şcoală, am fost uluit să văd numeroase lozinci şi citate, în clase şi pe coridoare, din… Constantin Noica! Eu abia auzisem, la un curs al profesorului Ion Vlad, despre acest filosof, cu care voi coresponda mai târziu şi pe care îl voi vizita la Păltiniş. Oricum, era un act de curaj ce am văzut acolo, fiindcă erau agreate doar citatele şi lozincile din clasicii marxism-leninismului, mai târziu exclusiv din Nicoale Ceauşescu (citatele din opera acestuia se puteau vedea până şi la intrarea în localităţi, scrise pe panouri de tablă). Înteresându-mă cum au apărut citatele din Constantin Noica, mi s-a spus că acestea s-au făcut la iniţiativa profesorului de filosofie, Ioan Horotan, care era şi director-adjunct la respectiva instituţie.
Anii au trecut, iar la începutul anului 1982, când am obţinut prima detaşare la Cluj, la Şcoala Generală Nr. 17, pe postul Doinei, m-am întâlnit în cancelarie cu filosoful Ioan Horotan, care era încadrat aici, până în 1990, când se transferă la Liceul de Informatică (în prezent: „Tiberiu Popoviciu”) din Cluj-Napoca.
În pauze, stătea mereu în picioare şi privea nemişcat pe geam. Părea un om inaccesibil şi indiferent, străin de cele întâmplate în jurul lui (explicabil de ce nu apare în nicio fotografie de grup, care se făceau la final de an sau la terminarea unei promoţii). Dacă reuşeai să te apropii de el, îşi deschidea rezervele de prietenie, bunătate şi generozitate. Eu ştiam, aidoma tuturor colegilor, că este doctor în filosofie, că este divorţat şi că are o fiică, la care ţinea foarte mult. Când a trebuit să cer acordul Consiliului profesoral al şcolii, pentru a mă înscrie la doctorat, a fost între cei care au luat cuvântul şi au sprijinit şi justificat demersul meu. Nu-mi amintesc să se fi manifestat făţiş ca un adversar al regimului, dar ştiu că era nemulţumit de taxa pentru celibat pe care trebuia să o plătească (deşi fusese căsătorit şi avea o fiică, dar ulterior divorţase).
După Revoluţie, s-a transferat de la Şcoala Generală Nr. 17 la Liceul de Informatică, iar eu am ajuns la Şcoala Generală Nr. 11, unde am înfiinţat revista Excelsior. În nr. 11, din 1998, rubrica intitulată „Constelaţia lirei: profesori-poeţi” i-a fost dedicată lui Ioan Horotan. I-am trimis atunci un amplu chestionar (după modelul celui folosit la Dicţionarul scriitorilor români), la care autorul mi-a răspuns cu promptitudine. Aşa i-am făcut în revistă o „fişă” de dicţionar, urmată de un grupaj de poezii şi un fragment din prefaţa pe care i-o scrisese Ion Arcaş, la primul (şi singurul său volum de versuri), Cruce pentru doi (1996).
Ioan Horotan s-a născut la 20 iul. 1941, la Braşov, şi a decedat în satul Suceagu, com. Baciu, în 1999. Fiul lui Ioan Horotan, strungar, şi al Mariei (n. Vinţi), bucătăreasã. Urmeazã clasele primare şi gimnaziale la Şcoala Elementarã Nr. 11 din Braşov (1948-1955), clasa a VIII-a şi primul trimestru din clasa a IX-a la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1955-1957), dupã care se transferã la Liceul „Emil Racoviţã” din Cluj-Napoca (1957-1959). Dupã terminarea liceului devine, pentru un an (1959-1960), operator chimist la Combinatul Chimic Fãgãraş, dupã care urmeazã, la zi, cursurile Institutului Pedagogic de trei ani din Cluj, secţia rusã-francezã (1960-1963). Dupã absolvire este profesor la Şcoala Medie Gârbou (1963-1964), translator la Combinatul de Celulozã şi Hârtie din Dej (1964), student la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universitãţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, secţia filosofie (curs f. f., 1966-1971). Lucrarea de licenţã se intituleazã Valoarea informaţiei şi informaţia valorii (1971). Cariera didacticã a lui Ioan Horotan este tipicã pentru condiţia dascãlului „suplinitor”, nevoit sã se perinde, în regimul comunist, prin diverse şcoli: Şcoala de 8 ani Aiud (1964-1968), Liceul Nr. 1 Dej (1968-1969), Şcolile Generale Nr. 5; în prezent: “Ion Agârbiceanu”) şi Nr. 4 Cluj (în prezent: “Ioan Lupaş”) (1969-1974), Grupul Şcolar Material Mecanic Rulant Cluj (1974-1978, unde este şi director adjunct), Şcoala Generalã Nr. 17 Cluj-Napoca (1978-1990; în prezent: “Ion Creangă”). Doctor în filosofie (1979), cu teza Informaţia şi timpul reflectat, coordonatã de Cãlina Mare, din comisie mai fãcând parte: George Tomuţa, Ion Irimie şi George Bârsan. Începând cu anul 1980 a predat ştiinţe sociale la diverse licee din Cluj-Napoca: Liceul Economic, „Ady-Şincai” (Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai”), Clujana, Liceul Industrial Nr. 6 (Liceul “Edmond Nicolau”), Liceul de Informaticã (Liceul de Informatică “Tiberiu Popoviciu”)). În 1990 devine titular la Catedra de ştiinţe socio-umane de la Liceul de Informaticã „Tiberiu Popoviciu” din Cluj-Napoca. A debutat cu un articol de filosofie în Revista de filosofie (nr. 6, 1969), iar cu poezie – în revista Steaua (nr. 1, 1971, p. 42-44), având girul lui Aurel Gurghianu. Colaboreazã cu versuri, eseuri filosofice şi publicisticã la Steaua, Tribuna, Revista de filosofie, Excelsior, Vocea Astrei, Mesagerul transilvan, Adevãrul de Cluj, Unitatea naţionalã, Socrate, glas al cetãţii, Socrate cel tânãr etc. A îndeplinit funcţiile de redactor-şef adjunct, redactor-şef şi director la Socrate, glas al cetãţii (1990) şi la Socrate cel tânãr (1990-1992), redactor-şef la Unitatea naţionalã (1993), ziar editat de Partidul Unităţii Naţionale din România (PUNR). În 1996 îi apare volumul Cruce pentru doi. [Cu o postfaţã de Ion Arcaş], Editura Mesagerul Transilvan, Cluj-Napoca. A avut în pregătire volumul de prozã Spre unde? şi volumul de eseuri filosofice, Universul cu informaţie. A fost inclus în volumul Poeţi clujeni contemporani. Caietul cu poeţi, II, Editura Ana, Cluj-Napoca, 1997 şi în alte antologii.
Despre singurul său volum de versuri, ruce pentru doi (1996), prefatatorul Ion Arcaş scria: „Pentru mine, în prim-plan rămâne poetul. Un Hemingway taciturn de sub Tâmpa, căruia îi displac genetic angoasele şi florilegiile matriţate. Un Ştefan Baciu, matur şi nostalgic, refuzând onest exilul în Hawai, în favoarea mazilirii interioare, sub tâmpla Feleacului. Un Noica niciodată convertit. Un Petre Ţuţea fără gratii şi cu fulguiri de iconoclast risipitor. Portretul mozaicat, imposibil în realitate, nu se supune canoanelor sacrosante. Dimpotrivă, se divide aleator, ca o închipuire-robot. Din această alcătuire obositoare izvorăşte insolitul poetului Ioan Horotan.”
Şi fiindcă am vorbit de poet, să cităm poemul Despre aşteptarea mamei: Pe mama o cheamă Maria/ ea spune că eu sunt Iisus./ Toată viaţa mi-a purtat crucea,/ iar eu rătăcit-am prin deşert/ în căutarea pocăinţei voastre:/ Acum, la poalele Golgotei am ajuns,/ te aştept să-mi aduci, mamă/ cele de trebuintţă.
Din povestirea lui Alexandru Vlad, Curcubeul dublu, care dă şi titlul volumului (Editura Polirom, Iaşi, 2008), am aflat că, după ce s-a pensionat, Ioan Horotan şi-a vândut garsoniera din Mănăştur şi şi-a cumpărat o casă la ţară, unde a dus-o şi pe mama lui (al cărei apartament de asemenea îl vânduse, pentru a avea bani în vederea renovării noii case rurale).
E interesant criteriul după care poetul şi filosoful şi-a ales satul în care s-a stabilit, după cum scrie Alexandru Vlad: „Ştii de ce m-am oprit tocmai în satul ăsta dintre toate? Nu ştiam că eşti pe aici. Nu vreau să deranjez. Dar am colindat câteva dintre satele mai apropiate de oraş, ca să găsesc un loc. Plouase şi peste valea aia de-acolo a apărut un curcubeu. Întreg, dublu şi parcă tras cu vopsea. Nu orice vopsea, ci acrilică. Îţi venea să intri prin el ca printr-un arc de triumf. Aşa ceva nu văzusem în viaţa mea. Ca în fraţii Limbourg. Mă uitam la curcubeu şi a trecut un beţiv, care m-a salutat, dar pentru fenomen n-a avut nici măcar o privire. Aşa sunt astea la noi în sat, mi-a explicat el. Şi-atunci am zis: aici! Dacă au asemenea curcubeie…” (op. cit., p. 143).
Prozatorul îi face următorul portret lui Giovanni (cum era alintat Ioan Horotan de către prieteni): „Reţinusem prin oraş silueta lui voluminoasă, faţa lui flegmatică, solemnă şi tăcută, mersul rectiliniu.
Nu părea să cunoască graba. Şi carnea pe el părea mai grea ca a altora. Te privea cu o oarecare curiozitate, dar vorbea totdeauna scurt, uneori monosilabic. Tenul i-a rămas măsliniu, ochii negri s-au mai injectat, apoi, cu timpul, şi-a lăsat o barbă scurtă şi albă. Ţinea la imaginea lui şi avea o oarceare reputaţie intelectuală.” (Ibidem, p. 140)
Din povestirea lui Al. Vlad, mai aflăm că Ioan Horotan a decedat subit, din cauza unui „atac de apoplexie”, fiind înmormântat în cimitirul satului. La scurt timp, ţiganul fierar, de la care cumpărase casa, a ucis-o pe mama acestuia, înmormântată şi ea în sat, alături de fiul ei. Două situaţii dramatice, pe care Ioan Horotan nu le merita, mai ales că el visa, aşa cum scrie în programul editorial al revistei Socrate, glas al cetăţii, la arta maieutică a lui Socrate, care ajută „la naşterea adevărului, cinstei, frumosului, dreptăţii binelui, toate acestea sălăşluind în fiecare dintre noi, dar neştiind să le dăm la lumină.”
Sunt bucuros că îi pot aduce, în aceste pagini, un discret omagiu.