Primele păsări cu care am luat contact au fost găinile, care se găseau în curtea fiecărui năndrean, după care urmau raţele şi gâştele. Foarte rar am văzut curci şi bibilici, poate şi pentru faptul că ultimele erau mai pretenţioase, deci mai greu de întreţinut.
Găinile erau primele pe care le-am văzut, fiindcă, dacă o găină devenea cloşcă (respectiv „cădea cloşcă”, după cum se zicea), Mama punea nişte paie într-un lighean vechi, scos din uz, pe care îl aşeza pe etajera de sub masa pe care mâncam. (Îmi amintesc că, mult mai târziu, când a venit la noi prietenul Rico, din Germania, el a fost şocat de locul unde era adăpostită cloşca.) Desigur, primăvara devreme era încă frig afară, iar Mama nu avea unde ţine cloşca (sau cloştile, fiindcă uneori puteau fi şi două-trei la număr). Mă uitam cu interes la ele şi mă mira poziţia ocrotitoare a găinii, cu aripile lăsate, pentru a acoperi cele 20-25 de ouă de sub ea. Eram mirat apoi să aud cum se mişcă în cuib, pentru a-şi întoarce ouăle.
Un adevărat eveniment era ieşirea puilor din găoace. Mă jucam cu primii pui, îi luam cu mine în pat, le dădeam firimituri de pâine, ţinute în palmă. Când toţi puii erau ieşiţi din ou, Mama lua cloşca şi o punea sub sobă, legată de un picior, să nu poată umbla prin toată casa. Acum începea alt spectacol. Mă uitam cu nesaţ cum îşi cheamă cloşca puii la mâncare, cum o ciocăneau aceştia în ciocul plin de muietură (făină de porumb amestecată cu apă), cum se urcau pe ea, cum îi ocrotea aceasta cu aripile, ferindu-se să nu îi strivească. Un instinct matern formidabil! Când afară vremea se mai încălzea, puii şi cloşca erau duşi în curte, într-un fel de ţarc, acoperit cu plasă de sârmă, pentru a feri muietura şi puii de prădători (ţărci mai ales). După ce ieşeau din puf, puii erau lăsaţi afară, mi se pare că cloşca însăşi îi abandona. Era important ca cloştele să fie puse cât mai devreme, pentru că puii ajunşi la maturitate puteau fi tăiaţi, cel puţin odată pe săptămână, mai ales că, în pod, carnea de porc se terminase de mult.
În anii despre care vorbesc, vechea noastră conie nu avea podea din scândură, ci era „lichită” cu un amestec de balegă de cal şi pământ, peste care se arunca arină.
Singurul dezavantaj al cloştelor ţinute în casă era că, dimineaţa, Mama le lua de pe cuib, să le dea de mâncare şi apă, iar ele făceau un găinaţ imens, care mirosea pe măsură. Dar se lăsa uşa deschisă, aşa că aerul se împrospăta foarte repede.
Desigur, o parte a puilor nu erau sacrificaţi, ci se ţineau (puicuţele) pentru ouă. Ştiu că Mama mai rar, iar mătuşa Anicuţa în mod constant, dimineaţa, când slobozeau găinile din câtigarĭ, le căutau de ou! Ca să ştie câte ouă urmau să fie colectate în ziua respectivă! Căutatul de ou, în târg, al pupezei lui Ion Creangă, îşi va fi avut şi la Humuleşti precedenţele sale, legate de găini!
Şi ouăle de raţă erau clocite tot de o găină. Poate şi raţele clocesc, habar nu am, dar la noi acasă boboceii de raţă au fost scoşi totdeauna de găini.
Raţele erau păsări destul de economicoase, hrânindu-se şi cu verdeţuri, cu troscoţel mai ales, care creştea prin curte. De obicei, raţele erau îndopate, sintagma „raţă grasă” ajungând şi în strigăturile de nuntă, constituind un fel de trofeu.
Îmi amintesc bine de momentul îndopării raţei. De obicei, acest lucru se întâmpla toamna. Raţa era îndopată cam două-trei săptămâni, exclusiv cu porumb “de an” (deci nu din cel al anului în curs!) şi apă. Mă uitam la biata pasăre, dar şi la biata Mamă, care se aşeza în mijlocul casei, cu picioarele peste raţă, pentru a avea ambele mâini libere: cu mâna stângă îi deschidea ciocul, iar cu dreapta îi îndopa sărmanei raţe grăunţe cu de-a sila. Acest ritual se petrecea de două ori pe zi. Când raţa era “grasă”, urma momentul mult aşteptat, respectiv pregătirea mâncării mele preferate: mămăligă cu jumeri de raţă! (Într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o în America, în anul 2000, prin care mă îndemna să vin repede acasă şi să nu îmi mai las familia singură, Mama a aruncat între argumente potul cel mare: dacă vin acasă, îmi va face… “jiumăruţe” de raţă!)
După ce Mama a murit, tradiţia ca în fiecare toamnă să mănânc jumeri de raţă o continuă mama-soacră, căreia îi zicem cu toţii Ina. Căutăm pe la supermarket raţe îndopate, aduse uneori din Ungaria, şi continuăm această tradiţie.
Dacă eram de faţă la tăiaul unui pui sau al unei raţe, eu avea o sarcină precisă: să dau foc unui ziar, afară, pentru a arde fulgii care nu au putut fi smulşi (de notat că, la ciupelit, penele-fulgi erau puse separat, fiind folosite pentru umplerea pernelor). Aripa de raţă ţinea loc de perie sau măturice, fiind folosită la ungerea lichielor cu ou, înainte de a fi introduce în cuptor, la măturatul făinii de pe fundul unui lădoi etc. Câte nu învaţă nevoia pe om!
Apropo de raţe, ştiu că Tata le făcuse în mijlocul curţii un fel de scoică din beton, plină cu apă. Desigur că apa curată din ea nu ţinea mai mult de o zi, fiind nevoie să fie înlăturată şi înlocuită cu apă proaspătă, din care beau şi găinile. Se ştie că, în timp ce mănâncă, raţele beau apă de mai multe ori. De aceea Tata o ironiza pe Mama, care, la masă, folosea frecvent cana de apă, “ca o raţă”. Obicei pe care l-am moştenit şi eu!
Se-nţelege că noi, fiind doar trei în familie, dacă Mama tăia o găină sau o raţă grasă, folosea doar jumătate din carne. Cum la început nu aveam frigider (nimeni nu avea în sat), Tata punea carnea într-un vas acoperit, pe care îl aşeza în găleata de la fântână, coborâtă apoi la nivelul apei. Încă o dată mă minunam de ingeniozitatea ţăranului!
Uneori părinţii mei au avut şi gâşte, 5-6, nu mai multe. Nu ştiu de ce nu ţineau gâşte mai numeroase. De fapt ştiu un motiv: gâştele se puteau îndepărta de casă, mergând până la un lan de grâu din apropiere, făcând o anumită pagubă proprietarului. Altă dată ştiu că Vodas (pe care l-am elogiat atât de mult în monografie!) ne-a sechestrat gâştele, pentru că “au intrat în curtea GAC-ului!”. Când mergeam la Bichiş, la coperativă, sau trimis de Tata cu vreo misiune, vedeam cârdurile mari de gâşte de aici, pe care le-am regăsit apoi în satele din Ungaria. Poveşti cu Mateiaş Gâscanul nu se puteau naşte decât în spaţiul maghiar.
Dintre păsările „nedomestice”, primele văzute au fost „vrăbiile gureşe”, cum le numea Coşbuc într-o poezie. Îşi făceau cuibul sub streşina casei şi erau foarte prietenoase, uneori amestecându-se cu găinile prin curte, mai ales când li se dădea acestora de mâncare. Le vedeam vara, ciripind vesele, ducând fire de paie şi pene, pentru a-şi face cuiburile. Iarna stăteau zgribulite pe pălant, prin pomi sau pe firul întins în curte, pentru uscatul hainelor. Cum am participat la demolarea a două case din ograda proprie, vara, mă bucuram când meşterii îmi dădeau cuiburile lor cu ouă, aşa născându-se, probabil, pasiunea mea de a colecţiona ouă de păsări.
Mama îmi povestea că, în copilăria ei, mânca uneori supă făcută din carne de vrăbii, care erau prinse cu o uşă sprijinită într-o bucată de lemn, legată cu o sfoară, sub care se punea muietură sau boabe de grâu. Când bietele vrăbiuţe se înfruptau din mâncarea oferită, cineva trăgea de sfoară, iar uşa se prăvălea peste nefericitele vrăbii! Nu-mi dau seama ce rămânea dintr-o amărâtă de vrăbie la tăiere, dar faptul acesta spune multe despre condiţiile de sărăcie în care trăiau oamenii. Recunosc că mai târziu, neavând altceva mai bun de făcut, iarna mai ales, încercam şi eu să prind vrăbii în felul acesta, dar, spre norocul lor, niciodată nu am reuşit.
Trebuie să mai spun că am întâlnit vrăbiuţe în toate ţările prin care am fost, în Europa, Australia, America, China, Chile etc. Într-un articol din România literară, semnat de Ioan T. Morar[1], am aflat cum au ajuns vrăbiile în America. Un farmacist din New York, Eugene Schieffelin (1827-1906), mare iubitor al lui Shakespeare şi ornitolog, membru de vază al Societăţii Zoologice din New York, care făcea parte şi din American Acclimatization Society (Societatea Americană de Aclimatizare), fondată în 1781, „având drept obiectiv introducerea (şi, evident, aclimatizarea) florei şi faunei europene, din raţiuni economice şi culturale.” Prin urmare, acest Eugene Schieffelin a avut ideea „să aclimatizeze în Statele Unite toate păsările pomenite în opera marelui Will. Şi a făcut asta cu patruzeci de soiuri (nu specii? n. I.R.) de păsări, care apar în piese şi sonete.” Prima care a fost aclimatizată a fost vrabia (Passer domesticus), după care a încercat cu mugurarul, privighetoarea, cinteza şi ciocârlia, dar acestea nu au supravieţuit. Şi graurul a supravieţuit (care dă acum de furcă avioanelor, mai ales când zboară în stoluri, ca în Vara lui Coşbuc: „Şi grauri suri zburau în cete”).
Cu ocazia unei călătorii făcute în în China, în 2015 (călătorie în urma căreia aş fi scris o carte despre China – am şi publicat câteva capitole! –, dar am fost descurajat de insuccesul de a face un interviu cu Mo Yan, unul din laureaţii lor Nobel pentru literatură), am văzut multe vrăbii. Mi-am amintit de dispoziţia dată de Mao, în 1958, de a se ucide toate vrăbiile (alături de alţi „dăunători”: şobolani, purici şi ţânţari), sub pretextul că acestea distrug culturile. Dispoziţia a fost aplicată, pe durata mai multor luni: la început, timp de trei zile, toată populaţia a trebuit să înceteze lucrul şi să bată tobe, oale, tigăi etc., pentru a face zgomot şi a nu lăsa vrăbiile să se aşeze pe crengile copacilor sau pe pământ. Fiind ţinute mult timp în zbor, aceastea cădea din cauza epuizării. Acţiunea a fost până la urmă stopată, fiindcă ea a însemnat un uriaş dezastru ecologic. Vrăbiile mâncau lăcustele, omizile şi alţi dăunători, care, în lipsa păsărilor, au afectat culturile, producând o foamete uriaşă în ţară (care a generat inclusiv acte de canibalism). Se pare că peste 70 de milioane de oameni ar fi murit de foame, din cazua directivei absurde a lui Mao, considerat cel mai mare criminal din istorie, pe lângă care Stalin, Hitler şi Pol Pot sunt mici copii. Cu toate acestea, el este păstrat într-un mausoleu, are statui în toată ţara, conform pincipiului fifthy-fifthy (jumătate fapte bune, jumătate fapte rele. El este venerat pentru faptele bune!).
Tot un fel de păsări „de casă” erau şi porumbeii. Aceştia trăiau mai ales în şurile oamenilor, care le făceau o galiscă sau mai multe. Ei erau ţinuţi în mod special pentru carne. Avantajul era că se hrăneau singuri. Când am fost profesor la Timişoara şi am locuit într-o cameră dintr-un internat, pedagogul, un moldovean pripăşit în Banat, avea o adevărată crescătorie de porumbei pe acoperişul-plafon al clădirii. Într-o duminică, m-a invitat la masă şi m-a servit cu supă de porumbei. Cred că era ca supa de găină!
Era greu să atingi un porumbel, chiar şi când acesta se amesteca cu găinile care mâncau grăunţe. Doar în Piaţa San Marco din Veneţia am văzut porumbei atât de prietenoşi cu turiştii, încât puteau sta chiar şi în palma acestora. O secvenţă cu un porumbel în palma Tincuţei Rusu, soţia savantului estetician Liviu Rusu, a folosit prietenul Könczey Elemér, pe coperta monumentalului volum de Scrisori către Liviu Rusu, pe care l-am publicat în 2020.
În Nandra erau şi turturele, care îşi făceau cuib prin mărul din mijlocul curţii sau prin alte locuri relativ accesibile, astfel încât le puteam observa cum îşi creşteau puii. Turtureaua este asociată adesea cu tristeţea. Aşa apare şi în cunoscuta poezie a lui Ienăchiţă Văcărescu, Amărâtă turturea („Amârâtă turturea/ Când rămâne singurea/ Căci soţia şi-a răpus/ Jalea ei nu e de spus.”) Nu şiu de ce, turturelele îmi aminteau de castanii de prin gări, poate vreo reminiscenţă a gării din Luduşul adolescenţei mele.
În volumul File din cartea naturii, Ion Agârbiceanu are o povestire intitulată Turturelele, din care aflăm de ce aceste păsări sunt mereu câte două, perechi. Au existat doi tineri foarte săraci, care se iubeau foarte tare unul pe altul, stârnind din această cauză furia stăpânilor. Aceştia i-au condamnat la moarte, dar când gâdele a vrut, conform poruncii, să le taie capul, ei s-au prefăcut în turturele.
Să nu uităm de rândunici, care se aciuau mai ales prin poieţi, unde era mereu cald, de la respiraţia vacilor. Îşi făceau cuibul lipit de grinzi, din tină adusă din vale. Toată lumea le proteja, fiind considerate un fel de păsări sfinte. Eu, colecţionar de ouă, nu le puteam lua ouăle, Mama zicând că „îţi seacă mâinile” dacă le atingi! După moartea părinţilor mei, poiata a rămas nefolosită, iar rândunicile nu şi-au mai făcut cuiburi acolo. Rândunicile erau şi un fel de meteorolog al satului, ca şi furnicile sau porcul cu paie în gură, anunţând ploaia: dacă zburau la mică distanţă de pământ, din cauza presiunii atmosferice, era clar că în curând va ploua.
Cucuveaua sau bufniţa era o pasăre de noapte. Dacă se întâmpla ca ea să cânte pe o casă, era semn că din casa respectivă va muri cineva. De aceea cucuveaua îmi inspira teamă. În mod paradoxal, cucuveaua a ajuns un simbol al înţelepciunii.
Hârăul sau uliul era singura pasăre la a cărei trecere în zbor gâinile cotcodăceau şi se ascundeau pe unde puteau. Ca şi coţofenele, hârăul putea lua în gheare câte un pui de găină sau câte un boboc de raţă sau gâscă, zburând cu el în depărtare, unde nefericitul puişor era devorat. Dar asta se întâmpla destul de rar.
O pasăre celebră, care trăia în pădurile din apropiere, era cucul, renumit prin faptul că îşi depune ouăle în cuiburile altor păsări. Se zicea că primăvara, când auzi pentru întâia oară cucul, dacă poţi număra de câte ori face cu-cu, atâţia ani vei trăi! N-am făcut niciodată o astfel de numărătoare!
Ţărcile erau şi ele destul de prezente în viaţa satului. Primăvara ne dădeau de lucru, pentru că îşi făceau cuib în prunii sau nucii din grădină. După ce am crescut şi dacă se nimerea să fiu acasă, stricarea cuiburilor acestora cădea în sarcina mea. Dacă nu, Tata se ocupa de ele. Dacă un cuib era, de pildă, în vârful unui nuc, unde nu puteam avea acces, puneam în vârful joardei o cârpă muiată în petrol, îi dădeam foc, punând-o apoi sub cuibul respectiv, cu riscul de a fi arse şi câteva crengi din nuc. Uneori auzeam cum pică din cuib ouăle prăjite.
Ţărcile erau urâte de oameni pentru că mâncau ouăle de găină din cuibare, furau pui de găină sau de raţă, cu ghearele, ducându-i undeva mai departe, îi ciocăneau apoi în cap, după care îi devorau. Toamna, de cum se împârga cucuruzul, desfăceau cu ghearele pănuşile de la ştiuletele de cucuruz, mâncându-l uneori până la jumătate. Interesant e că pe hotar, unde existau hectare întregi cultivate cu porumb, ţărcile nu făceau pagube, ci doar în loturile mici, din grădinile oamenilor.
Singurul loc „merit” era că, în cazul în care cârâiau în faţa casei, era semn că urmează să ne vină oaspeţi! N-am verificat dacă se adeverea această premoniţie!
Ciorile nu erau păsări îndrăgite. Nici nu erau prea multe prin sat, cum văd în Turda sau alte zone. Tata zicea că uneori mai trecea prin sat câte un vânător, care „puşca” ciori, cărora le lua labele, probabil ca justificare pentru gloanţele folosite. În orice caz, atunci sau cu alte ocazii, Tata lega cioara sau ţarca cu o aţă şi o spânzura de vârful unui par, pe care îl punea la marginea cucuruzului din grădină, drept ciuhă, sperietoare.
Nu pot să nu evoc aici povestirea celebră a lui D. R. Popescu, Mări sub pustiuri, din manualul de Lecturi literare pentru clasa a VIII-a. Un copil minează un pod, în Al Doilea Război Mondial, apoi fuge printr-un lan de prorumb, oboseşte şi, ca să se odihnească, se ascunde într-o astfel de ciuhă. Doi nemţi de pe o motocicletă cu ataş se opresc la marginea lanului, „pentru ei”, cum se spune în popor, foarte delicat, văd ciuha şi trag în ea, omorându-l pe copil.
Cea mai mare pasăre din zona noastră era barza, pe care o vedeam destul de rar. Desigur că şi la noi se spunea că barza aduce copiii nou-născuţi în cioc, tradiţie care s-a păstrat până azi în cultura naostră. Un spital privat de ginecologie din Cluj-Napoca are ca logo o… barză! Nu ştiu să fi fost vreodată vreun cuib de barză în sat, cel mai apropiat de noi fiind unul din Aţintiş. Când mergeam la Târgu Mureş, treceam şi prin localitatea Cuci, renumită pentru mulţimea cuiburilor de berze, făcute în vârful stâlpilor de curent electric, în cadrele metalice făcute de oameni în acest scop. Mai ştiu că acum sunt asociaţii care urmăresc în mod sepcial cuibul berzelor, prin intermediul uneor camere instalate lângă cuib. Pasiunea umană este foarte diversă! Vedeam doar primăvara câte-o barză rătăcită prin sat, mai ales pe râtul dintre Nandra şi Bichiş. Toamna, în schimb, auzeam şi vedeam cârdurile de berze mergând, în formă de V, spre ţările calde. Sufletul mi se umplea de nostalgie…
Din contactul cu zburătoarele prin văzduh datează şi pasiunea mea pentru colecţionarea ouălor de păsări. Dacă în cazul ţărcilor această pasiune era oarecum justificată, este mai greu de înţeles preocuparea mea, când era vorba de vrăbii, turturele, potârnichi, ciocârlii etc. Mi se pare acum că dovedeam un oarecare sadism adunând ouăle nevinovatelor vrăbii, care îşi făceau cuib la streaşina casei, ale porumbeilor, dar mai ales ale bietelor ciocârlii, potârnici şi alte păsări de câmp, ale căror ouă Mama mi le aducea primăvara, când mergea la plivitul grâului (plivitul era o operaţiune de stârpire a „polonyidei” = polomidei, cu ajutorul unui băţ în care era înfiptă o bucată de tablă, din care se decupa litera V, pentru a uşura tăierea buruienii din rădăcină). Repet, nu-mi înţeleg acum această pornire crudă faţă de nevinovatele păsări. Nu m-am mirat când am citit o afirmaţie a scriitorului Răsvan Popescu: „Copiii sunt cruzi.”[2] Iar în Memoriile sale, Iorgu Iordan scrie: „Un joc care mă atrăgea în special era «ochitul» păsărilor (de obicei vrăbii): aruncam cu piatra în ele (luate izolat) şi, cum făceam acest exerciţiu în fiecare zi cu vreme frumoasă, căpătasem o mare dexteritate atât a ochiului, cât şi a mâinii drepte, care m-a ajutat, mai târziu, la jocul cu popicele.”[3]
Îmi maintesc că eu scoteam zilnic ouăle în curte, pentru a le număra şi admira. Într-o zi, din neatenţie, am lăsta cutia cu ouă nesupravegheată. Scroafa pe care o aveam (ograda nu ne era încă împărţită în două, după planurile Doinei) a nimerit direct la ouă, pe care le-a făcut praf!
Citind, mult mai târziu, romanul Luntrea lui Caron, am văzut că şi copilul Lucian Blaga avea pasiunea colecţionării ouălor de păsări, fapt care m-a consolat puţin! Iată ce scrie Blaga: „Ţi-aduci aminte, Axente, când umblam pe-aici, copii, după cuiburi în căutarea ouălor de păsări? Aveam acasă, fiecare, câte-o colecţie întreagă. Ne plăceau măruntele ouă colorate, ce le dibuiam, cu instinct de animale răpitoare, în cuiburile lor, câte trei-patru-cinci sau chiar mai multe, ouă verzui, pistruiate, trandafirii, unele cu găoacea subţire, ca globurile de săpun.”[4]
Desigur, mai existau pe la noi şi potârnichi, ciocârlii, mierle, ciocănitori, chiar şi fazani, dar aceste păsări erau mai rare.