Viaţa ca un dar (IX). “Naturo, tu! Ca o virgină…”

 În copilărie, natura a fost pentru mine ca aerul: îl respiram, dar nu-l vedeam, nu-l simţeam, nici nu ştiam că există. Copilăria, adolescenţa, tinereţea în general, părinţii şi sănătatea sunt lucruri care devin importante doar după ce le-ai pierdut. Aşa a fost şi relaţia mea cu natura, cu pădurile, cu apele sau câmpul pustiu ori plin de flori, cu soarele, luna şi stelele…
Am descoperit miracolul naturii doar la maturitate. Mă uit la flori şi nu-mi vine să cred ce culori, forme şi mirosuri ies din pământul negru. Într-o livadă, mă miră forma şi gustul diferitelor fructe. Bine zicea Brâncuşi: “Nu vom putea fi niciodată suficient de recunoscători pământului din care ne-am născut.”
A doua mea constatare legată de natură se referă la veşnicia ei şi la efemeritatea fiinţei umane. Alternanţa anotimpurilor îi dă omului senzaţia că el este veşnic, iar natura trecătoare. În realitate este invers. “Când am înţeles – scria Marin Preda – că eu şi natura n-avem o soartă comună, că adică eu voi dispărea în cele din urmă şi ea va rămâne, am văzut-o şi a început să-mi placă, dar nu pentru că era frumoasă, ci pentru că va dăinui şi, aşa cum m-am născut eu, având multă vreme fiorul eternităţii, se vor naşte şi alţii şi o vor vedea ca şi mine.”[1]
Pentru copilul care eram, fiecare anotimp venea cu bucuriile sale. Primăvara, de cum dădea firul ierbii, mergeam cu alţii de seama mea pe dealul de lângă cimitir (dar evitam să ne apropiem de cripta grofilor), să căutăm baraboi, plantă ai cărei bulbi erau comestibili şi foarte buni. Când vremea se incălzea, duminica după masă mai ales, femeile şi copiii din sat mergeau în Pădurea Prigoana, după “şălate”, din care se făcea o ciorbă foarte bună, cu “ou slobozât”, care avea menirea, zicea Mama, de a subţia sângele, după grăsimile folosite pe timpul iernii, prin consumul de carne de porc.  Nu lipseam de la aceste deplasări în Prigoana, şi pentru că, dacă aş fi fost singur, îmi era frică de şerpi, care stăteau de regulă în zonele mai umede şi însorite ale pădurii, exact în locurile unde creşteau şi şălatele. Noi strângeam cât strângeam, apoi căutam ouă de ţarcă sau ne făceam libuţuri (fluiere) din crengile de alun, care, fiind pline de apă, se lăsau uşor curăţate de coaja folosită pentru libuţuri. Veneau apoi sărbătorile de Paşti, când natura îmbrăca parcă şi ea haine de sărbătoare.  Pentru mine, Paştile sunt indisolubil legate de câmpia sau grădina pline de păpădii. Parcă printr-un miracol, gădina din cartierul Făget, unde locuim acum, se umple primavera de păpădii, în aminitirea copilăriei mele aşa de îndepărtate. Printre păpădii, lângă gard, mai existau urzici moarte, cu flori albe, pe care stăteau bondarii. Nelu lu’ Iuănel ne învăţase cum să prindem bondarii, să îi rupem în două şi să recuperăm punga de miere din ei, mare cât un bob de mazăre.
Pe vreme ploioasă, mergeam în Continit, pe Sub Jii sau chiar în Ceamăr (un loc situat lângă pădurea Cecălăcii, spre Botez), ca să strângem cocârţi (bureţi de rouă) şi ciuperci (şampinioane), din care Mama făcea tocană de cocârţi cu mămăliga, iar ciupercile le prăjeam, cu sare, pe lespedea cuptorului.
La terminarea anului şcolar, cam la mijlocul lunii iunie, mergeam în Landor sau pe Părăul Mieilor după frăguţe, pe care le strângeam într-un vas cu toartă (nu ştiam atunci de existenţa căpşunilor, de care am aflat abia la orele de botanică, făcute la Şcoala din Gâmbuţ). Vara, prunele erau învă verzi, dar noi ne urcam în pruni şi căutam hurlupi (prune tinere, degenerate din cauza unei ciuperci). Vara se coceau merele mălăieţe din gădina mătuşii Anicuţa, dar mai ales perele de de vară, pe care le doboram de cum începeau să se îngălbenească, cele foarte verzi fiind ţinute în fân, să îşi continue şi să îşi grăbească, într-un fel, coacerea. Mamei îi plăceau mult perele mici, dar dulci şi cu miezul roşu, de care ne aducea nenea Vadas, când venea la noi după apă de băut.
Toamna venea, evident, cu salba sa de bogăţii de fructe: struguri, prune domneşti şi litioane (bistriţe), nuci, coarne, gutui, mere ponice etc. Bătutul nucilor era sarcina mea, de care mă achitam exemplar, încercând să nu las nicio nucă nebătută. Dacă treceau oameni pe drum, desigur că le dădeam şi lor din roadele toamnei.
Mi-am amintit de succesiunea anotimpurilor, cu fructele de rigoare, încă în 1997, când am făcut prima călătorie la Viena. Iată un pasaj dintr-un articol scris atunci:  “Am intrat azi, la prânz, ca de obicei, în prozaicul magazin Billa, care face parte dintr-o reţea de magazine foarte ieftine. Nu mă mai şochează abundenţa de produse, gata parcă să te dea afară, căci şi la noi găseşti acum aşa ceva. Dar mi-a reţinut atenţia un amănunt, care îmi scăpase până acum: simultaneitatea fructelor! Cireşele stau alături cu strugurii aurii, pepenii galbeni sau “de zahăr roşu” (Arghezi) sunt vecini cu merele goldene, căpşunii, îngrozitori de mari, împart un raft cu prunele sidefii. Nu mai vorbsc de mulţimea fructelor exotice, cărora nu le ştiu nici denumirea, darmite gustul sau sezonul în care apar. Îmi cumpăr un kg de struguri, cu boabele cât caisele de mari, aduşi tocmai din îndepărtata Indonezie. Îi pun pe cântarul electronic şi constat că mă costă 24,96 şilingi, adică aproximativ 1500 de lei. Mă gândesc ce reacţie ar avea Mama, “vâzând pe ce dau banii”! Cred că neam de neamul meu n-a mai mâncat struguri proaspeţi în… martie! Spun asta fără orgoliu, dar şi fără umilinţă.
Nu ştiu de ce, dar copilăria mea se asociază cu fructele diverselor anotimpuri. Să fie vorba de influenţa livrescului, cu cireşele lui Nică sau cu nucile promise nepoţilor de “bunica” lui Delavrancea? Este posibil. Ceea ce ştiu sigur, însă, este faptul că fiecare anotimp şi fiecare lună a anului erau aşteptate de copilul ce eram şi datorită fructelor specifice cu care veneau: “florarul” cu cireşele de mai, iunie – cu frăguţe, iulie – cu merele de vară, august… Ei, august era o lună specială, în care gustam de toate. (Mama, fără nicio preocupare etimologică, aşa îmi explica denumirea acestei luni: toate fructele “au gust”, fiindcă au ajuns la maturitate.) În septembrie se coceau strugurii, în octombrie se băteau nucile, iar în noiembrie, după ce cădea prima brumă, culegeam merele domneşti, ponice şi pe cele “de piatră”.
Ei bine, aici, la Viena, pe rafturile magazinului, anotimpurile sunt condensate, lunile se amestecă unele cu altele. Succesiunea lor, care inoculează omului sentimentul amăgitor al duratei (chiar dacă un vers popular spune: “Eu mă duc, codrul rămâne!”), este aici anulată, lipsită de farmec şi mister. O floare sau un fruct, care apar într-un alt anotimp decât al lor, constituie la noi o raritate şi genereazã, de cele mai multe ori, un uşor sentiment de nelinişte.
Mã gândesc mereu cã aceşti copii zglobii din faţa mea, care tocmai ies de la şcoalã şi care au Internetul în degetul cel mic, nu au ce-am avut cândva eu şi ce mai au încã, din fericire, mulţi copii de-acasã : farmecul primelor fructe proaspete şi  coapte, acele „trufandale” (de la tc. trufanda). Un farmec care venea odatã cu interdicţia de rigoare: corcoduşele trebuie lãsate pânã se îngãlbenesc, cireşele – pânã se înroşesc ( „Cã tot voi le mâncaţi!” ). Dar cine sã asculte?! Noi le mâncam, pe furiş, de cum le cãdea floarea. Parfumul melancolic al fructelor de-acasã mă însoţeşte şi azi pe străzile Vienei…”[2]
Flora satului nu-mi era foarte cunoscută. Recunoşteam ochiul boului (margaretele), ceapa ciorii, coada şoricelului, coada mielului, menta broaştei, curu’ ţigăncii, pipirigul (folosit la împletirea funiilor de ceapă şi usturoi), cizma cucului, saschiul, urzica (folosită la noi în sat exclusiv pentru hrana porcilor, nu pentru zamă, cum se foloseau şălatele sau lobodele), volbura, mohorul, ştirul, colilia şi, desigur, sânzienele, aduse pentru a face colăcei, care se aruncau pe casă. Multe din aceste plante vor fi având funcţiile lor miraculoase, de vindecare sau alinare a unor boli, dar eu nu am mai apucat acea perioadă. Era în plină dezvoltare industria farmaceutică. Singura plantă pe care o culegeam pentru ceaiuri era chimionul, pe care îl legam în mănunchiuri, apoi îl puneam în parii din gard, pentru a se usca şi a se scutura uşor seminţele.
Dintre fructele arbuştilor, culegeam câcădările (fructele trandafirului sălbatic), măceşele şi porumbelele (acestea cu un puternic gust astringent), ca elev în clasele primare şi poate şi gimnaziale având cotă de strâns din aceste plante. Nu ştiam că din florile de soc se poate face socată, pentu că nu aveam pe atunci lamâie. La un moment dat, PLAFAR-ul (firmă care se ocupa de plantele medicinale) plătea foarte bine saschiul, care se găsea din abundenţă în Pădurea Aoaşului, spre Gâmbuţ, unde mergeam şi veneam cu sacii plini.
Iarna aveam fructe mai puţine, cel mai adesea mere, care stăteau până la începutul iernii, prune uscate, introduse iniţial în cuptorul de făcut pâine, poame (bucăţi de mere înşirate pe o aţă, puse apoi la soare, să se uşte, din care se făcea un fel de zeamă). Dar iarna era momentul potrivit pentru a frige grumpene (cartofi) pe jar, care aveau astfel un gust deosebit, chit că ne numpleam pe buze şi pe obraji de tăciune.
Aceasta era, repet, alternanţa anotimpurilor, fiecare cu rodul lor de surprize şi bunăţăţi, care îi dă omului senzaţia amăgitoare a veşniciei sale, în comparaţie cu…  efemeritatea naturii!
Nu pot să nu transcriu aici cuvintele pe care le-a scris Arghezi, atunci când îi dădeau târcoale semnele iminente ale morţii: „Vă pizmuiesc, omeniri rămase după mine, că o să ascultați vântul, pe care nu-l voi mai auzi, că veți călca pământul, pe care eu nu-l voi mai călca, că veți sorbi lumina, care pe mine nu mă va mai atinge, că veți mai auzi fulgerele, apele, cântecul vântului, suspinul oamenilor, șoapta și mireasma porumbului, parfumul pământului, care va fi numai al vostru… […] Aprindeți măcar o candelă pentru mine, dar băgați de seamă să fie pusă la cap, pe care-l veți găsi ca o ceață în stihurile mele, murmurate de adierile de prin grâu și porumburi, a căror pâine nu o mai gust.”
Iar Coşbuc facea, în finalul poeziei Vara, o pledoarie parcă pentru viaţa ca un dar:
Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aș vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, și-o să mă-ngrop și eu!
O mare e, dar mare lină –
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!