În 1983 se împlineau 65 de ani de la făurirea statului naţional unitar român. Autorităţile iniţiaseră ample manifestări, pentru celebrarea acestui moment. În urmă cu 5 ani apăruse cartea lui Constantin Dumitrescu, Din lunga timpului bătaie. Anul 1918 în amintirile unor martori oculari (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978). Am citit cartea cu mare interes, pentru că inspiratul jurnalist avusese excelenta idee de a-i intervieva pe ultimii supravieţuitori care participaseră la Alba Iulia, în 1918. Între cei care mai trăiau în 1983 se număra şi Corneliu Iosof, care avea atunci 82 de ani, dar îşi păstrase vivacitatea şi dorinţa de a povesti. Locuia, din câte îmi amintesc, pe strada Potaissa din Cluj-Napoca, într-o locuinţă modestă. Am vorbit la telefon, iar la data stabilită m-am dus cu maşina şi l-am adus la şcoală. Am înregistrat pe bandă magnetică mărturia sa, care aşteaptă să fie transcrisă şi publicată. Lucrurile pe care ni le-a povestit atunci m-au determinat să fac cercetări ulterioare, legate de marele eveniment.
Aşa a fost studiul cu tema Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1918) – reflexe în memorialistica vremii, pe care l-am publicat într-un volum colectiv. Documentându-mă pentru acest studiu, am constatat că organizatorii grandiosului eveniment s-au confruntat cu un element pe care nu îl luaseră în calcul, atunci când au programat desfăşurarea adunării la Alba Iulia. E vorba de retragerea spre ţara natală a armatei germane înfrânte, condusă de mareşalul von Mackensen, care ocupase înainte cea mai mare parte a teritoriului din Regatul României.
Să spunem însă înainte că alegerea locului pentru Adunarea Naţională tocmai la Alba Iulia s-a făcut nu numai din considerente sentimentale, ci mai ales din raţiuni practice. Un memorialist, Tiron Albani, scrie în acest sens: “Cum s-a ajuns la ideea ca Adunarea Naţională să se ţină tocmai la Alba Iulia? Două motive destul de puternice au determinat Consiliul Naţional să se oprească la acest oraş din centrul Transilvaniei: întâi, că Alba Iulia a fost cetatea istorică a lui Mihai Viteazul, de unde el a proclamat unirea Transilvaniei cu Muntenia; a doua, pentru că Alba Iulia era cea mai tare cetate româneacă din Transilvania. Consiliul Naţional din Alba Iulia, condus de d-l dr. Ionel Pop, organizase o gardă naţională de 1000 de soldaţi şi ofiţeri, care făceau serviciu permanent, sub conducerea căpitanului Medrea. Căpitănia cetăţii era comandată de locotenentul Gritta. Ei au pus stăpânire pe depozitul de arme şi muniţii, aflate acolo în cantitate mare, aşa că au mai putut înarma şi gărzile de la Arad, Oradea, Abrud şi Câmpeni.” (Tiron Albani, Douăzeci de ani de la Unire. Monografie comemorativă a Unirii. Volumul I. Cum s-a făcut Unirea, Institutul de Arte Grafice “Grafica” Oradea, 1938, p. 208-209).
Revenind la Mackensen, legal vorbind, acesta ar fi trebuit să fie un aliat al Ardealului, care făcuse parte din Monarhia Austro-Ungară. În realitate, din cauza lui muriseră pe frontul de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz 25.000 de români (Mackensen pierduse 60.000 de soldaţi), aşa că sentimentele românilor ardeleni faţă de acesta pot fi uşor bănuite. În orice caz, surprinde la organizatorii Adunării tactul şi diplomaţia cu care au acţionat faţă de fostul inamic, cu scopul de a nu compromite prin nimic grandoarea Marii Adunări Naţionalede la Alba Iulia. Ce clasă politică am putut avea atunci!
Aproape toţi memorialiştii evocă secvenţe cu retragerea armatei germane şi faptul că s-au purtat negocieri cu aceasta, în sensul ca, pe durata desfăşurării Marii Adunări Naţionale, armata germană să nu treacă prin Alba Iulia, pentru a nu se produce perturbări şi conflicte între români şi soldaţii germani.
Ani Cicio-Pop Birtolon, fiica liderului politic Ştefan Cicio-Pop, scrie următoarele: “În decursul pregătirilor pentru Alba Iulia, probabil au mai povestit şi alţi interlocutori, tata a scris o scrisoare personală mareşalului von Mackensen, şeful retragerii armatei germane pe toată linia Mureşului. Deoarece eu am tradus-o în nemţeşte, încerc să-i reconstitui cu aproximaţie conţinutul:
«Excelenţă, vă rog să binevoiţi, în vederea [organizării] Adunării Constituante a poporului român transilvănean, a opri trecerea trupelor dumneavoastră, ca să evităm orice ciocnire între soldaţii armatei germane şi miile de români ce se vor aduna la Alba Iulia. Vă rog ca o zi înainte şi o zi după adunare să opriţi trecerea trupelor, ca să evităm incidentele inutile.» A trimis scrisoarea cu un curier la Alba Iulia, de unde, apoi, a ajuns la mareşal. Răspunsul nu s-a lăsat prea mult aşteptat: «Excelenţă! – scria de mână von Mackensen – Am primit scrisoarea dumneavoastră. Propunerea o găsesc raţională şi o accept cu o condiţie: ca dumneavoastră să luaţi toate măsurile, astfel încât poporul să nu-mi atace şi dezarmeze trupele.» Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Îmi aduc aminte că toţi cei de faţă la citirea scrisorii au pufnit în râs, iar cineva a pomenit de puţinătatea duratei gloriei bazate pe cuceriri nedrepte.” (Ani Birtolon Cicio-Pop, Noaptea şi fulgerul, în Constantin Dumitrescu, Din lunga timpului bătaie. Anul 1918 în amintirile unor martori oculari, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 239).
Savantul biolog Emi Pop relatează şi el: “În ultimul moment s-a ivit o neprevăzută complicaţie. Armata germană ajunsese în retragerea sa către Germania capitulată tocmai pe şoselele cele mai aglomerate de românii care se grăbeau spre Alba Iulia. A fost necesară o intervenţie hotărâtă chiar la Mackensen personal, făcută de căpitanul Medrea, pentru ca şuvoiul german să se oprească vreo 3 zile, evitându-se astfel nu numai o blocare supărătoare a şoselelor, dar poate şi alte inconveniente mai grave.” (Cf. Emil Pop, Suflet şi adevăr, în Constantin Dumitrescu, op. cit., p. 41. Într-o notă la articolul său, Emil Pop spune: “Căpitanul Medrea, care fusese şef de promoţie pe monarhie, la Academia Militară din Viena, şi vorbea perfect nemţeşte, mi-a comunicat că a putut vorbi la telefon cu Mackensen în problema trupelor germane. În multe părţi se înregistraseră mai înainte conflicte între armata germană şi populaţia transilvăneană.”)
Un alt savant, Alexandru Borza, îşi aminteşte: “Cu două zile înainte de Unire, am avut o delicată misiune de împlinit la Alba Iulia. În timpul acela se retrăgeau armatele germane, care ţinuseră ocupată România veche. Toate drumurile erau ocupate de coloane, ce mărşăluiau prin Sibiu-Alba Iulia-Cluj spre patria lor. Prezenţa unor trupe înarmate în Alba Iulia, pe timpul Marei noastre Adunări Naţionale, ar fi putut pricinui eventual incidente neplăcute. Pentru aceea am fost însărcinat să invit pe conducătorul coloanei ce urma să treacă prin Alba Iulia să se oprească şi să sălăşluiască la Sebeş şi în satele învecinate, ca să nu se producă vreun incident în Alba Iulia, supraaglomerată de delegaţii pentru Unire. Am invitat deci, la colţul Parcului Eminescu, pe căpitanul călare al proximului convoi, să oprească trecerea trupelor pentru două zile şi să le cazeze prin satele spre Sebeş. Ofiţerul a oprit retragerea prin Alba Iulia în timpul evenimentului epocal din zilele următoare.” (Alexandru Borza, În viaţă, trepte de soare, în Constantin Dumitrescu, op. cit., p. 138).
Un alt memorialist, Alexandru Ciura, scrie şi el: “Iarăşi ni se încrucişează drumul cu trupele germane. Aceştia erau pedestri şi veneau în şiruri foarte lungi, urmaţi de tunurile grele. Au cerut voie să treacă prin Alba Iulia, căci pe acolo le era drumul. Li s-a răspuns să treacă prin altă parte, ocolind oraşul, ca să nu se întâmple tulburări.
Nemţii s-au supus şi au plecat, prin zăpadă şi noroi, pe alte cărări. Era din partea noastră o îndrăzneală, la prima vedere, căci germanii, cu tunurile grele ce aveau, în câteva minute ar fi putut nimici oraşul, făcându-l una cu pământul. Dar curajul lor cel grozav, de mai nainte, nu-l mai aveau. Erau un popopr învins…, grupuri împrăştiate de oameni necăjiţi, ce se târau cu greu prin câmpia plină de zăpadă şi noroi, cu gândul spre casă.”
În fine, să reţinem şi amintirile lui Lucian Blaga despre acest episod: “În dimineaţa zilei de 1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) pe jos şi cu căruţele. A renunţat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti, buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur şir, iar pe cealaltă parte se retrăgea, în aceeaşi direcţie, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre mai grăbite. Ei îşi luau răgaz. Nu s-a produs niciun incident. «Uite, îi spun lui Lionel, aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia.»” (Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor. Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de George Ivaşcu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 231-232).
După cum se vede, sunt unele detalii care diferă în evocările memorialiştilor, în legătură cu retragerea armatei germane. Din moment ce Lucian Blaga, care a plecat în ziua de 1 Decembrie spre Alba Iulia, întâlneşte pe drum trupe germane în retragere, rezultă că angajamentul lui Mackensen nu a fost respectat integral: e posibil astfel ca anumite eşaloane ale armatei sale să fi staţionat înainte de Alba Iulia, în zona Sebeşului, şi doar anumite unităţi să îşi fi continuat retragerea pe drumul stabilit, iar altele să o fi luat pe căi ocolitoare, pentru că alţi memorialişti văd trupe germane, care „se târau cu greu prin câmpia plină de zăpadă şi noroi, cu gândul spre casă” . Nici românii nu îşi respectaseră integral cuvântul, pentru că, scrie Zaharia Boilă, “în orăşelul Dumbrăveni, Consiliul Naţional Român a sechestrat de la armata lui von Mackensen, care se retrăgea, cai şi petrol.” (Zaharia Boilă, Zile mari, în Constantin Dumitrescu, op. cit., p. 251).
Mackensen şi-a petrecut la Arad noaptea de 2-3 decembrie 1918, fiind întâmpinat aici de ofiţeri germani şi maghiari. A fost capturat în Ungaria, de armata franceză, şi ţinut prizonier până în noiembrie 1919. A murit la 8 noiembrie 1945, la câteva luni după capitularea Germaniei, la vârsta de 96 de ani.
C Cert şi important este faptul că, pe durata retragerii armatei germane, din preajma desfăşurării Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, nu au avut loc ciocniri între români şi soldaţii germani.
P.S. Se înţelege că nu îmi este simpatic acest Mackensen, dar nu pot să nu admir, şi la el, onoarea germană. Iată un alt episod interesant.
Ion Bianu, primul director al Bibliotecii Academiei Române, în timpul Primului Război Mondial, nu s-a retras în Moldova, ci şi-a asumat riscurile rămânerii în Bucureşti, pentru a avea grijă de bunurile Bibliotecii Academiei Române. La un moment dat, un profesor universitar de la Sofia, înrolat în armata bulgară de ocupație, s-a prezentat la Academie şi a ales peste 600 de manuscrise slavone (Bianu fiind “închis în locuință, cu santinelă la uşă”), pe care le-a dus la Sofia, sub pretextul că, fiind slavone, ar putea proveni din Bulgaria. Aflând de acest jaf din patrimoniul Bibliotecii Academiei, Ion Bianu, prin Lupu Kostaki, a intervenit la mareşalul von Mackensen, astfel că toate manuscrisele confiscate de bulgari au fost restituite în totalitate Academiei Române! Onoarea germană se dovedea şi aici!
În presa interbelică am citit o ştire că, nonagenar, mareşalul a fost decorat de Hitler, pentru serviciile aduse națiunii germane!