În aprilie 1971 eram elev abia în anul I, la Liceul Teoretic Nr. 1 din Luduş, când am citit, în cotidianul Steaua roşie, articolul lui Ştefan Neagu, O curiozitate, pornind de la romanul “Pădurea spânzuraţilor”[1], care conţinea şi un miniinterviu cu Ilona, prototipul personajului omonim din romanul rebrenian. (În numărul din ziar în care era publicat articolul, era anunţată şi apariţia revistei Vatra, la Tg. Mureş, care îşi propunea să fie “o prezenţă de înaltă ţinută în revuistica românească.”)
Eu eram la vârsta marilor elanuri tinereşti, a viselor şi proiectelor cutezătoare. Eram pasionat de literatură, iar entuziasmul profesorului meu de română, Iosif Pop, aflat la început de carieră, a stimulat în mine tot felul de idei şi proiecte (inclusiv dorinţa de a tipări o revistă a liceului, Ludens, proiect fantasmagoric pentru vremea aceea, care nu s-a realizat).
Se ştie că Ilona a fost o persoană reală, una din cele două fete ale primarului Gergely Lászlo, din comuna Ghimeş-Făget. Se căsătorise de tânără, la 15 ani, iar primul soţ i-a murit pe front. În 1917, s-a logodit cu Emil Rebreanu, fratele scriitorului, care, cum se ştie, încercând să dezerteze de pe front, ca să nu lupte împotriva fraţilor români, este prins, acuzat de trădare şi executat prin spânzurare.
Dintr-un articol ulterior, al ziaristului Ioan Vulcan-Agniteanu, care a întâlnit-o pe Ilona în 1964, aflăm că aceasta, “rămânând însărcinată, a născut, în maternitatea din oraşul Miercurea Ciuc, un băieţel, căruia i-a pus prenumele de Emil. Fericitul eveniment maternal petrecându-se după nici nouă luni de la tragica lor despărţire. Respectiv: în zorii zilei de 4 mai a anului 1917.”[2]
După terminarea războiului, Ilona s-a recăsătorit şi s-a mutat la Budapesta, a divorţat şi a revenit în ţară, stabilindu-se la Mirecurea Ciuc, unde se va căsători a treia oară. A murit în 1980, la vârsta de 82 de ani, într-o comună din judeţul Bihor, unde se afla fiica ei din a treia casătorie, şi aceasta eşuată.
În urma lecturii articolului lui Ştefan Neagu, notam în jurnal, la 2 mai 1971: “Am scris o carte (ciudat cum preluasem, involuntar, de la Mama, termenul vechi de carte, pentru scrisoare) Redacţiei Steaua roşie, pe marginea unui articol publicat aici.”
Epistola care urmează este un răspuns la scrisoarea mea, în care îi ceream ziaristului Ştefan Neagu, redactor la Steaua roşie, informaţii despre cum s-ar putea organiza o întâlnire cu Ilona.
Nu ştiam atunci cine era Ştefan Neagu. Îi fac abia acum o fişă de dictionar.
Ştefan Neagu (1934-2016) a făcut vreo 25 de ani de şcoală, dacă e să ne bazăm pe o mărturie din volumul său memorialistic: după cele şapte clase primare, urmează un an şi jumătate de gimnaziu la Cislău, un an la Centrul Şcolar Metalurgic Târgoivişte, doi ani la Şcoala Profesională Metalurgică Buzău, un an Şcoala de Literatură şi Critică Literarâ “Mihai Eminescu” din Bucureşti (unde a fost coleg cu Nicolae Labiş, Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur ş.a.), doi ani de liceu (fără frecvenţă) la Braşov, doi ani de liceu seral la Mediaş, patru ani la Facultatea de Filologie Târgu Mureş (fără frecvenţă), cinci ani la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti (fără frecvenţă, unde a fost coleg, între alţii, cu Mircea Dinescu). A publicat volumul Constelaţia inimii, versuri. [Prefaţă de Nicolae Băciuţ], Editura Nico, Tg. Mureş, 2008, precum şi o carte memorialistică, Întoarcere spre mine însumi. Fel de fel… [Prefaţă de Nicolae Băciuţ], Editura Nico, Tg. Mureş, 2008, cărţi pe care le-am putut consulta prin generozitatea familiei Emilia şi Valentin Marica (fost coleg, la Radio Tg. Mureş, cu Ştefan Neagu), cărora le mulţumesc pentru sprijinul acordat.
Plicul scrisorii de la Ştefan Neagu poartă antetul “Comitetului de Radiodifuziune şi Televiziune de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSR”.
Iată scrisoarea primită de la Ştefan Neagu.
*
“Totul e să porniţi, să perseveraţi,
să cereţi şi să primiţi concursul necesar”
Tg. Mureş, 10. I. 1972
Mult stimate tovarăşe Ilie Radu,
Mai întâi, o sinceră urare, cu multe gânduri de bine pentru evoluţia dv. pe treptele devenirii, pentru ca tot ce vă animă să devină împliniri pe măsura visurilor cutezătoare, temelii spre mai departe, spre tot mai sus!
Mulţumiri pentru noua atestare adusă de scrisoarea primită, sub semnul continuării legăturilor începute în 19711.
În ce priveşte intenţia de-a face cu prietenii dv. din Cercul literar al oraşului Luduş o excursie la Miercurea Ciuc, ar fi bine în prealabil să stabiliţi legătura cu Cercul literar al Liceului Nr. 1 din M[iercurea] Ciuc – respectiv cu profesorul Afloarei2, conducătorul cercului –, cunoscut printr-o tradiţie dintre cele mai interesante în organizarea unor manifestări ca cea propusă. V-ar fi de mare ajutor şi totodată ar constitui un foarte util schimb de experienţă. Aşa aţi putea aranja, eventual, şi o întâlnire (ei au făcut aşa ceva!) cu Ilona.
Amintesc din tradiţia cercului respectiv, excelent continuată, vizitarea în grup – în prezenţa aparatului de fotografiat şi-a magnetofonului – nu numai a caselor memoriale, dar şi a unor mari scriitori. Un fel de muzeu al cercului păstrează amintiri demne de invidiat de la Mihail Sadoveanu, parcă şi de la Arghezi, M. Beniuc, Blaga…
Se merită deci să vă propuneţi dv., cei din Luduş, întemeierea unei asemenea tradiţii, cu satisfacţii pentru multe generaţii şcolare3. Totul e să porniţi, să perseveraţi, să cereţi şi să primiţi concursul necesar.
Pe baza unor cât mai depline şi trainice succese la învăţătură, înregistrate zi de zi, fie ca, în 1972, pasărea măiastră a gândului îndrăzneţ să vă poarte spre cucerirea înălţimilor dorite!
Cu sinceră stimă,
Ştefan Neagu
Note şi comentarii
1. E vorba de o corespondenţă anterioară, care nu s-a păstrat în arhiva mea.
2. Pentru activitatea desfăşurată de profesorul Gheorghe Afloarei, a se vedea articolul acestuia, Cenacluri – Reviste. Cercul literar “Mihail Sadoveanu” din Miercurea Ciuc, în Limba şi literatura română, an II (V), nr. 1, ian.-mart. 1976, p. 1-4. După Revoluţie, dr. Nicolae Bucur a publicat articolul Domnu’ Trandafir în viziune harghiteană – Profesorul Gheorghe Afloarei, în revista Angustia, nr. 13, 2009, p. 239-242, continuat în nr. 15, 2011, p. 221-234. Mai poate fi consultat în acest sens şi volumul memorialistic al lui Nicolae Bucur, Ademenirea timpului, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2013.
3. Din păcate, întâlnirea cu Ilona nu a mai avut loc şi nici acel proiect generos nu a mai fost realizat.
*
Pentru că a apărut într-un ziar local, reproducem în continuare articolul lui Ştefan Neagu, important pentru valoarea lui documentară.
O curiozitate, pornind de la romanul “Pădurea spânzuraţilor”
Se ştie că Liviu Rebreanu a fost inspirit în scrierea acestei opere de drama fratelui său, Emil, numit în roman Apostol Bologa. Nu se ştia insă nimic, până de curând, de existenţa reală, particulară, a unui alt personaj: Ilona. Coborând-o dintre filele cărţii, vă oferim acum prilejul s-o cunoaşteţi. Se numeşte Gergely Ilona şi locuieşte, de 19 ani, la Miercurea Ciuc. Vă redau cu strictă fidelitate ceea ce mi-a povestit, vizitând-o acasă.
– Am avut 17 ani când m-am cunoscut cu Emil Rebreanu. Şi acum am 73 de ani. Mă aflam acasă, la Ghimeş, la părinţi. Era cu armata la noi şi acolo ne-am cunoscut. Aveam mere multe şi trimitea soldatul la mine, să-i dăm din care erau mai bune. Şi vroia să plătească, dar eu n-am primit. A mulţumit soldatul şi a plecat. Şi apoi, aveam o grădină mare, cu lucernă, şi tata era pe acolo. Într-o zi, pe când se întorcea lucerna, a trecut pe acolo locotenentul şi a întrebat: “Domnu’ Gergely, unde-i fata Ilona? “ Şi i-a răspuns tata: “Trebuie să vină îndată! Da’ e cam alintată şi nu prea vrea să facă treabă la fân. Întotdeauna spune că ea e slabă.”
În fine, mă duc acolo şi am început să fiu şi eu harnică. Dar tata spunea: “Nu lucre, Ilona, că eşti prea mica şi slabă.” Pe urmă ne-am cunoscut mai bine şi a venit la noi. Odată a venit cu muzicanţi la geam şi mi-a dat serenadă. Noi aveam înauntru clacă de tors. Era noaptea, pe la 12. A fost invitat în casă şi mama l-a poftit a masă; se nimerise să nu avem decât ceva, numai de post, că era iarna. Şi a stat la masă şi a mâncat. Tot timpul se uita la mine, mă fura din priviri. Îmi era însă aşa de ruşine! Ce-i adevărat, mie-mi plăcea, că ne-am şi logodit pe urmă. Pentru nuntă, urma să ne ducem la frate-său, la Bucureşti, la Liviu. Dar n-am putut să plecăm, că pe el l-au prins militarii, care erau în patrulă pe graniţă, pe atunci. L-au prins şi l-au dus la o casă, acolo, alături…
– Adică atunci când a mers să vadă pe unde aţi fi putut trece împreună, dincolo…
– Da. Pe unde puteam să trecem s-a uitat. Şi pe urmă mă lua şi pe mine. Şi n-a reuşit. Auzind că l-au arestat, m-am strecurat şi am observant unde se află. Am făcut mâncare şi i-am dus acolo, dar n-am avut voie să-i vorbesc. Stătea lângă mine un militar aflat de pază. Emil se uita la mine şi nici el n-avea voie să spună nimic. Apoi nici eu nu mai aveam voie să ies afară din casă. Am fost controlată şi toate camerele părinţilor s-au răscolit, şi duşumelele le-au strans şi au căutat ca să găsească ceva acolo, nu ştiu ce. Dar n-au găsit nimica, cu toate că era o hartă pe care mi-o dăduse dumnealui, însă nu s-a găsit. Şi pe urmă şi paiele din şura de la vite, toate le-au răscolit şi le-au căutat.
Eu am scăpat cu viaţă, dar numai eu ştiu cum sânt. De atunci sânt bolnavă şi în ziua de astăzi cu capul, fiindcă pierderea lui Emil a fost o mare lovitură pentru mine. Era un om foarte bun şi cinstit, cum toată familia a fost… Foarte cumsecade şi Liviu, şi mama-sa.
– L-aţi cunoscut bine pe Liviu Rebreanu. De altfel, înainte de a scrie romanul, a venit la Ghimeş…
– L-am cunoscut foarte bine şi pe Liviu. Înainte să scrie a fost în casa noastră şi am discutat mult. Avea o vorbire tare blândă. Şi plângea şi el, şi femeia-sa şi eu, şi toată familia noastră, că s-a întâmplat asta.
Am citit romanul Pădurea spânzuraţilor, în care m-am recunoscut, m-am văzut. Îl recitesc şi acuma. Împreună cu fotografiile lui Emil, cartea asta ne este icoană în casă. Răsfoindu-i paginile, de multe ori îmi vin lacrimi în ochi şi rămân pe gânduri, cu amintirile
Aici Ilona néni s-a oprit din povestit. În ochii ei, încă jucăuşi, cu sclipiri nealterate d evreme, , înfloriseră două picăturin ca două diamnate pure. Un ceas aflat alături îşi bătea tic-tacul sibru şi nepsător, rostologoond timpul peste tot ce a fost, peste tot ce a trămas în urmă. Nu însă şi peste amintirile oamenilor.
ŞTEFAN NEAGU
[1] Ştefan Neagu, O curiozitate, pornind de la romanul “Pădurea spânzuraţilor, în Steaua roşie, anul XXIII, nr. 91 (4.064), 18 apr. 1971, p. 3.
[2] Cf. Ioan Vulcan-Agniteanul, Amintiri care nu pot fi date uitării, oricât aş vrea, în: https://uzp.org.ro/28/03/2019/amintiri-care-nu-pot-fi-date-uitarii-oricat-as-vrea (data accesării: 2 aug. 2020)