Vacanţǎ la Calpe

Odatǎ sosiţi (ieri) la Calpe, ne-am luat în primire camera rezervatǎ din timp, în acelaşi bloc (Santa Clara), în care locuiesc şi Mihai şi Linda (aici aproape toate clǎdirile importante au câte un nume: Edificio Horizonte, Santa Marta, Hidalgo, President, Edificio Niramar, Edificio Vistamar, Edificio Ifach 2 etc.). Ne-am revǎzut cu plǎcere cu Mariana, Nelu şi Bianca, prietenii noştri din Luduş, oraşul adolescenţei mele, cel mai frumos oraş din lume (fiindcǎ a fost primul pe care l-am vǎzut!). Ei au gǎzduit-o şi pe Mini, cât timp Mihai şi Linda au fost la Valencia, pentru întâmpinarea noastrǎ. Membrii familiei Duma sunt de mulţi ani în Spania, s-au integrat perfect în societatea spaniolǎ, a cǎrei limbǎ o vorbesc impecabil, dar nu fac parte din categoria românilor care îşi hulesc ţara imediat ce au pǎrǎsit-o (poate şi acesta este un detaliu care ne-a legat). Dimpotrivǎ, au rǎmas cetǎţeni loiali patriei natale, atitudine care mi-a amintit de doi mari oameni de culturǎ: Inochentie Micu-Klein, care spunea cǎ “nu poţi învia cu adevărat decât în pământul patriei tale”, iar un alt mare teolog, pe care am avut onoarea şi bucuria de a-l cunoaşte personal, Mitropolitul Bartolomeu, afirma ceva similar: “Niciodată nu m-am împăcat cu gândul că trupul meu s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc, singurul care ține de cald”. Dar aş putea da zeci de alte exemple, din care se poate vedea legǎtura omului cu Ţara-Mamǎ.
Dar sǎ lǎsǎm reveriile şi meditaţiile pentru puţinǎ istorie. Am fost la Calpe, pentru întâia oarǎ, acum 5 ani, duşi de finii noştri, Simona şi Juan Manuel Cotelo, care au aici o casǎ de vacanţǎ. În anul urmǎtor, Mihai şi Linda şi-au ales ca destinaţie turisticǎ, în vacanţa de varǎ, tot mica localitate de pe malul Mediteranei, gest repetat şi de mine şi Doina, în aprilie 2008. Aşa se face cǎ ne-am legat pentru toatǎ viaţa de aceastǎ localitate însoritǎ, unde sper sǎ mai ajungem în viitor.
Numeroasele vestigii arheologice (sculpturi, vase, podoabe, dar mai ales monede) aratǎ cǎ localitatea a fost populatǎ de romani. Acum Calpe (denumirea în castilianǎ; Calp în valencianǎ) are circa 13.000 de locuitori, cam cât Luduşul tinereţii mele.
Emblema indiscutabilǎ a localitǎţii este stânca Peñón de Ifach, care se ridicǎ cu 332 de metri deasupra Mediteranei, “muntele” servind ca punct strategic şi de observaţie pentru populaţiile care şi-au fǎcut veacul pe aici. În 1987, Peñón-ul a fost declarat parc natural, fiind protejat pentru flora şi fauna de care dispune: peste 300 de specii de plante, respectiv un mare numǎr de pasǎri care “cuibǎresc” aici (pescǎruşii în primul rând) sunt astfel ocrotite prin lege. Acum cinci ani am urcat pânǎ în vârful muntelui, împreunǎ cu Juan Manuel şi cu Irina.
Dupǎ ce ne instalǎm în camerǎ, ieşim în oraş, pentru a ne familiariza cu ambianţa acestuia. Lângǎ blocul nostru, Santa Clara, mǎ uit cu atenţie la pubelele pentru gunoiul menajer. Se colecteazǎ doar hârtia şi cartonul presat şi sticlele, nu şi pet-urile sau alte materiale (No porcelana; No ceramica). Pe o tablǎ de lângǎ pubele, scrie, în spaniolǎ şi în englezǎ: Solo basura. Muebles y enseres solo en punto blanco. Sanccion: 500 E. (= Numai gunoi. Mobilǎ şi aparaturǎ numai la locul stabilit. Sancţiune: 500 de euro). O recomandare care nu s-ar respecta în România. Poate doar dacǎ amenda de la spanioli s-ar aplica şi la noi.

Pe o stradǎ gǎsim mai mulţi portocali încǎrcaţi cu fructe, pe care nu le culege nimeni. “Portocalul de lângǎ drum”, cum ar fi spus Mihai Beniuc!
Servim masa de prânz la Restaurantul Dracula (dotat cu toate ingredientele care sǎ-i justifice numele), situat pe Avda. del Puerto – Edf. Baydal – Local 6, ţinut de altǎ familie de români vrednici (Florina şi Marius Mohanu, originari din Sibiu), cu care te împrieteneşti “din prima” şi unde doreşti sǎ revii (ceea ce s-a întâmplat şi cu noi).
*Azi este ziua profesorului Vasile Fanache. Regret cǎ nu mi-am adus numǎrul de telefon, pentru a-l suna şi a-i transmite felicitǎrile de rigoare. O voi face la întoarcerea acasǎ.
Din Flacǎra lui Adrian Pǎunescu am aflat cǎ tot azi este şi ziua poetului şi traducǎtorului Romulus Vulpescu. L-am descoperit ca poet prin poezia În fiecare zi ne batem joc, pusǎ pe note de Tudor Gheorghe, ceea ce i-a aprofundat şi mai mult mesajul:
În fiecare zi ne batem joc
De pǎsǎri, de iubire şi de mare,
Şi nu bǎgǎm de seamǎ cǎ, în loc,
Rǎmâne un deşert de disperare.
 
Ne amǎgeşte lenea unui vis
Pe care-l anulǎm c-o şovǎire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire.
 
Ne rǎsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgurǎ sǎrutǎrile uzate.
 
Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasǎ treaptǎ tristǎ:
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca sǎ mai ştim cǎ dragostea existǎ.
 
În fiecare zi ne batem joc
De pǎsǎri, de iubire şi de mare
Şi nu bǎgǎm de seamǎ cǎ, în loc,
Rǎmâne un deşert de disperare.
*
Romanul Arta conversaţiei (Editura Cartea Româneascǎ, Bucureşti, 1980) al soţiei poetului, Doamna Ileana Vulpescu, a fost una din cǎrţile de mare succes ale momentului. Îmi amintesc de o secvenţǎ pe care o verific şi acum pe stradǎ: soţia însǎrcinatǎ merge pe stradǎ obligatoriu ţinutǎ de mânǎ de soţul ei. Dupǎ naştere, situaţia se repetǎ tot mai rar. Iatǎ cum îţi poate rǎmâne în memorie o carte, printr-un simplu detaliu!