Dar sǎ lǎsǎm reveriile şi meditaţiile pentru puţinǎ istorie. Am fost la Calpe, pentru întâia oarǎ, acum 5 ani, duşi de finii noştri, Simona şi Juan Manuel Cotelo, care au aici o casǎ de vacanţǎ. În anul urmǎtor, Mihai şi Linda şi-au ales ca destinaţie turisticǎ, în vacanţa de varǎ, tot mica localitate de pe malul Mediteranei, gest repetat şi de mine şi Doina, în aprilie 2008. Aşa se face cǎ ne-am legat pentru toatǎ viaţa de aceastǎ localitate însoritǎ, unde sper sǎ mai ajungem în viitor.
Numeroasele vestigii arheologice (sculpturi, vase, podoabe, dar mai ales monede) aratǎ cǎ localitatea a fost populatǎ de romani. Acum Calpe (denumirea în castilianǎ; Calp în valencianǎ) are circa 13.000 de locuitori, cam cât Luduşul tinereţii mele.
Emblema indiscutabilǎ a localitǎţii este stânca Peñón de Ifach, care se ridicǎ cu 332 de metri deasupra Mediteranei, “muntele” servind ca punct strategic şi de observaţie pentru populaţiile care şi-au fǎcut veacul pe aici. În 1987, Peñón-ul a fost declarat parc natural, fiind protejat pentru flora şi fauna de care dispune: peste 300 de specii de plante, respectiv un mare numǎr de pasǎri care “cuibǎresc” aici (pescǎruşii în primul rând) sunt astfel ocrotite prin lege. Acum cinci ani am urcat pânǎ în vârful muntelui, împreunǎ cu Juan Manuel şi cu Irina.
Dupǎ ce ne instalǎm în camerǎ, ieşim în oraş, pentru a ne familiariza cu ambianţa acestuia. Lângǎ blocul nostru, Santa Clara, mǎ uit cu atenţie la pubelele pentru gunoiul menajer. Se colecteazǎ doar hârtia şi cartonul presat şi sticlele, nu şi pet-urile sau alte materiale (No porcelana; No ceramica). Pe o tablǎ de lângǎ pubele, scrie, în spaniolǎ şi în englezǎ: Solo basura. Muebles y enseres solo en punto blanco. Sanccion: 500 E. (= Numai gunoi. Mobilǎ şi aparaturǎ numai la locul stabilit. Sancţiune: 500 de euro). O recomandare care nu s-ar respecta în România. Poate doar dacǎ amenda de la spanioli s-ar aplica şi la noi.
Servim masa de prânz la Restaurantul Dracula (dotat cu toate ingredientele care sǎ-i justifice numele), situat pe Avda. del Puerto – Edf. Baydal – Local 6, ţinut de altǎ familie de români vrednici (Florina şi Marius Mohanu, originari din Sibiu), cu care te împrieteneşti “din prima” şi unde doreşti sǎ revii (ceea ce s-a întâmplat şi cu noi).
*Azi este ziua profesorului Vasile Fanache. Regret cǎ nu mi-am adus numǎrul de telefon, pentru a-l suna şi a-i transmite felicitǎrile de rigoare. O voi face la întoarcerea acasǎ.
Din Flacǎra lui Adrian Pǎunescu am aflat cǎ tot azi este şi ziua poetului şi traducǎtorului Romulus Vulpescu. L-am descoperit ca poet prin poezia În fiecare zi ne batem joc, pusǎ pe note de Tudor Gheorghe, ceea ce i-a aprofundat şi mai mult mesajul:
În fiecare zi ne batem joc
De pǎsǎri, de iubire şi de mare,
Şi nu bǎgǎm de seamǎ cǎ, în loc,
Rǎmâne un deşert de disperare.
Ne amǎgeşte lenea unui vis
Pe care-l anulǎm c-o şovǎire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire.
Ne rǎsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgurǎ sǎrutǎrile uzate.
Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasǎ treaptǎ tristǎ:
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca sǎ mai ştim cǎ dragostea existǎ.
În fiecare zi ne batem joc
De pǎsǎri, de iubire şi de mare
Şi nu bǎgǎm de seamǎ cǎ, în loc,
Rǎmâne un deşert de disperare.
*
Romanul Arta conversaţiei (Editura Cartea Româneascǎ, Bucureşti, 1980) al soţiei poetului, Doamna Ileana Vulpescu, a fost una din cǎrţile de mare succes ale momentului. Îmi amintesc de o secvenţǎ pe care o verific şi acum pe stradǎ: soţia însǎrcinatǎ merge pe stradǎ obligatoriu ţinutǎ de mânǎ de soţul ei. Dupǎ naştere, situaţia se repetǎ tot mai rar. Iatǎ cum îţi poate rǎmâne în memorie o carte, printr-un simplu detaliu!