Scrisori cǎtre Ion Brad (V)
V. Literatura românǎ şi obsesia Premiului Nobel
Luni, 3 februarie 2014
Stimate Domnule Ambasador,
Mai întâi douǎ precizǎri, referitoare la dialogul nostru epistolar. Dupǎ cum vedeţi, în fiecare scrisoare eu voi încerca sǎ aduc în discuţie o problemǎ, asupra cǎreia sǎ ne spunem amândoi cuvântul. În felul acesta, vor putea rezulta douǎ viziuni diferite, asupra aceleiaşi probleme discutate. De aceea vǎ rog ca, în fiecare scrisoare, sǎ vǎ referiţi cu prioritate la problema pusǎ de mine şi abia dupǎ aceea sǎ abordaţi şi alte chestiuni curente.
În al doilea rând, ideal ar fi ca anumite chestiuni, pe care şi Dvs. le puteţi ridica, sǎ fie abordate de mine în proxima scrisoare. Or, din cauza poştei, care face ca scrisorile noastre sǎ se intersecteze, eu vǎ rǎspund la scrisori trimise în urmǎ cu douǎ sǎptǎmâni, ceea ce va crea un oarecare disconfort pentru potenţialul cititor al scrisorilor noastre. Dacǎ am putea utiliza amândoi internetul, acest dezavantaj ar putea fi eliminat. În fine, asta e.
Urma sǎ vǎ propun, într-una din scrisorile viitoare, sǎ discutǎm despre literatura românǎ şi obsesia Premiului Nobel. S-a discutat mult, mai ales dupǎ 1989, despre acest premiu, de care nu s-a bucurat încǎ niciun scriitor român. Cum se face cǎ numai noi nu avem acest premiu, când naţiuni mult mai mici (Albania, de pildǎ, îl are pe Ismail Kadare, care, în 2005, a fost nominalizat la acest premiu mult râvnit) îl au? Sǎ fie de vinǎ doar limba românǎ, care nu are o putere de circulaţie prea mare? Sǎ fie de vinǎ autoritǎţile româneşti, care nu au fǎcut propunerile necesare Academiei Suedeze? Sǎ fie de vinǎ juriul? Sǎ fie de vinǎ contextul istoric, care ne-a fost mereu nefavorabil? Iatǎ câteva întrebǎri, la care vom încerca sǎ rǎspundem.
Mǎ grǎbesc sǎ dezbatem aceastǎ problemǎ, pentru cǎ, iatǎ, recent (27 ianuarie 2014), presa a reluat urmǎtoarea ştire: “Uniunea Scriitorilor din România se află printre instituţiile şi asociaţiile care primesc din partea Academiei Suedeze invitaţia de a propune scriitori pentru premiul Nobel, astfel că, în cadrul şedinţei de vineri a Comitetului Director al USR, au fost propuşi pentru premiul Nobel scriitorii Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea şi Varujan Vosganian”, se spune în anunţul Uniunii Scriitorilor din România.
Din Comitetul Director al USR fac parte: Nicolae Manolescu, preşedintele USR, Varujan Vosganian, prim-vicepreşedintele USR, Gabriel Chifu, vicepreşedintele, Adrian Popescu, membru din partea Filialei Cluj, Cassian Maria Spiridon, preşedintele Filialei Iaşi, Dan Mircea Cipariu, preşedintele Filialei Bucureşti – Poezie, Aurel Maria Baros, preşedintele Filialei Bucureşti – Proză, şi Mircea Mihăieş, membru din partea Filialei Timişoara.
Contactat luni de agenţia MEDIAFAX, Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, a declarat că principalele criterii care au stat la baza propunerii celor patru scriitori pentru premiul Nobel au fost <<valoarea lor şi traducerile (unor opere ale acestora, n.r.) în limbile străine>>“.
Problema este cǎ asemenea propuneri s-au mai fǎcut. Iatǎ ce se poate citi pe blogul domnului Horia Gârbea, în data 11 noiembrie 2011: “Comitetul Nobel al Academiei Suediei a adresat o scrisoare Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor, solicitînd propuneri pentru Premiul Nobel (secțiunea literatură) pe anul 2012 – o operațiune de rutină, de altfel.
Comitetul USR, întrunit la Alba Iulia ieri, în ziua de 17 noiembrie, unde a beneficiat de impecabila ospitalitate a Filialei USR Alba-Deva, a primăriei și Consiliului Județean Alba (voi reveni), a recomandat Comitetului Nobel să ia în considerare atribuirea premiului scriitorilor români Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și Nicolae Breban.”
Întâmplarea face cǎ am avut recent o discuţie cu unul dintre cei trei scriitori propuşi în 2011 (nu-i dau numele, ca sǎ nu produc polemici, nu am acuma timp pentru aşa ceva), care mi-a spus cǎ propunearea respectivǎ a fost mai mult o chestiune de imagine a USR, fiindcǎ nu i s-a cerut niciun fel de date privind operele traduse în limbi strǎine, element care conteazǎ foarte mult.
Eu cred cǎ, în mod normal, nu este suficient sǎ trimiţi Academiei Suedeze o listǎ cu trei nume. Ar trebui ca fiecare propunere sǎ fie însoţitǎ de un CV adecvat, în care sǎ se arate valoarea operei scriitorului respectiv, aria traducerilor sale în strǎinǎtate etc. Or, scriitorului cu care am discutat nu i s-a cerut nimic, deşi era cel mai îndreptǎtit sǎ ofere datele necesare, aduse la zi. Sau crede cineva cǎ Academia Suedezǎ umblǎ ea dupǎ referinţe critice, dupǎ lista de cǎrţi traduse etc.? Sǎ fim serioşi! Şi cei din juriu sunt tot oameni! Poate, de aceastǎ datǎ, USR va cere candidaţilor propuşi date care sǎ certifice propunerile fǎcute.
S-a discutat mult despre faptul cǎ Lucian Blaga ar fost propus la Premiul Nobel, dar, cum se ştie, în 1956, premiul i s-a acordat scriitorului sovietic, Mihail Şolohov (pentru romanul Pe Domnul liniştit, despre care, mai târziu, am citit cǎ ar fi un plagiat, cǎ nu Şolohov ar fi scris romanul. “Contestatarii paternităţii lui Şolohov afirmăcă Tihii Don este lucrarea unui ofiţer rus-alb, arestat în anii ’20, care, fiind pe punctul de a fi executat, ar fi încredinţat manuscrisul altui deţinut, un preot, de la care l-ar fi obţinut Mihail Şolohov, ca reprezentant al Securităţii de stat, ce s-ar fi ocupat cu interogatoriul respectivului disident. Faptul a fost dezvăluit, mai întâi, de văduva ofiţerului rus, într-o scrisoare, adresată în 1968 revistei literare Novîi Mir. Mai aproape de noi, nici marele disident rus, Alexand Soljeniţîn, nu susţine paternitatea lui Şolohov, afirmând că acesta n-ar fi făcut decât sărecopieze „notele unui obscur scriitor, decedat în 1920, FEODOR KRIUKOV.” – Informaţie luatǎ de pe Internet).
În România literarǎ, nr. 13, din 2012, am publicat articolul O declaraţie ienditǎ a lui Lucian Blaga, în care relatam, pe baza unui document pus la dispoziţie de domnul Nestor Ignat, refuzul lui Lucian Blaga de a da curs unei invitaţii a a zirului Scânteia, în 1956. Ca urmare a evenimentelor din Ungaria, autorităţile de la Bucureşti decid să trimită la Cluj şi Timişoara delegaţii oficiale din Capitală. Delegaţia desemnată pentru Cluj „primise sarcina să aibă consfătuiri cu intelectualitatea clujeană şi, în special, cu poetul Lucian Blaga (probabil şi în urma răspunsului dat de acesta corespondentului Scânteii, adică refuzului acestuia de a „colabora”, n. I.R.). În acest scop, unii membri ai comisiei au primit recomandări şi de la Dr. Petru Groza şi Mihail Sadoveanu./ Delegaţia era formată din Miron Constantinescu, Janoş Fazekaş, Constanţa Crăciun, Vasile Vaida – primul secretar al Regionalei de Partid Cluj – şi autorul acestor însemnări (Pavel Ţugui, n. I.R.)” (Pavel Ţugui, Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu (Dosare literare), Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 1998, p. 126). Este posibil ca interesul brusc al autorităţilor române pentru Lucian Blaga să fi fost şi în legătură cu zvonul ce se lansase, privind nominalizarea poetului român la Premiul Nobel, pentru 1956. Spune însuşi Blaga, în romanul Luntrea lui Caron (ediţia a III-a revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 340): „Acum, drept consecinţă a zvonurilor de la miazănoapte (privind Premiul Nobel, n. I.R.), conducerea partidului găseşte că ar fi cazul să mi se întindă o mână de ajutor”.
Prietenul nostru comun, Constantin Cubleşan, este de altǎ pǎrere. Într-un interviu luat de Roxana Toşu, publicat în volumul Lucian Blaga – imagine şi cuvânt, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, domnul Cubleşan spune: „Blaga a fost propus pentru Premiul Nobel, dar membrii forurilor de conducere a ţǎrii de atunci nu au fost prea încântaţi de candidatura unui scriitor român … mistic şi l-au blocat cât au putut, iar Blaga nu a luat premiul“. Nu ştiu pe ce se bazeazǎ autorul, când afirmǎ cǎ autoritǎţile româneşti au blocat premiul. Poate au procedat ca şi în cazul lui Vintilǎ Horia, cu Premiul Goncourt. Ştiu cǎ existǎ o carte semnatǎ de Zenovie Cârlugea, Lucian Blaga. Studii, articole, comunicǎri. Evocǎri şi interviuri. Comentarii critice (Editura Mǎiastra, Târgu-Jiu, 2006), în care se gǎseşte capitolul Lucian Blaga şi Premiul Nobel (p. 5-17). Cum se vede, problema este foarte complicatǎ nu o vom putea lǎmuri noi doi. Dar ceva tot am câştigat: voi propune o tezǎ de doctorat cu aceastǎ temǎ, dacǎ voi gǎsi candidadtul potrivit. Sunt convins cǎ va rezulta o cercetare interesantǎ pentru cultura românǎ.
Luni am participat, la Studioul de Radio Cluj, la un spectacol extraordinar de muzicǎ şi poezie, organizat cu ocazia lansǎrii a douǎ romane, de cǎtre Stela Maria Ivaneş, cunoscut jurnalist de radio. E vorba de Caii destinului şi Clipa de catifea, ambele apǎrute la Editura Eikon. (Dupǎ spectacol, i-am sugerat Stelei Ivaneş sǎ vǎ trimitǎ cǎrţile, pentru a le comenta la viitoarea Dvs. rubricǎ din Cultura.) Împreunǎ cu soţul ei, Constantin Ivaneş, a organizat o manifestare cu adevǎrat de excepţie. Despre cele douǎ romane au vorbit profesorii Dumitru Constantin Dulcan, din Bucureşti, Aurel Codoban, Vasile Igna şi Aurel Sasu. Cel mai lung expozeu a fost al lui Aurel Codoban, un bun prieten de-al meu, chiar dacǎ avem domenii diferite (am luat amândoi, în 2012, Premiul „Profesor Bologna“, acordat exclusiv de cǎtre studenţi). Aurel ţine un curs intitulat Hermeneutica iubirii, care se zice cǎ este frecventat de multe doamne din oraş. Ideea lui a fost cǎ, în islam, bǎrbatul poate avea mai multe soţii simultan, pe când creştinul le poate avea … succesiv! Bǎrbatul cautǎ femeia idealǎ, pe care nu o gǎseşte, şi atunci „se încurcǎ“ cu mai multe femei, luând de la fiecare o particicǎ, toate pǎrţile formând, în final, idealul cǎutat. Desigur, a recunoscut exegetul, acest lucru nu prea cadreazǎ cu morala creştinǎ! O altǎ idee nǎstruşnicǎ a lui a fost cǎ bǎrbatul nu este iubite în sine, ci pentru faptul cǎ este iubite de mai multe femei! El a dat exemplul unui medic praghez – am înteles cǎ exemplul este dintr-o carte cunoscutǎ –, care avea mare succes la femei. La un moment dat, se duce în celebra staţiune, Karlovy Vary, cu gândul de a face noi cuceriri, dar are parte numai de eşecuri. Atunci o cheamǎ pe soţia lui, pentru o zi, în statiune, se plimbǎ cu ea pe arterele principale, pentru a fi vǎzut în compania acesteia. A doau zi soţia îi pleacǎ, iar el redevine omul adulat de femei!
Au mai vorbit Vasile Igna, George Vasile Dâncu, editorul nostru, iar în final Horia Bǎdescu – care a devenit unul dintre cei mai apreciaţi poeţi clujeni ai momentului, dacǎ nu cel mai apreciat –, care, de fapt, a recitat, cu vocea-i inconfundabilǎ, un excelent poem. Cei doi realizatori le-au întors invitaţilor surpriza, recitând câte douǎ poeme din Vasile Igna, Dumitru Zdrenghea, medic cardiolog, care şi-am lansat, la Irina, acum vreo zece zile, un volum de versuri, şi din volumul lui Aurel Sasu, Elegiile rǎscumpǎrǎrii, apǎrut în 2012. A fost o dupǎ masǎ magnificǎ, mǎ felicit cǎ m-am dus (mǎ invitase, personal, Stela). Îmi pare rǎu cǎ Doina nu a putut participa, fiind dupǎ o zi grea la şcoalǎ.
Fiindcǎ în sǎptǎmâna care a trecut s-au scris, cu ocazia zilei lui Eminescu (Ziua Culturii Naţionale) multe articole dedicate poetului nostru naţional, aş vrea sǎ vǎ reţin atenţia cu un fragment din comentariul lui Alex Ştefǎnescu la poemul Cǎlin, file de poveste (prietenul nostru comun scrie o carte despre poezia lui Eminescu): „Revin la momentul în care Călin, după ce a pătruns clandestin în castel, în plină noapte, o contemplă pe fata de împărat scufundată în somn. Priveliştea care i se oferă bărbatului este paradisiacă. Fata nu este goală, adică nu este aşa cum şi-ar dori-o, cu o lăcomie rudimentară, un bărbat din vremea noastră. Este mai mult decât goală şi anume eliberată de inhibiţiile din viaţa diurnă. În lumina lunii, ea se abandonează total şi se expune privirii unui martor, despre care nu ştie că există şi la vederea căruia ar ţipa, fără îndoială, îngrozită, dar pe care l-a aşteptat, de câtva timp, în visurile ei secrete.
Descrierea fetei adormite, realizată de poet într-un moment de graţie, face să pălească tot ceea ce ne-a încântat vreodată în poezia de dragoste a lumii: „Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie,/ Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie,/ Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,/ Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie,/ Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,/ Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat;/ De a vârstii ei cădură fragii sânului se coc,/ A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc.”
Versul „Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie” emoţionează prin gingăşia de acuarelă şi prin evocarea liniştii ritmate dintr-o încăpere în care există un ceas, de data aceasta fiind vorba însă de un ceas uman. Acelaşi vers emoţionează şi indirect, făcându-ne să ne gândim la tandreţea cu care Călin o priveşte pe fata adormită. Este nevoie de multă duioşie şi dragoste pentru ca un bărbat să vadă cum palpită discreta venă albastră de la tâmpla iubitei lui. „Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat.”
Versul a fost scris în 1876. Va mai trebui să treacă un secol pentru ca un alt poet român, Emil Brumaru, să ducă mai departe reprezentarea braţului unei femei adormite: „Fascinat de-al său geamăn, spre-oglindă/ Braţul tău prins în somn se-alungea/ Visător. Oh, să nu se desprindă!”
În sfârşit, este de neuitat versul „De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc”, vers în care este exploatat subtil contrastul dintre nemişcarea fetei adormite şi activitatea secretă din corpul ei.
În cele mai îndrăzneţe cărţi erotice din vremea noastră nu există atâta erotism cât în acest vers. Poate să-şi încrucişeze Sharon Stone picioarele de o sută de ori, stângul peste dreptul şi dreptul peste stângul, tot nu va egala puterea de seducţie a acestei combinaţii de nouă cuvinte româneşti:
(Alex Ştefǎnescu, Eminescu, fata de împǎrat şi Sharon Stone, în Adevǎrul, 15 ianuarie 2014).
În scrisoarea din 23 ianuarie, vǎ pronunţaţi asupra lui Horia-Roman Patapievici. Nu despre valoarea celebrului eseist am vrut sǎ discutǎm, o putem face la un moment dat, ci despre modul în care a fost manipulatǎ o afirmaţie a lui („Eminescu – cadavrul din debara“), prin scoaterea cuvintelor din context.
Mǎ bucur cǎ v-a plǎcut interviul din Cultura, fǎcut cu dr. Svetlana Broz, una dintre nepoatele lui Tito. M-au felicitat pentru acset interviu mulţi oameni la a cǎror opinie ţin (Adrian Dinu Rachieru, Ion Pop, Irina Petraş). [….]
Voi transcrie din epistolǎ, pentru prietenul Iulian Boldea, pasajul referitor la ancheta lui (De ce scriu? În ce cred?) şi îî voi trimite eu textul, împreunǎ cu fotografia Dvs.
Iatǎ, stimate Domnule Ambasador, câteva probleme pe care am vrut sǎ vi le fac cunoscute. M-am lungit cam mult, aşa cǎ mǎ voi opri aici.
Cu multǎ preţuire,
Ilie Rad
P.S. În 29 ianuarie, cum ştiţi, a fost ziua prietenului şi colegului meu, Mircea Popa. A împlinit 75 de ani. Am scris un articol mai mic în Fǎclia, din care vǎ trimit un exemplar. Articolul mult dezvolatat (deci nu este acelaşi material!), vi-l trimit pentru revista Acasǎ.