Nu-mi vine sǎ cred cǎ un om politic român poate afirma aşa ceva. Mǎ gândesc imediat la oamenii noştri politici, responsabili şi vizionari, aşa cum au fost marii bǎrbaţi politici de la 1948, 1859, 1977 sau 1918, care au intuit “oportunitǎţile” oferite de contextul politic şi au acţionat ca atare.
Se ştie cǎ unirea politicǎ a românilor într-un singur stat a fost visul nostru de veacuri, pe care condiţiile vitrege ale istoriei ne-au permis sǎ îl vedem aievea abia în 1918 şi, din pǎcate, doar pentru douǎ decenii.
S-au fǎcut analize profunde de cǎtre specialişti, privind costurile unei posibile unificǎri a celor douǎ ţǎri româneşti. Dincolo de limbajul sec al cifrelor, care înclinǎ balanţa în favoarea ne-unirii, rǎmâne posibilittaea realizǎrii acestui deziderat în viitor. Argumentul cǎ unirea a douǎ sǎrǎcii ar da naştere la o sǎrǎcie şi mai mare nu ţine. În 1918, nu s-a pus aceastǎ problemǎ. Şi mai este încǎ ceva: dacǎ trǎim în era globalizǎrii, iar graniţele se “spiritualizeazǎ”, din ce motive s-au unit cele douǎ Germanii?