– Draga Teofile, vorbind, în volumul meu memorialistic, Viaţa ca un dar, despre colaborarea mea la revista Echinox, am constatat că, în dicţionarele noastre literare, numele tău nu apare ca făcând parte din cenaclul şi revista Echinox, ceea ce constituie o nedreptate de istorie literară. Nici în articolul biografic despre tine, pe care chiar eu l-am scris, publicat în revista Excelsior (anul VIII, nr. 12, 1999, p. 54; Excelsior a fost o revistă editată de mine, care poate fi considerată un copil al Echinoxului!), nu apare această informaţie, pe care efectiv eu nu o ştiam. Numele tău lipseşte şi din volumul aniversar, Echinox 50, coordonat de Ion Pop şi Călin Teutişan, la care nu ai fost invitat să colaborezi, dintr-un motiv tehnic: invitaţiile s-au făcut online, iar tu nu foloseşti poşta electronică… Eşti amintit, în schimb, în Dicţionarul Echinox, publicat în numărul din revsită, care celebra zece ani de la apariţie. De asemenea, profesorul Ion Pop ţi-a reţinut mai multe poezii în antologia sa din 2004, Poeţii revistei “Echinox”, poezia ta beneficiind şi de o secvenţă analitică în volumul “Echinox”. Vocile poeziei, al aceluiaşi competent exeget şi conducător al revistei, Ion Pop.
Puţină lume ştie că, înainte da a fi apărut revista Echinox, cu un an înainte (toamna lui 1967) apăruse Cenaclul Echinox, la care ai participat şi tu!
– Aşa este. Date despre înfiinţarea Cenaclului Echinox ne oferă Eugen Uricaru (Câteva lămuriri, după o jumătate de veac, în vol. Echinox 50, de care vorbeai), dar şi în cartea lui Ioan Holban, Eugen Uricaru, monografie, Editura Junimea, Iaşi, 2020. Aflăm în aceste surse că cenaclul a fost inaugurat în toamna anului 1967, că, iniţial, el însuşi a scris o cerere adresată conducerii facultăţii (decan fiind profesorul Dumitru Pop), pentru a li se aloca o sală, seara, după cursuri, pentru şedinţele cenaclului, dar cererea a fost respinsă.
Cât priveşte numele cenaclului, Eugen Uricaru scrie : ”Numele cenaclului a fost descoperit după o lungă discuţie purtată între mine şi Marian Papahagi. […] Am traversat parcul şi când am ajuns pe strada Pavlov, am pronunţat cuvântul, un cuvânt care mă bântuia. […] Unul a pronunţat Echinox – celălalt a spus – Asta este, Echinox! Tocmai se discuta foarte aprins despre Echinoxul nebunilor al lui A.E. Baconsky, scriitorul care pentru mulţi era figura reprezentativă a exilului interior. ” (Echinox 50, ed. cit., p. 259)
– Acum, că ştim paternitatea numelui, când şi unde s-a născut acesta, spune-ne câteva cuvinte despre Cenaclul Echinox!
– Şedinţele Cenaclului “Echinox”, ţinute, la început, “La Mongolu” (o cramă, la un subsol, în Cluj), apoi la Filologie, au atras, prin intermediul meu, atenţia lui Doinaş. Aflându-mă între cei care, cu câte puteri aveam pe atunci, am pus umărul la întemeierea grupării şi revistei Echinox, Eugen Uricaru şi Marian Papahagi mi-au sugerat să uzez de bunele relaţii ce le aveam cu Doinaş, spre a obţine de la dânsul o colaborare la Echinox. Prin modul cum s-a derulat, mişcarea Echinox-ului amintea de Cercul Literar de la Sibiu. I-am scris lui Doinaş, informându-l cine suntem şi ce vrem să facem. Sufletul lui a vibrat, amintindu-şi probabil de Revista Cercului Literar de la Sibiu, cu care Echinox-ul şi echinoxiştii întemeietori, între care mă număram şi eu (voit sau nu, amănuntul acesta s-a uitat, eu nenumărându-mă printre cei care, mai târziu, s-au înghesuit în a-şi adjudeca gloria de întemeietor…), aveau izbitoare similitudini.”[1]
Veneau la acest cenaclu nu doar studenţi de la Filologie, ci şi de la alte facultăţi, Filosofie, Istorie, de la Arte Plastice (sunt de amintit aici cei trei foarte buni graficieni, Mircea Baciu, Florin Creangă şi Octavian Cosman, care s-au ocupat de partea grafică a revistei), de la Conservator, Politehnică etc. Afişul cenaclului (am păstrat unul, din 1973, ţi-l pun la dispoziţie) era conceput şi tipărit de cei trei graficieni, era în două culori, şi se putea pune, fără aprobare, pe poarta facultăţii, la intrarea în clădirea centrală a Universităţii, la marile librării din oraş. Eu sunt între cei care au participat de la început la şedinţele cenaclului, alături de Horia Bădescu, Eugen Uricaru, Petru Poantă, Marian Papahagi, Ion Mircea, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Olmpia Radu, Aurel Şorobetea, Gavril Moldovan şi alţii.
Studenţii echinoxişti erau de capul lor, erau curajoşi în a-şi susţine ideile, se exprimau fără inhibiţie, ceea ce nu a picat bine autorităţilor culturale ale Clujului de atunci.Totuşi, cei de la partid au crezut de cuviinţă ca acest cenaclu să nu-şi mai ţină şedinţele într-un local de noapte, cum era “La Mongolu”, ci să i se ofere un spaţiu în clădirea Filologiei clujene. Se gândeau că astfel îi pot supraveghea mai bine. I s-a destinat în acest scop Sala nr. 5, numită şi Sala Eminescu. Zis şi făcut. Cenaclul şi-a ţinut de aici înainte şedinţele în această sală.
La una din aceste şedinţe, am fost şi eu programat să citesc din propriile creaţii, în tandem cu Ana Blandiana, care începuse facultatea la Cluj, dar o terminase la Bucureşti, şi care a fost chemată, în acest scop. La acea şedinţa am citit un grupaj din cele mai bune poesii pe care le scrisesem până atunci, şi anume ciclul “Noaptea lui Orfeu”, care făcea parte dintr-un volum amplu, numit Somn de voevod. Ţin minte că am avut parte, ca şi Ana Blandiana, de o bună primire, îndeosebi din partea d-lui Ion Vartic, care fusese invitat să participe la şedinţă. Dânsul era atunci, ca şi Ion Pop, asistent la Filologia clujeană.
– La şedinţele cenaclului, era invitat de fiecare dată un cadru didactic?
– Da, se crease această tradiţie, să fie invitaţi unul sau mai mulţi profesori. Am să citez un scurt pasaj dintr-un roman relativ recent al lui Traian Dobrinescu, Nu te opri, nu te întoarce (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016, p. 253), care era şi el student la Filologie şi care descrie foarte bine atmosfera care domnea în cenaclul nostru, temperatura la care aveau loc discuţiile, orizontul de lectură al participanţilor: ”Înaintea sesiunii din iarnă, la Echinox citesc Eugen Uricaru şi Marcel Runcanu. Proză. Era ultima şedinţă a cenaclului, la care participa Marian Papahagi (care va pleca la studii, în Italia, 1968-1972, n. I.R.). Texte izbutite, autorii pot spera la notorietate, intervine Jean Pop cu interpretare pe text, în buna manieră structuralistă. După vreo oră de dezbateri, Mircea Zaciu, care asista la şedinţa de cenaclu, avertizează: Puneţi lectura în mişcare şi aplecaţi-vă asupra exerciţiului! Nu este rău nici dacă vă alegeţi modele. Oniricii, de exemplu, că încep să devină modă. În următoarea oră spiritele se încing, sunt invocaţi cei de dincolo. Unul vorbeşte despre Mic dejun la Tiffany, altul despre Faulkner, unul curtează auditoriul cu Joyce, altul cu Străinul lui Camus. Marian Papahagi face un ricoşeu la Oscar Wilde, cu instrospecţie în viaţa şi păcatul de moarte al autorului, fiind de acord că opera lui Wilde se hrăneşte din dualitatea autorului. Pe acest fond, profesorul Zaciu se ridică şi spune că toţi au fost păcătoşi, într-un fel sau altul, nişte damnaţi. Geniali sunt păcătoşii, nu îngerii. Însufleţita adunare amuţeşte. Cât despre Wilde, lăsaţi-i păcatul în pace. De moarte? De ce de moarte? Fiţi analişti, dar nu puritani! Dacă vă vreţi oameni liberi, nu îngrădiţi destinele altora. Toleranţa trebuie să fie măsura acestui secol, nu cinismul şi condamnarea.
Mircea Zaciu părăseşte sala, lăsând în urmă o stinghereală fără margini. Plecăm răzleţiţi, unii spre cămine, alţii spre Arizona, ca să putem rumega sensurile discursului profesoral. Câţiva, mai mari şi mai ştiutori, zâmbeau mânzeşte.”
Pentru că acest cenaclu, Echinox, avea deja notorietate în Cluj, lui Eugen Uricaru i-a venit ideea înfiinţării unei reviste, care să se numească tot Echinox, primul număr apărând în decembrie 1968. Eu eram atunci, în 1968-1969, în ultimul an de facultate, dar trecusem la FF, pentru că nu mă mai puteam întreţine la zi. Acesta este motivul pentru care eu nu apar în caseta redacţională a primului număr (şi nici a următoarelor), la a cărui pregătire am participat. Redacţia decisese ca din colectivul de redacţie să facă parte doar studenţi la zi, care să se poată implica efectiv în tipărirea revistei.
– În ce a constat contribuţia ta lagruparea şi revista Echinox?
– Aflându-mă între cei care, cu câte puteri aveam pe atunci, am pus umărul la întemeierea grupării şi revistei Echinox, Eugen Uricaru şi Marian Papahagi mi-au sugerat să uzez de bunele relaţii ce le aveam cu Doinaş, spre a obţine de la dânsul o colaborare la Echinox.
– Unde l-ai cunoscut pe Doinaş?
– L-am cunoscut pe Doinaș în 1967, la București, la Casa
Scriitorilor, unde mă aflam ca invitat al lui Ioanichie Olteanu,
care mă chemase la București în legătură cu perfectarea tipăririi
cărții mele de debut, Elegii sub stele (care va apărea în 1969). Dl. Ioanichie Olteanu, pe atunci secretar al Uniunii Scriitorilor, îmi mijlocise această deplasare pe banii Fondului Literar. În acea seară s-a întâmplat ca la Casa
Scriitorilor să fie prezenți și Doinaș și Negoițescu, căruia tocmai îi
apăruse fulminanta carte, Poezia lui Eminescu[2]. Cu acel prilej, Doinaș mi-a
oferit cartea sa, Omul cu compasul, cu următorul autograf: „Tânărului
poet Teofil Răchițeanu, cu bucuria de a-l fi cunoscut, cu mulțumiri
pentru cuvintele frumoase pe care mi le-a trimis cândva, cu scuze
pentru că nu i-am răspuns și cu urarea de a ajunge să se revanșeze,
oferindu-mi și dânsul un volum de versuri. 23.IX.1967”
Prin modul cum s-a derulat, mișcarea Echinox-ului amintea de Cercul
Literar de la Sibiu. I-am scris lui Doinaș, informându-l cine suntem
și ce vrem să facem. Sufletul lui a vibrat, amintindu-și probabil de
Revista Cercului Literar de la Sibiu, cu care Echinox-ul și echinoxiști
întemeietori, între care mă număram și eu, aveau izbitoare
similitudini. Am avut, pe tema Echinox-ului, cu Doinaș un schimb de
scrisori – vreo douăzeci, din care (vicisitudinile vremii!) s-au mai
păstrat doar unsprezece.
Doinaş ne-a trimis spre publicare peozia Remember, care însă a fost respinsă de cenzură, iar manuscrisul s-a pierdut în tipografie. Nu ştiu dacă Doinaş a publicat undeva această poezie, la care ţinea mult , considerând-o, după cum îmi spunea în scrisoarea însoţitoare, “ditiramb al tinereţii, laudă a prieteniei întru spirit şi a dragostei pentru arte şi literatură”.
– Ştiu că te-ai implicat şi în organizarea unei întâlniri între unii membri ai Cercului Literar de la Sibiu şi ai redacţiei Echinox!
– Chiar voiam să subliniez şi să amintesc celor care nu ştiu că eu, personal, am aranjat o întâlnire a echinoxiştilor clujeni cu câţiva membri marcanţi ai Cercului Literar de la Sibiu, care a avut loc într-o sală a Hotelului Napoca (doar cu puţin mai înainte construit şi dat în folosinţă). Cerchiştii vedeau în Echinox şi echinoxiştii de atunci un fel de Cercul Literar de la Sibiu redivivus. Se bucurau de noi şi ne încurajau (în special Ştefan Aug. Doinaş, pe care eu îl contactasem personal şi îl convinsesem să vină la Cluj, la întâlnirea cu Echinoxul).
– După cum ştii, bucuria apariţiei primului număr nu a ţinut foarte mult, fiindcă revista a fost stopată, datorită publicării, pe trei pagini, a eseului Ce este filosofia?, de Martin Heidegger, în traducerea studentului Radu Mihai (acum cu o strălucită carieră didactică în SUA). Ştefan Borbély, care a demontat unele mituri legate de mişcarea Echinox, mi-a mai spus “că denunțul referitor la Heidegger a venit din partea… marxiștilor maghiari de la Filosofie (Nicolae Kallos), foarte puternici atunci, şi a vizat: 1. un atac la Daicoviciu 2. combinat cu scoaterea lui Uricaru de la conducere și înlocuirea lui cu un «agreat» de la Filosofie. Literații s-au ținut tare și a ieșit Ion Pop.”
– Din mărturia lui Eugen Uricaru, ştiu că, după scandalul cu primul număr, el a fost chemat la Rectorat (rector era acad. Ştefan Pascu), unde i s-a spus că « ne trebuie un redactor-şef, care să fie cadru didactic, iar ca totul să fi în regulă, avem libertatea să ni-l alegem. » (Eugen Uricaru, op. cit, p. 263). Redacţia primise deja o cameră cu arcade gotice, din clădirea care de atunci îi poartă numele (localizată la fostul Club “Józsa Béla”, după numele publicistului și agitatorului maghiar de orientare marxistă, antifascistă), clădire pe zidul căreia, în 2018, la semicentenarul revistei, s-a montat o placă omagială. Acolo, în acea sală de redacţie, după o scurtă comemorare a lui Jan Palach, studentul ceh care se sinucisese la Praga, la 19 ianuarie 1969, în semn de protest faţă de invadarea ţării sale, în anul precedent, de către trupele unor ţări din Pactul de la Varşovia, membrii redacţiei au luat o decizie importantă privind alegerea noului şef al revistei. Scrie Eugen Uricaru, în continuare: “Am discutat destul de aprofundat cu privire la cine ar putea să fie noul redactor-şef. Ştiam că, în funcţie de alegerea noastră, fenomenul Echinox, în întregime, avea sau nu avea şanse de a supravieţui. Iar dacă ar supravieţui, care ar fi fost şansele ca să nu plătim supravieţuirea cu denaturarea esenţei sale. În final, am ajuns la concluzia că alegerea cea mai bună era asistentul universitar Ion Pop. S-a dovedit a fi o alegere foarte bună, Ion Pop fiind destul de apropiat va vârstă, mai toţi îi eram studenţi, dar, mai important decât orice – ne era apropiat în convingeri şi aspiraţii. Sub conducerea sa, Echinox a ajuns o publicaţie care a contat în economia culturală românească, iar generaţiile succesive de echinoxişti au reuşit să respecte principiile iniţiale, devenind, mulţi dintre ei, autori importanţi ai literaturii române, maghiare sau germane din România.” (Ibidem, p. 264)
– În monografia care i s-a consacrat de către criticul Ioan Holban, Eugen Uricaru mai scrie: “După lungi discuţii, [Ion Pop] a acceptat. L-a acceptat şi Universitatea, şi Statul, şi Partidul”. După alte mărturii, Ion Pop nu ar fi fost acasă când l-au căutat studenţii-redactori, care i-au lăsat un bilet emoţionant în acest sens, care deocamdată este pierdut.
Cum s-a născut caracterul multicultural al revistei, cu trei pagini în maghiară şi cu una în germană?
– Habar nu am, de asta s-au ocupat Dinu Flămând şi Marian Papahagi.
– În orice caz, este un fapt remarcabil, în spiritul mişcării Echinox, că revista apare de la început în trei limbi, dar acest multiculturalism nu a fost “poate o premieră europeană”, cum crede Petru Poantă, în cartea citată (p. 23), şi nici măcar românească, fiindcă, după cum mi-a explicat Ştefan Borbély, “Revista Cultului Mozaic apărea in 3 limbi, română, idiș și ebraică, iar dintre marile reviste europene, cel puțin Edda apărea programatic în mai multe limbi scandinave, din 1914 încoace. Mai sunt unele în Germania, iar în… URSS, chiar multe!”. Este posibil ca ideea multiculturalităţii să fi venit pe linie de partid (respectiv să fi fost ideea primului secretar al judeţenei de partid Cluj, Aurel Duca, foarte cooperant cu întemeietorii revistei), pentu că, mi-a explicat tot Ştefan Borbely, “la începutul anului 1968, când se «aniversau» 10 ani de la desființarea Universităţii «Bolyai», câțiva dintre viitorii membri maghiari ai Echinoxului au solicitat aprobare pentru înființarea unei reviste estudiantine maghiare. Au fost amânați, cu sugestia iminentei înființări a unei reviste bilingve, care a devenit ulterior trilingvă”.
Fiecare număr avea, aşadar, trei pagini în maghiară şi una în germană, asta înainte ca Universitatea “Babeş-Bolyai” să devină, printr-o lege, universitate multiculturală.
– Ai participat la întâlnirea cu Ion Iliescu, proaspătul ministru al Tineretului, care a avut loc în sala 5 (actualmente Amfitea trul Eminescu) de la Facultatea de Filologie?
– Nu am participat, pentru că, aşa cum ţi-am spus, în ultimul an de facultate, 1968-1969, mă transferasem, din motive obiective, la FF.
– Nimeni nu vorbeşte dspre acea întâlnire, nici măcar Eugen Uricaru, care a prezidat şedinţa respectivă. Doar Petru Poantă, în cartea despre Echinox, consemnează momentul.
Eu mai spun că ministrul de atunci al Tineretului a salvat revista şi de la suspendare, fiindcă, pentru autorităţile locale, era mult mai simplu să scape de complicaţii şi să suspende revista. Numai că ea avea girul unui organ superior, care nu putea fi ignorat. În fine.
La 2 martie 1973, deci acum 50 de ani, ai citit un grupaj de versuri la Cenaclul Echinox (de la care ai păstrat şi afişul). În acelaşi an ai publicat (de fapt ai dorit să publici) o pagină de versuri în revistă, sub genericul “Orfeu se tânguie la marginea lumii”!
– E o poveste interesantă în legătură cu acea pagină! Mai întâi, trebuie să îţi spun că, personal, am participat regulat la şedinţele cenaclului (mai totdeauna lângă mine se afla Horia Bădescu, însoţit de tânăra lui soţie, Margareta, studentă tot la Fililogie), am luat parte la dezbateri, am citit din propriile creaţii poetice, am ajutat la procurarea hârtiei şi transportarea ei la tipografia care tipărea revistă, care se afla pe actualul Bulevard al Eroilor, unde este acum un sediu al Băncii Transilvania. Participarea era voluntară, nefiind însoţită de vreo recompensă. Participam, alături de alţi colegi, la corectură; în sarcina noastră stătea şi difuzarea (gratuită) în oraş şi în tară, a revistei. Participând la corectură, mi-a căzut în mână pagina din revistă, în care eu eram preznet cu grupajul de care aminteai, exact acelea pe care le citisem la cenaclu, alături de Ana Blandiana. Admirând şpaltul cu unele corecturi făcute deja de către altcineva, am aflat că pagina mea de poezie fusese respinsă de cenzură! Am vorbit cu tipograful şi l-am rugat să îmi tragă mai multe şpalturi, din pagina respectivă.
Trebuie să spun, fără falsă modestie, că pagina respinsă de cenzură, dacă ar fi apărut, ar fi fost una dintre cele mai frumoase pagini de poesie din istoria Echinoxului!
Am trimis un exemplar din şpalturile paginii mele lui Geo Bogza (căruia îi mai scrisesem o scrisoare), care, pe atunci, avea o prestigioasă rubrică, pe prima pagină, în dreapta, sus, a Contemporanului, plângându-mă de nedreptatea ce mi se făcuse la Cluj. Deşi eram un anonim (chiar dacă publicasem, în 1969, volumul Elegii sub stele, în colecţia “Luceafărul”, cu o prefaţă de ), Geo Bogza a fost foarte impresionat de poesiile mele şi, spre a-mi face o bucurie şio, desigur, spre a repara oarecum nedreptatea care mi se făcuse, mi-a închinat în Contemporanul, la rubrica lui săptămânală, tableta Scrisori de la un tânăr poet, în care a reprodus şi două poeme din cele 9 eliminate de cenzură, E noaptea nopţilor prea lungă şi Ci plânsul numai stăruie-atunci, transcrise din şpaltul trimis de mine. A fost un gest riscant sustragerea acelor şpalturi, iar dacă aş fi fost prins, sunt convins că aş fi primit o pedeapsă usturătoare). De Geo Bogza nu se lega nimeni, era o somitate de care nimeni n-avea curajul, atunci, să se lege. (De altfel, în tableta amintită, pentru a nu-mi crea porbleme cu autorităţile din Cluj, Bogza a scris aşa: “Pentru că soarta acestor poeme a fost ca, la Cluj, să rămână inedite.” Era un gest de solidaritate cu mine, într-o vreme în care , “în afară de vechii ei duşmani, poezia numără mulţi alţii, în propriile rânduri”, cum scria în încheierea tabletei sale.)
Repet, dacă această pagină n-ar fi fost respinsă de cenzura din Cluj, azi ar putea fi considerată una dintre cele mai frumoase pagini de poesie, publicată în Echinox, de-a lungul întregii sale istorii! (Cine nu crede aceste cuvinte, este invitat să citească, în volumul meu, Somn de voevod, secţiunea a III-a, intitultă “Noaptea lui Orfeu”, volum apărut liber de cenzură, de data asta, în 2015, la Editura Scriptor din Cluj-Napoca.) N-a fost să fie, însă.
După această întâmplare, eu am părăsit Clujul şi Echinoxul (cenaclul şi revista), următoarele generaţii de studenţi ducând mai departe prestigiul revistei.
– Totuşi, ai mai publicat în Echinox. Răsfoind revista, am găsit, în nr. 8-9, din 1978, p. 17, două poeme: Ora-i în cer a mâhnirii şi Doar o suflare mai vor, iar în numărul omagial,10-11-12, tot din n1978, p. 11, poemul Somn de voevod.
– E adevărat, dar, ca ca orice ochi care nu se văd, uitat am fost şi eu. Retras, ca dascăl de ţară, în satul meu natal, mi-am scris o grămadă de cărţi, care n-au nimic de-a face cu Echinoxul. Istoricii Echinoxului au uitat de mine (nicio pagubă!), iar la aniversarea a 50 de ani de la apariţia revistei, nici măcar nu mi s-a pomenit numele.
Singur regretatul Ion Maxim Danciu, redactor-şef al Tribunei în acel moment, şi-a amintit de mine, cu prilejul aniversării a zece ani de la apariţia revistei, mi-a cerut un text evocator, cu privire la Echinox, text care a fost publicat în Tribuna şi pe care vreaus ă îl reproducem, fiind scris, oarecum, în stil geobogzian: “Ideea Echinoxului ca revistă de cultură a studenţimii clujene a “plesnit” mai întâi în mintea lui Eugen Uricaru. De la bun început mi-am imaginat revsiat Echnox ca pe o fregată a tinerelor noastre vise. Cu “Orionul” nostru, ca să mă exprim în termeni geobogzieni, visam să străbatem mări fabuloase, să descoperim insule noi, să trăim miracole. Asemănam Echinoxul cu celebra fregată a Orionului, mă închipuiam matelot pe puntea ei, navigând pe mări necunoscute. La prima apariţie a revistei, Eugen Uricaru era Căpitanul, căruia i s-au aliniat pirmii marinari: Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, Petru Poantă, Horia Bădescu, Peter Motzan, Marian Papahagi, subsemnatul şi Olimpia Radu, întru a cărei amintire (a murit strivită de o maşină, pe o stradă din Cluj) sufletul meu se îndoliază. “Marea” (vremurile de atunci) era uşor agitată, dar prielnică, ni se părea nouă, navigaţiei. Au fost, luni la rând, şedinţele de cenaclu de la “Mongolu”, apoi cele de la Filologie, în care, de câteva ori (o dată în tandem cu Ana Blandiana, chemată de la Bucureşti să citească, am citit din poemele tinereţii mele . Apoi a fost momnetul, absolut miraculor, când “fregata” a fost lansată la apă. Prima ei călătorie (primul număr) s-a desfăşurat sub căpitănia lui Eugen Uricaru. A fost frumos, a fost înălţător, beatificant. Dar “marea” s-a agitat, echipajul era prea de tot tânăr, era nevoie, pentru siguranţa navigaţiei, de un timonier cu experienţă. El s-a aflat în persoana lui Ion Pop. A fost întâmplare fericită. Cu Ion Pop timonier, secondat, în scurt timp, de Ion Vartic şi Marian Papahagi, revista Echinox a navigat cu succes, itinerariile sale fiind, uneori, fulminante.
La absolvirea facultăţii, am fost nevoit să părăsesc Clujul. Echinoxul a mers mai departe şi fără mine, condus, cu o rară pricepere, de Ion Pop, Ion Vartic şi Marian Papahagi. În ani, din mers, echipajul s-a reîmprospătat, itinerariile s-au dovedit a fi, aproape toate, de succes. Ani la rând, aventura a continuat. Mai erau mări de străbătut, insule de descoperit.” (Tribuna, 1978)
– De ce crezi că ţi-au fost cenzurate şapte din cele nouă poezii?
– Răspunsul e simplu: din cauza tematicii! Doar în cele două poezii,publicate de Geo Bogza în tableta sa, vorbeam despre jale, “noaptea-nopţilor prea lungă”, “bezna luminilor”, Dumnezeu, mormânt, plâns, “tot universul e un val de plâns” etc., vocabular care nu cadra cu spiritul triumfalist, optimist, luminos al regimului de atunci.
- Apoi ai plecat din Cluj…
– Părăsind Clujul, echinoxistul care am fost a fost uitat de mai toată lumea echinoxistă (doar şi uitarea e între legile omeneşti, dacă e să ne amintim de Ion Minulescu…). Eu n-am uitat însă Echinoxul. Cu prilejul nu ştiu cărei aniversări a revistei, am scris un poem intitulat Remember, închinat primilor echinoxişti.
I-am zis Remember spre a-mi aminti că Ştefan Aug. Doinaş mi-a încredinţat un poem cu acelaşi titlu, cu propunerea de a-l publica în Echinox. Poemul îi evoca pe membrii Cercului Literar de la Sibiu, cu accent pe prietenia care i-a legat toată viaţa. Şi poemul acesta, ca şi pagina mea de poesii, a fost respins de cenzură, ceea ce pe Doinaş l-a dezamăgit mult.
Din fericire, poemul Remember al lui Doinaş nu este pierdut. Consultându-l pe profesorul Alexandru Ruja, am aflat că acest poem este publicat în volumul II al integralei poetice a lui Doinaş, făcută de profesorul timişorean. Fiindcă poemul este destul de lung, îţi propun să cităm doar câteva fragmente din el:
“Aici, precum Phaèton, se prăvale
din slavă Radu Stanca în abis:
luceferi şi planeţi se văd în cale
şi marea de azur cu braţe goale
pe care, primitoare, le-a deschis.
Dincòlo, în oglinzi de vis, transpare
Narcis: Negoiţescu la izvor.
În jurul lui ard valuri şi stâlpare,
şi-ntreagă tinereţea lumii pare
pierdută-n sine însăşi de amor,
Tantalus, ispitit de mari mirezme,
stă Regman răstignit; iar Todoran
se clatină ca Orion sub plezne;
iar lângă ei, împăroşat la glezne,
înalţă Sîrbu trestia lui Pan.
Petroiu, ca Midas, blestemă norocul.
Iencica, Acteon fugind spre pisc,
e victima săgeţilor ca focul;
pe când Enescu ispăşeşte jocul
ca Hyacinthus, doborât de disc.
Aici, ca Prometeu cutezătorul,
Cotruş stă-n lanţuri, pizmuit de zei.
Pe fruntea lui se-ngrămădeşte norul,
dar ochii săi dezleagă viitorul
şi lumea răsturnată-n soarta ei.
Dincòlo, navă neobişnuită,
trec doi delfini cu cozile catarg:
cu lira de argint nebiruită
eu însumi vin spre patria iubită
ca Arion cu cântecul din larg.
Sunt nume ce se sting sau scânteiază:
ca pe efigii scumpe le ridic.
Aici, pe Balotă, cum descifreazâ
cotoare de infolii înt-o rază;
dincolo, recitând, pe Dominic.
Fecioara Europa, cea furată,
de strajă stă acestui magic burg.
Pe fruntea-i de lumină-nconjurată
trei nume-alcătuiesc o nestemată”
Cianciolo, Jaquier şi Aichelburg.”[3]
Iată poemul meu, apărut într-unul din recentele mele volume de poesie, Sentimente cu poeţi (Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2022):
Remember
(Un poem cu “Echinox” şi echinoxiştii primi)
Tineri eram. La “Mongolu”
Ne-adunam. Ne fain horeá
Hori de dor Bădescu Horia
(Doamne, cum mai trăgăná)
Rezona, plăcută,vocea
Celui zis E. Uricaru,
Prinţ moldav sosit în urbea
Clujului. Talent cu caru’…
Lângă el, sfios şi tânar
Prea, Popescu Adrian
Cu-o privire ca de înger
Trist. Îl, toţi, aşa, iubeam…
Se bea la “Mongolu” (unii
Mai mereu pe datorie),
Ardea în ei sărăcia.
Dar zicea boierie…
Îi amint: sosi-ntr-o seară
O buletcă grea de vin.
O aducea Poantă Petru,
Nu-ş’ de unde. Aferim!
Înspre ea, ca noi, de altfel,
Arunca priviri şirete,
Mândru de măreaţa-i coamă,
Aurel A. Şorobete…
Decât toţi de-aici mai naltu
Nu chiar cât Turnul Chindiei
Ion Mircea, un print, parcă,
Nou, de Cluj, al Poesiei…
Flămând Dinu, din Bârgaie
Venit. Fu să se întâmple
Gându-i aici să rodească
Şi cu el Clujul să-l împle…
Nea Găvrilă Moldovanu
Chibiţa căutând rime
La poemu-i “Mâna stângă”
(El cu-acesta va rămâne…)
Pe-aici şi eu, Theophilus,
Băiat bun, dar cu mici toane,
Pungă goală, plete lunge
Ce nu-i ţineau şi de foame.
Ca o zee-a tinereţii
Pia Radu. Mare baiul
Fu că iute-o luă Domnul
Şi-şi înflori cu ea Raiul…
Danciu Maxim, Sârbu, Peter
Motzan, Marcoş, C. Runcanu,
Visători ca noi, ceilalţi,
Să se-nalţe prin ei neamu’…
La “Mongolu”, -n miez de noapte,
Toţi echinoxiştii, dragii,
Perorau. Le ţinea hangul
Tuturor M. Papahagi…
Tineri eram toţi cu toţii
Şi mândruţe-aveam iubeţe,
Chiuleam des la seminarii –
Cine când să mai şi-nveţe?…
Echinox. Echinoxiştii
Primi, atunci, stihia
Tinereţii. Vremuri faste.
Înflorea-n Cluj Poesia…
(La aniversarea primului sfert de veac de la întemeierea “Echinoxului”)
(Din vol. Efulguraţii. (Sentimente cu poeţi). [Cu prefaţă – Răchiţi-m-aş rachiţi… de Rodica Lăzărescu], Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2022, p. 125-130)
– Dragă Teofile, scopul acestui interviu a fost şi acela de a grăbi recunoaşterea afilierii tale la cenaclul şi revista Echinox. Poate că, pentru situaţia creată, de vină eşti şi tu însuţi. Prin modestia care te caracterizează, prin firea ta retrasă, prin refuzul de a lua parte la manifestări publice, te-ai autoizolat de bună voie.
Eu sper ca publicarea integralei tale lirice, într-o colecţie rezervată poeţilor echinoxişti, să repare mica nedreptate care ţi s-a făcut. Va fi un dar minunat, la împlinirea vârstei de 80 de ani.
La mulţi ani!
Interviu realizat de Ilie Rad
[1] Scrisori către Teofil Răchiţeanu, ed. cit., p. 101-102.
[2] Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
[3] Ştefan Aug. Doinaş, Opere, II. Interiorul unui poem * Arie şi ecou * Lamentaţii * Aventurile lui Proteu * Psalmi * Ovidiu la Tomis, versuri “din exil” * Ontopoeme * Ad usum delphini * Camera de luat vederi * Parabole lirice * Răzleţe * Poezii din reviste. Text ales şi stabilit, note, comentarii, variante, cronologie şi indici de Alexandru Ruja. Introducere de Eugen Simion, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2016, p. 562-563.