L-am cunoscut pe profesorul Ioan Câmpeanu în vara anului 1980, când Doina a prins, la repartiţie, un post la Şcoala Nr. 17 din Cluj-Napoca, şi ne-am dus amândoi la şcoală, să îi spunem directorului că noua profesoară de română se va prezenta la post, la 1 septembrie. Auzisem de numele său şi ştiam că, timp de 16 ani, fusese director la Liceul de Ştiinţe ale Naturii, la al cărui prestigiu contribuise. Ne-a primit foarte binevoitor, manierat şi elegant. Atunci nu ştiam că, timp de trei ani (1982-1985), voi lucra şi eu la această şcoală, de care voi rămâne foarte ataşat.
Fiind la Timişoara, i-am ascultat un interviu la Radio Cluj, în care m-a impresionat nu doar competenţa profesională (era doctor în istorie), ci mai ales umanismul de care era pătruns. Iar când am devenit eu însumi cadru didactic al şcolii, mi-am dat seama că era un pedagog de mare clasă şi un director irepoşabil. Era o plăcere să îi asculţi rapoartele trimestriale şi anuale la Consiliile profesorale, care demonstrau o cunoaştere deplină a activităţii şcolii şi a cadrelor didactice. Toate afirmaţiile erau argumentate cu fapte concrete, fiind nominalizate cadrele didactice care se remarcaseră prin ceva. Ţin minte că, la primul Consiliu profesoral, era mereu amintit Suciu-Hossu. Credeam că este o singură persoană, dar era vorba, de fapt, de învăţătoarele Maria Suciu şi Sidonia Hossu (doaman Maria Suciu fiind consăteană cu mine, iar doamna Sidonia Hossu devenind învăţătoarea copiilor noştri, Mihai şi Tudor).
La puţin timp după detaşarea mea la şcoala pe care o păstorea, mi-a făcut o inspecţie la oră (crd că în compania inspectorului de specialitate, Iuliu Pârvu, alt om de excepţie al Clujului). Nu ştiu ce laude mi-a adus, dar ştiu că mi-a reproşat un “verbiaj exagerat”, de care eram conştient. A sprijinit apoi toate manifestările pe care le-am organziat în cadrul Cercului literar “Albatros”, la care participa cu plăcere, după cum rezultă şi din fotografiile care s-au păstrat.
I-am făcut o fişă de dicţionar, pentru vechiul meu proiect, Dicţionarul jurnaliştilor şi publiciştilor clujeni, pe care o reproduc mai jos.
Ioan Câmpeanu s-a născut la 15 oct. 1928, în com. Negrileşti, jud. Bistriţa-Năsăud, decedând la vârsta de 81 de ani, la 7 febr. 2009, la Cluj-Napoca. Fiul lui Ioan-Emil Câmpeanu, poliţist, şi al Lucreţiei (n. Meşter), muncitoare. Primele trei clase primare în satul natal (19351938), clasa a IV-a la Cluj (1938-1939). Gimnaziul este început la Şcoala Normală de Învăţători din Cluj (1939-1940), fiind coleg de şcoală, între alţii, cu Petre Bucşa. În urma Diktatului de la Viena, din 1940, se refugiază la Braşov (în 1942), unde, după doi ani de întrerupere, urmează clasele II-Iv de gimnaziua, la Liceul “Dr. Ioan Meşotă” din oraşul de sub Tâmpa (1942-1945). Revine la Cluj în toamna anului 1945, după revenirea Ardealului de nord-vest la România, şi se înscrie la Liceul “Gh. Bariţiu” din Cluj, unde în baza unei aprobări speciale, în doi ani (1945-1947), face face patru clase liceale, luându-şi bacalaureatul în 1947. Se înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă şi la Conservator – secţia Pedagogie. În 1948, optează pentru Facultatea de Istorie (având ca profesori pe Constantin Daicoviciu, Virgil Vătăşianu, Ştefan Pascu, David Prodan, Ioachim Crăciun) şi Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii “Victor Babeş” din Cluj. Licenţa, cu lucrarea Frământări social-politice în ţinutul Năsăudului în perioada înfiinţării Regimentului de graniţă (cond. şt.: prof. univ. dr. Mihail Dan), transformată, prin amplificare, în teză de doctorat (cond şt.: acad. Ştefan Pascu). Din 44 de ani de profesorat, în învăţământul preuniversitar (la Liceul “Emil Racoviţă”, 1952-1953; “G. Bariţiu”, 1960-1963), 40 a fost director, în Cluj, la Şcoala Nr. 28 (azi “David Prodan”, 1953-1954), Liceul Nr. 6 (azi Colegiul “Gh. Şincai”, 1954-1958), Liceul Nr. 15 (acum “Onisifor Ghibu”, 1962-1978), la Şcoala Nr. 17 (azi “Ion Creangă”, 1980-1996, până la pensionare). Între 1958-1960 a fost inspector de specialitate la Inspectoratul Şcolar Judeţeran. A activat, din 1996, ca secretar cultural, în cadrul Uniunii “Vatra Românească”. Debut absolut în presă în 1954, publicând ulterior peste 450 de articole jurnalistice şi de specialitate. Este autor de manuale de istorie, pentru clasele a VII-a şi a VIII-a, în colaborare cu Pompiliu Teodor şi Hadrian Daicoviciu (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, având numeroase ediţii, înainte de 198, dar şi după: Hadrian Daicoviciu, Pompiliu Teodor, Ioan Câmpeanu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la Revoluţia din 1821. Manual pentru clasa a VII-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995). A publicat mai multe cărţi pe teme istorice: compendiul Ion Antonescu – Mareşalul României (volum apărut cu acceptul prof. Iosif Constantin Drăgan, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 2000), Frământări social-politice în ţinutul Năsăudului în perioada înfiinţării Regimentului de graniţă (Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 2001), Bogomilismul – mişcare social-politică şi religioasă (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2002), Pagini de istorie. Prefaţă de Gelu Neamţu (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003), Ghid istoric (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008).
Fiind pasionat de fotbal, a urmat, ca student în ultimul an, şcoala de arbitri de fotbal, ajungând să arbitreze în categoriile C, B şi A, devenind apoi arbitru internaţional (a arbitrat în Bulgaria, Grecia, Belgia, Olanda, Turcia). Timp de 40 de ani (1969-1989) a fost preşedintele Comisiei regionale (apoi judeţene) de arbitri, activitate în urma căreia a rezultat lucrarea Personalităti ale arbitrajului de fotbal clujean (2004).
Experienţa dobândită în calitate de arbitru de fotbal a generat lucrarea Personalităţi ale arbitrajului de fotbal clujean (2004). Decorat cu Ordinul Muncii clasa a III-a. Consilier local, din parea PUNR, timp de 7 ani. A fost membru al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, calitate în care a susţinut înfiinţarea Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului (devenită Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului).
Am trăit “ani grei, prin vremuri care au instalat atâtea nedreptăţi! Am trăit anii refugiului. Am înţeles necesitatea de a apăra cauza naţională. Cred că dragostea de neam atunci s-a plămădit” spunea Ioan Câmpeanu, într-un interviu acordat lui Constantin Mustaţă.
Ioan Câmpeanu a plecat dintre noi la 7 februarie 2009, fiind condus pe ultimul drum de zeci de colegi şi prieteni, foşti elevi, consilieri ai Primăriei, foşti arbitri etc. La ceremonia funebră a vorbit şi Doina, care i-a adus un cald elogiu, pentru meritele sale de autentic dascăl şi OM al Cetăţii.
Ca şi în cazul lui Ioan Horotan, mă bucur că, prin aceste rânduri, i-am putut aduce memoria în actualitate.