Un mesaj de la Anamaria Beligan (sâmbǎtǎ, 4 august 2012)

U
Anamaria Beligan. Fotogafie de Valeriu Campan.

             Deşi am spus de mai multe ori cǎ nu voi mai cere nimǎnui sǎ scrie prefeţe sau recenzii la cǎrţile mele, am fǎcut o excepţie cu volumul O cǎlǎtorie în Ţara Kangurului, care va apǎrea în septembrie. Am rugat-o pe buna noastrǎ prietenǎ din Melbourne, Anamaria Beligan, sǎ îmi scrie un mic text pentru coperta IV. Ieri, dupǎ ce am avut o zi grea (lupte cu meşterii fǎrǎ cap, cu birocraţia româneascǎ şi cu incompetenţa funcţionarilor), am primit urmǎtorul text, ca o compensaţie pentru neîmplinirile zilei:

               Într-un recent interviu la HotNews TV, Andrei Pleșu afirma: “Unul dintre fenomenele cele mai spectaculoase și mai periculoase care s-au petrecut în lumea românească în ultimii ani este că dispar jurnaliștii. […]. Jurnaliștii tind să fie înlocuiți de activiști de partid, de propagandiști, de agitatori. Nu mă mai pot informa din presa curentă, pentru că dau peste militanți.”

               Am motive să cred că lucrurile nu stau chiar atît de rău, atîta vreme cît mai există jurnaliști – și profesori de jurnalism – ca Ilie Rad. Cu încăpățînare ardelenească, el ignoră cancanul și alege cunoașterea; se ține departe de jalnicul militantism al epocii, optînd, în schimb, pentru principiile perene ale bunului simț, moralității și bunei măsuri; disprețuiește superficialitatea și practică disciplina perpetuului învățăcel, oriunde s-ar afla: în bibliotecă, în avion, în natură, în marile metropole.

          O călătorie în Țara Kangurului continuă seria jurnalelor de călătorie, începută cu Peregrin prin Europa (1998) şi continuatǎ cu volumele De la New York la Moscova (2007) şi Un ardelean la Bucureşti (2012). Mai corect ar fi să le numesc hiperjurnale întrucît combină impresiile de călătorie cu eseuri, mărturii inedite, documentări minuțioase, pagini de istorie – ba chiar de arheologie – literară.

                Arhitectura cărții are la bază principiul labirintului; tâlcurile apar în cele mai banale împrejurări, mici comori sânt dezgropate în cele mai neverosimile locuri, se formează legături între cele mai îndepărtate entități geografice, culturale, spirituale. Dispare, astfel, previzibilul și apare elementul de suspans.

               Țara Kangurului, puțin cunoscuta nuvelă a lui Sadoveanu, răsare neașteptat din biblioteca melbourneză a gazdei Monica.  Desuetă și totuși plină de un fermecător exotism, răscolește neliniști existențiale: nici măcar “patria celor mai nobile manifestări umane” (a se citi: Australia în viziune sadoveniană!) nu scapă de semnul vârstei de fier.

               Fascinația autorului pentru Salvador Dali, acutizată în vremea cand marele catalan își bătea joc de al nostru Nea Nicu și de sceptrul său prezidențial, își află ecoul  în exhaustiva, interactiva, super-inventiva retrospectivă  Dali, organizată pe malurile Yarrei, de National Gallery of Victoria.

            Pentru mine, una dintre cele mai grotesc-amuzante revelații ale acestui labirint este  însemnarea dezgropată de Ilie Rad dintre paginile unei anumite agende cu coperți de plastic: “Plimbare cu tov-a E.C. prin pădurile apropiate”.  Niciodată nu am suspectat că orașul în care trăiam de aproape treizeci de ani adăpostea agenda (roșie și incontestabilă) a coșmarescului Nea Nicu, autor suprem al exilului nostru.

                                                                                                                                                                                                   Anamaria Beligan
 
 
 
 
 

Adaugă comentariu