1. Preliminarii. Au apărut, recent, în colecţia “Opere fundamentale”, iniţiată şi coordonată de acad. Eugen Simion, încă două volume din ediţia Ion Agârbiceanu, ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, referinte critice şi glosar de ILIE RAD, Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2015.
Volumul V conţine romanele Arhanghelii (1913), Legea trupului (Povestea unei vieţi) (1926), Legea minţii (Povestea altei vieţi) (1927), Biruinţa (1930), pentru ca volumul VI să includă romanele Sectarii (1938), Domnişoara Ana (1942), În pragul vieţii (1942) şi Strigoiul (1969).
Volumele V-VI din prezenta ediţie Agârbiceanu (numărând circa 3600 de pagini), includ opt romane publicate în ediţia de Opere (VI-XII), începută de G. Pienescu şi continuată de Mariana şi Victor Iova, urmând ca restul romanelor apărute în seria de Opere, în şase volume (XIII-XVIII) să fie incluse în vol. VII-VIII ale prezentei ediţii.
2. Conţinutul romanelor. Aceste romane (ca şi multe volume de schiţe, povestiri sau nuvele) pot forma o autentică Cronică transilvană. Arhanghelii este inspirat din viaţa grea a băieşilor căutători de aur din Munţii Apuseni. Pe fondul unei fresce a vieţii româneşti din fostul Imperiu Habsburgic, Legea minţii şi Legea trupului sunt două romane în oglindă, primul având în prim plan biruinţa pasiunii asupra raţiunii, al doilea dovedind contrariul. Deşi acţiunea din romanul Biruinţa se petrece pe fundalul evenimentelor din Primul Război Mondial, titlul cărţii nu trimite la vreo victorie de pe front, ci poate fi o aluzie la biruinţa Binelui asupra Răului, la biruinţa iubirii adevărate în faţa unei iubiri trecătoare, de circumstanţă. Este vorba de dragostea Vilmei, căsătorită cu notarul Vasile Grecu, pentru contele Andrei Vasilievici Petrov, prizonier de război, încartiruit temporar în România. SeEctarii surpinbde degringolada plitică din România interbelică (inclusiv ascensiunea fortelor de extrema stânga şi extrema dreaptă). Despre conţinutul următoarelor două romane, e interesantă o mărturie a scriitorului însuşi: “Prea puţini din generaţia tânără de după Unire s-au mulţumit, după terminarea studiilor, cu o activitate la sate, ca părinţii lor. Tipuri reprezentative dintre ei am fixat în romanul Din pragul vieţii. În cele două decenii după Unire, au început să înveţe în licee şi fiice de mici slujbaşi (cursori la bănci, portari, învăţători, factori poştali, veniţi de la sate), şi unele s-au procopsit, rămânând cinstite. Un tip din ele am prins în romanul Domnişoara Ana.”
În fine, un caz interesant îl reprezintă romanul Strigoiul, pe care autorul îl considera cel mai valoros din creaţia sa. „Strigoiul, ultimul roman al maestrului Ion Agârbiceanu, scris înainte de 23 august 1944, este, în intenția sfios mărturisită a scriitorului, un fel de monografie a unei lumi de «datini și tradiții». Acțiunea se petrece într-un sat din Ardeal, acum șase-șapte decenii. «Nu e vorba de superstiția strigoilor», scrie maestrul Ion Agârbiceanu, referindu-se la tema romanului. Strigoiul meu e acel om lacom de pământ, lacom mai ales de avere.» Pe coperta a IV-a a ediţiei din 1997 a romanului, îngrijită de George Pienescu, există această mărturie nesemnată, dar aparţinând, indiscutabil, editorului Pienescu: „Scris înainte de 1947, apărut pentru prima şi singura dată până acum în 1968 (de fapt, 1969, n.
I.R.), la cinci ani după stingerea din viaţă a lui Ion Agârbiceanu (28 mai 1963) şi după zece ani de interzicere, deoarece «nu corespundea doctrinei istorice marxist-leniniste» (citatul aparţine scriitorului), romanul Strigoiul este o complexă monografie epică a satului transilvănean, de prin anii 1880, cu o incitantă acţiune, în care se încrucişează, într-o susţinută tensiune dramatică, destine şi caractere, în împrejurări specifice etnosului transilvănean. Strigoiul este totodată o sinteză a literaturii de inspiraţie rurală, creată de Ion Agârbiceanu, şi unul din vârfurile romanului românesc“. După această mărturie, înţelegem mai bine sensul cronicii sale din 1962, la o carte care nu apăruse! Probabil editorul voia să netezească drumul apariţiei cărţii, ceea ce s-a petrecut abia după şapte ani, respectiv în 1969. Foarte interesantă în privinţa sensului acestui roman este şi o mărturie a scriitorului însuşi, din Adaos la „Mărturisiri: „În lucrarea aceasta din urmă, voiam să închei scrisul meu, [inspirat] din viaţa satului ardelenesc, ca şi când aş fi presimţit că, în viitor, se va ivi un nou sat la noi (este vorba de satul colectivizat, n. I.R.). Şi voiam să descriu obiceiuri şi datini, cari începeau să se piardă din lumea satului ardelenesc şi care vor fi folositoare odată cercetătorului de folclor.“
„Ion Agârbiceanu – scria Dumitru Micu – se numără printre prozatorii în deficit recunoscut de imaginaţie şi care îşi asumă această condiţie, scriind în temeiul simţului de observaţie, compensator, înlocuind fantezia prin intima cunoaştere a realităţii”. De altfel, în cunoscutele Mărturisiri, din nr. 12 pe1941 al Revistei Fundaţiilor Regale, prozatorul însuşi spunea: “Da, aproape toate personagiile principale din scrierilor mele au pornit de la un sâmbure de realitate. Creaţii de pură fantezie am puţine, deşi, evident, fantezia le-a completat, le-a depărtat uneori de realitate pe cele ridicate de aici”.
3. Agârbiceanu şi cenzura. De-a lungul unei cariere literare de cinci decenii, Ion Agârbiceanu s-a izbit de multe ori de fricile caudine ale cenzurii. În timpul Prtimului Război Mondial, i s-au cenzurat articole scrise pentru ziarul Neamul românesc al lui Nicolae Iorga. În al Doilea Război Mondial s-a confruntat cu cenzura antonesciană, care i-a respiuns primele două volume ale romanului Vremuri şi oamnei (vor apărea abia în 1988 şi 1989), pentru atitudnea lor antigermană, iar în timpul regimului comunist a avut de înfruntat rigorile cenzurii comuniste. E interesant faptul că autorul, deşi nu era foarte exigent cu forma textelor sale, nu era dispus să facă, totuşi, concesii fundamentale. Într-o scrisoare adresată poetului şi binefăcătorului său, Ion Brad, la 12 aprilie 1959, prozatorul scria: “Iubite Domnule Brad,/ E limpede că nu sunt dispus să tai ce nu poate apare acum din Licean… odinioară şi Răbojul Sfântului Petru./ Mulţumesc pentru sugestia dată, să mă adresez domnului Petru Groza, pentru Opere alese. Am văzut că au apărut la ESPLA 2 volume din Rebreanu./ Mă voi adresa Domniei-sale şi-i voi arăta că voi fi gata să elimin pagini şi fraze care azi nu pot merge./ Cu mulţumiri călduroase, Ion Agârbiceanu.”
Într-o altă scrisare către poetul Ion Brad, la 27 februarie 1959, Agârbiceanu spunea resemnat: “Romanul Strigoiul, inedit, mi l-au retrimis cu observaţia că nu corespunde cu doctrina istorică marxist leninistă despre starea satului românesc dinainte cu 6-7 decenii. Eu am descris ca mediu social ţărănimea dintr-un sat ardelean de pe la 1880. Realităţi cunoscute de mine.”
În fine, în scrisoarea adresată, la 28 II 1962, tot poetului Ion Brad, generosul său protector, Agârbiceanu scrie: “În afară de aceste lucrări inedite mai am două volume mari: Vremuri şi oameni, cu note şi însemnări din Primul Război Mondial, pe care le am la mine; ştiind că lor încă nu le-a venit vremea să iasă în vileag, nici nu am stăruit să le tipărească vro editură.” Autorul nu mai era grăbit! Peste un an “va trece dealul”, cum se exprima el în altă epistolă!
4. Ciudăţeniile cenzurii comuniste. Romanul Sectarii a fost pregătit pentru varianta din Opere în anii ‘60, când România începea să se distanţeze tot mai mult de Uniunea Sovietică, dar a fost publicat în ultimul deceniu al dictaturii comuniste („deceniul satanic”, cum i-a spus, cu o formulă inspirată, Mircea Zaciu), respectiv în 1983. Precizarea contextului politic este importantă, pentru a înţelege intervenţiile cenzurii.
Un personaj al romanului, Valer Salcie, îi spune doctorului Ion Naşcu, într-o discuţie amicală, „că doreşte libertatea şi că idealul lui acum este să ajungă inspector administrativ, ca să poată cutreiera ţara, să o cunoască, să-i înveţe bine limba şi obiceiurile, să viziteze capitala, unde încă nu fusese.
– Ah, domn’ doctor, se vede Bucovina cu Cernoviţul, Oltenia cu Craiov, Dobruja cu Constanţ! Marea, domn’ doctor, Marea Negra!”.
Expresia „Basarabia cu Chişenevul”, din ediţia princeps, este înlocuită cu „Oltenia cu Craiov”, dar, interesant, se păstrează formularea „Bucovina cu Cernoviţul”, deşi nordul Bucovinei a fost răpit de Rusia Sovietică împreună cu Basarabia, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, din 1939!
De asemenea, în mai multe rânduri, cuvintele bolşevic şi comunism au conotaţii negative: „Noi nu sântem bolşevici, domnule, aşa să ştii, noi sântem democraţi!”. În alt context, cu prilejul unei adunări de partid, un personaj spune: „Dacă ne-om pune numai pe democraţie, răpede cădem în comunism. Domnilor, sântem cu un picior în el! N-am făcut cea mai radicală reformă agrară? Am luat pământul proprietarilor şi l-am împărţit pe nimic golanilor şi ţiganilor, în numele sfintei democraţii! Pe mine, unii dintre dumneavoastră m-aţi făcut trădător, pentru că am vorbit împotriva unei reforme agrare aşa de despletită. Da, am fost un reacţionar! Acum, uitaţi-vă la rezultatul reformei agrare şi jubilaţi la fericirea ţăranului ajuns proprietar! Da, sânt de acord cu antevorbitorul meu: şeful să poruncească, şi partidul să asculte. Că de vom lăsa să poruncească iar mulţimea, norodul, cum a spus dumnealui, iute vom ajunge la bolşevism.”
Şi mai interesante sunt unele pasaje din roman, care puteau face aluzie la realităţile politice ale anilor ’80, respectiv la cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Astfel, despre liderul celui mai important partid din opoziţie, Ilie Berbecaru, preşedintele unei organizaţii judeţene, se spune: „De-aproape două decenii îl tot laudă şi-l tot linguşesc cu neruşinare. Slab din fire, orgolios şi lipsit de spirit autocritic, de la o vreme a început să-i placă portretul pe care i-l zugrăveau alţii, şi, bănuind că se subestimase, a-nceput să creadă că tot ce se vorbeşte şi se scrie despre dânsul e adevărat. Şi-acuma nu-i mai iese din cap că e genial, că e summum, că-i extraordinar, că e unic. Or, ştii dumneata că prostului, dacă-i întră ceva în cap, nu-i mai iasă. Şi lui Ilie Berbecaru i-a întrat în cap şi i s-a fixat ideea că e singurul mântuitor al ţării. Mă vei întreba poate că de ce să-l fi umflat atâta anturajul lui. Îţi răspund: tocmai pentru că-i cunoşteau vanitatea şi ştiau că, venind la putere, ei vor fi stăpânii, nu el. Nu vezi şi-acum, după experienţa celor două guvernări dezastruoase pentru ţară, că-l slăvesc ca pe un idol? Nu publică organele oficiale ale partidului, tot în al treilea număr, articole elogioase asupra lui Ilie Berbecaru? Dacă ar fi într-adevăr un om de valoare, ce nevoie ar avea de-aceste scârboase osanale? Oare alt şef de partid mai e linguşit în felul ăsta?…” (p. 313 din vol. 10 al ediţiei Pienescu, volum apărut, repet, în 1983, lector fiind editorul Victor Iova!).
Despre acelaşi lider de partid se mai spune: „Cel dintâi cap politic în ţara românească este Ilie Berbecaru./ Manifestaţiile pentru el se ţineau lanţ în toate organizaţiile de partid. Discursurile de preamărire nu mai încetau. Vatra veche nu mai răzbea să le publice pe toate, ca şi moţiunile de încredere desăvârşită şi telegramele de aderenţă.” Parcă ne amintim de Scânteia, de volumele omagiale, de telegramele de felicitare din „epoca de aur”! Un alt personaj, Ion Naşcu, într-o clipă de meditaţie, spune: „Nu, România nu e liberă sau, mai exact, românii nu sânt liberi în România! Au şi gândurile, şi mâinile, şi picioarele legate. El, doctorul Naşcu, simte că situaţia asta e absurdă. Ştie că mai sânt şi în alte ţări partide politice, dar acolo, dacă un cetăţean trece dintr-un partid într-altul, din convingere, sau împins de mizerii, nu ajunge un ostracizat… Da, auzi, uneori, spunându-se că în România nu sânt partide, ci numai secte politice. Acum simte şi e convins însuşi de acest adevăr.”
În fine, un alt personaj din Sectarii, profesorul Petre Marcovescu, este (aşa cum va fi declarată Elena Ceauşescu, în anii ’80) „savantul de renume mondial”, „fala României!”. Este adevărat că numele „România Mare” apare, în ambele ediţii, ortografiat „România mare”, dar, în mod sigur, dacă romanul s-ar fi retipărit spre finalul anilor ’80, cenzura ar fi admis această denumire. (Ne amintim că, de la tribuna Congresului al XIV-lea al PCR, Nicolae Ceauşescu a condamnat indirect şi Pactul Ribbentrop-Molotov, atunci când a spus: „În primul rând, apare necesar să se adopte o poziţie clară, fără echivoc, de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate”.)
5. Realizările ediţiei. Ca şi în cazul volumelor II şi IV, din prezenta ediţie, volumul VI conţine o selecţie de referinţe critice, vizând cele opt romane, respectiv opt cronici de întâmpinare, semnate de Oct. C. Tăslăuanu, Nicolae Iorga, Al. Ciura, Perpessicius, Ovidiu Papadima, Ion Breazu, Ovidiu Drimba, G. Pienescu). De asemenea, sunt incluse, sub genericul Ion Agârbiceanu în actualitate, fragmente din cronicile care s-au scris despre vol. III-IV din această ediţie, cronici datorate unor critici literari de prestigiu din toate generaţiile şi din toate regiunile ţării (Ion Brad, Răzvan Voncu, Ion Buzaşi, Gabriela Rusu-Păsărin, Olimpiu Nuşfelean, Antonio Patraş, Lucian-Vasile Szabo, Al. Ruja, Constantin Cubleşan).
S-a acordat şi de această dată o atenţie sporită punctuaţiei, în special regimului virgulei şi semnului exclamării. Acesta din urmă s-a folosit în cazul propoziţiilor exclamativ-imperative, al enunţurilor care aveau un substantiv la vocativ etc. S-a pus consecvent virgulă înaintea subordonatei atributive, a circumstanţialeor de loc, de mod, de timp, de cauză, a condiţionalei, consecutivei etc. Ȋn felul acesta, punctuaţia subliniază mai bine volutele gândirii scriitorului, dă pregnanţă unor sensuri şi nuanţe.
Ca şi la primele patru volume, materialul iconografic este foarte bogat (fotografii din viaţa de familei, coperte de cărţi, ilustraţii ale unor volume, frontispicii de ziare şi reviste la care a colaborat scriitorul, desene, manuscrise etc. – unele dintre acestea fiind inedite, după cum se menţionează la locul potrivit). Pe bună dreptate, criticul literar şi profesorul ieşean Antonio Patraş spunea: “Merită semnalată, de asemenea, şi partea iconografică a ediţiei (sunt reproduse copertele volumelor lui Agârbiceanu), care procură cititorului un autentic răsfăţ de bibliofil.”
6. Concluzii. Ediţia Ilie Rad nu este o ediţie critică (în sensul ediţiilor Rebreanu, Sadoveanu, Blaga), demers care nu s-ar justifica în cazul lui Agârbiceanu, care nu a revenit asupra textelor sale, fiind chiar concesiv cu modificările făcute de unii editori sau de cenzori, cum am văzut. De pildă, într-o dedicaţie pe un exemplar din romanul Domnişoara Ana, apărut la Editura Naţionala “Gh. Mecu”, în 1943, autorul scria: „Domnului profesor C. Fierăscu, profunda mulţumire pentru grija tipăririi volumelor mele și pentru inteligenta înlocuire a unor ardelenisme” (Documente literare, ediţie de Gh. Cardaş, Editura Minerva, Bucureşti, 1971)
Ediţia de faţă are o bogată secţiune de note şi cometarii, cu aprecieri privind diferenţele de conţinut şi transcriere dintre ediţia princeps şi ediţiile succesive. Foarte important este şi glosarul de termeni regionali, care ajută la întelegerea scriitroului ardelean.
Editorul Ilie Rad a avut alături o echipă formată din dr. Carmen Ţâgşorean, drd. Flavia Topan şi drd. Alexandra Ormenişan (care lucrează la o teză de doctorat despre publicistica lui Agârbiceanu), tehnoredactarea fiind realizată de Edit Fogarasi
P.S. Prezenta ediţie Ion Agârbiceanu a primit, în decembrie 2015, Premiul “Perpessicius” al Muzeului Naţional al Literaturii Române, cel mai important premiu acordat pentru ediţii critice, după numele lui Dumitru Panaitescu-Perpessicius, marele editor al operei eminesciene.