Graţie amabilitǎţii domnului Constantin Cubleşan, am fǎcut parte din comisia de doctorat a domnului Alexandru Gruian, alǎturi de profesorii Marian Petcu, de la Universittaea din Bucureşti, de Mircea Popa, de la universitatea gazdǎ, de doamna Ileana Ghimeşi, decanul Facultǎţii de Filologie, şi, evident, Constantin Cubleşan însuşi, conducǎtorul ştiinţific al lucrǎrii. Înainte de susţinere, ne-am întâlnit cu profesorii Ion Buzaşi, de la Blaj, Ovidiu Moceanu, de la Universitatea “Transilvania” din Braşov, şi Gheorghe Glodeanu, de la Universitatea de Nord din Baia Mare (“topitǎ” acum în cadrul Universitǎţii Tehnice din Cluj-Napoca), fost coleg de facultate, cu doi ani mai mare decât mine, toţi trei veniţi pentru o altǎ tezǎ de doctorat. Domnul Gheorghe Glodeanu mi-a dat şi recentul lui volum, cu adevǎrat impresionant, Narcis şi oglinda fermecatǎ. Metamorfozele jurnalului intim în literatura românǎ, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012.
Despre tezǎ am mai scris pe acest blog, nu mai revin. Cum se întâmplǎ când doctorandul nu este din localitatea universitǎtii-gazdǎ, a fost relativ puţinǎ lume la ceremonie (le-am remarcat pe doamnele Geta Orian şi Diana Câmpan), Geta fiind şi un activ membru ARIP.
La masa care a urmat, am evocat anii studenţiei noastre, de la filologia clujeanǎ, cu figurile profesorilor Iosif Pervain, Mircea Zaciu, Ion Vlad şi alţii. Cele mai multe legende sunt în jurul profesorului Pervain. Eu însumi ştiu câteva: la o şedinţǎ de partid, acuzat de imporalitate, a spus cǎ el s-a cǎsǎtorit cu toate femeile cu care s-a culcat, pe când voi, tovarǎşi!.. Altǎdatǎ, pe când era decan, o femeie de la ţarǎ s-ar fi plâns cǎ fata ei, studentǎ la filologie, rǎmǎsese însǎrcinatǎ. “Mǎtuşǎ –i-ar fi spus decanul Pervain – eu am aici grijǎ de fata dumitale de la buric în sus!” Toţi ştim anecdote şi curiozitǎţi de istorie literarǎ, care ar trebui puse pe hârtie, tocmai pentru a nu se pierde. Îmi dau seama, încǎ o datǎ, câte orgolii, frustrǎri şi resentimente avem fiecare dintre noi. Un coleg mǎ acuzǎ cǎ am publicat o scrisoare ineditǎ a lui Nicolae Iorga, în România literarǎ, fǎrǎ sǎ îi cer consimţǎmântul, când el ştie sigur cǎ nu este aşa, cǎ i-am propus sǎ publicǎm scrisoarea împreunǎ, propunere pe care a refuzat-o, din motive pe care nu le dezvǎlui acum, dar a fost de acord sǎ o public singur. Altul mǎ acuzǎ cǎ tipǎresc sub numele meu, de coordonator, volumele cu lucrǎrile simpozioanelor naţionale de jurnalism, pe care eu le iniţiez şi organizez. Am fǎcut o ancheta literarǎ pe aceastǎ temǎ, nu mai revin. Cineva îmi reproşeazǎ cǎ l-am înlocuit din funcţia de vicepreşedinte al ARIP etc. Îi ascult pe toţi cu rǎbdare, încerc sǎ le înţeleg frustrǎrile, neîmplinirile, angoasele existenţiale chiar.
Dupǎ doctorat, m-am întâlnit cu verişoara mea, Mǎrioara, din Botez, care locuieşte în Alba Iulia. Nu ne-am vǎzut de la nunta mea. Am trecut unul pe lângǎ altul, fǎrǎ sǎ ne recunoaştem. Apoi am povestit despre destinele noastre
La întoarcere, am continuat discuţiile cu Constantin Cubleşan, un om echilibrat, care nu a fǎcut niciun “pact cu eternitatea”, cum îi place sǎ spunǎ, pe care îl ştiu de 40 de ani, de când a venit la Luduş, unde eu eram elev de liceu, la o întâlnire cu cititorii.
*A.R., o colegǎ de la Universittaea din Bucureşti, a fost disgnosticatǎ cu o boalǎ incurabilǎ. Face un apel public pentru ajutor, în vederea unei operaţii. Mǎ impresioneazǎ aceste cazuri şi aş vrea sǎ îi pot ajuta pe cei aflaţi în suferinţǎ.