Un destin frânt: Ion Bucşa (1955-1992)

Cu Ion Bucşa, pseudonimul lui Bucşa Petru Ioan (care a plecat dintre noi la doar 37 de ani) am fost coleg de liceu la Luduş, apoi coleg de facultate (locuind chiar în aceeaşi cameră, 72, a Căminului “Avram Iancu”, clădire în care se află acum Facultatea de Drept a UBB). În timpul liceului, nu am fost mari prieteni. El era născut în satul Zau de Câmpie (localitate devenită faimoasă prin bujorii roşii de stepă). Şi eu eram născut la ţară, dar într-un sat mai puţin celebru, încât colegul nostru ne dădea impresia (prin eleganţa vestimentară, maniere, gradul de cultură etc.) că este născut, crescut şi educat la oraş. În timp ce copiii de la ţară mai aveam uneori negru sub unghii, el folosea deja tot felul de unguente pentru întreţinerea mâinilor. Era foarte matur şi descurcăreţ, rezolvându-şi, cu vorbe sau mici atenţii (peşte de la Zau, de pildă), un costum făcut pentru export sau alte servicii. Cum nu intrase din prima încercare la facultate, a reuşit să-şi amâne cu un an plecarea în armată, pe motiv că era întreţinător de familie (locuia doar cu mama sa, fără a şti dacă tatăl îi murise sau părinţii divorţaseră). În timpul anilor de liceu, mi-a făcut o vizită la Nandra, dar nu-mi amintesc să mă fi invitat să-i întorc vizita la Zau.

Şi în privinţa culturii literare era cu un pas înaintea noastră. În primul an de liceu, eu nici nu auzisem de România literară, Tribuna sau Luceafărul, în timp ce el era deja cititor constant al acestor publicaţii. Am început să citesc revistele literare sub influenţa lui. Ne deosebeau apoi concepţiile politice. În timp ce el încerca să-mi explice neajunsurile regimului comunist (“socialismul mucegăieşte”, zicea uneori), eu credeam că toţi cei veniţi de la ţară datoram această şansă tocmai partidului comunist, fără de care noi am fi rămas la coarnele plugului. Prin urmare, ne deosebeau multe lucruri, dar ne apropia ceva esenţial: dragostea şi pasiunea pentru literatură.

Participam amândoi la cenaclul literar condus de profesorul Iosif Pop, la olimpiadele şcolare de limba şi literatura română, am vrut să înfiinţăm o revistă şcoalră, Gânduri luduşene, el propunând denumirea Ludens, probabil de la titlul celebrei lucrări a istoricului olandez, Johan Huizinga, Homo ludens, cuvântul ludens având trei litere care coincideau cu numele orşului Luduş.  Eram apoi hotărâţi să dăm la Facultatea de Filologie, eu la română-rusă, el la română-latină, ceea ce s-a şi întâmplat. În facultate, am fost amândoi membri ai redacţiei revistei Echinox.

S-a nimerit însă că eu am intrat la facultate, iar el a picat, din cauza probei de limbă latină. A privit eşecul cu bărbăţie, a început să ia ore de latină la Cluj, cu cineva chiar de la Universitate, iar la a doua încercare a reuşit cu o medie mare (“I-am bubuit!”, îmi scria): 9,08, luând 10 la proba de literatura română (scris). Dar nu a rămas la secţia română-latină, ci s-a transferat la română-spaniolă, cum făcuseră mulţi din grupul “Ars Amatoria”, din care făceau parte Ioan Groşan, Radu G. Ţeposu, Emil Hurezeanu, George Ţâra şi alţi studenţi, care vor deveni nume cunoscute în cultura română. Când m-am trezit şi eu să mă mut de la rusă la spaniolă, şeful Catedrei de rusă, slavistul Ion Pătruţ, mi-a spus că nu îmi poate aproba acest transfer, fiindcă la rusă sunt mai puţini studenţi, ceea ce era adevărat. Am vrut să arăt, cu acest detaliu, că el era tot timpul pe fază şi îşi cunoştea bine interesul.

Spuneam că nu şi-a putut amâna definitiv stagiul militar, decât pe durata unui an, astfel că, timp de 9 luni, a fost încorporat ca militar cu termen redus, la o unitate militară din Tăşnad, jud. Satu Mare, devenind student abia în toamna anului 1976, fiind coleg de an cu Doina şi având la repartiţie un noroc uriaş, ocupând un post în Cluj: când am terminat eu facultatea, la Cluj-Napoca au fost două locuri la română, iar în anul următor, numărul locurilor a crescut la… 20!

După eşecul de la facultate, s-a angajat la IAS Zau de Câmpie, având ocazia să-i supravegheze, culmea ironiei, şi pe elevii de la Liceul Nr. 1 din Luduş, pe care îl terminase, elevi însoţiţi de aceiaşi profesori pe care i-a avut şi el (mi-a scris că Marian Romul, excelentul nostru prof de istorie, i-ar fi spus că epoca noastră de atunci semăna cu cea fanariotă!). S-a angajat apoi profesor suplinitor de limba franceză, într-un sat din comuna Zau de Câmpie, fiind îndrăgit de elevi, care au plâns la despărţire.

Vreau să spun că în toţi anii de liceu, în ciuda diferenţelor dintre opiniile noastre sociale şi politice, ne-am stimulat reciproc, uneori chiar învăţam împreună, iar la facultate am fost amândoi membri în redacţia revistei Echinox, el având şi funcţia de secretar responsabil de redacţie (1979-1980) A publicat aici numeroase recenzii literare, scriind cu aceeaşi aplicaţie (în anii 1978-1981) despre poeţi, prozatori, critici literari sau eseişti (G. Călinescu, Geo Dumitrescu, Marin Preda, Mihai Eminescu, Nicolae Prelipceanu, Ioana Em. Petrescu, Mioara Apolzan, Livius Ciocârlie, Al. Dobrescu, Mircea Iorgulescu, Eugen Jebeleanu, Ileana Vrancea, Nicolae Breban, Augustin Buzura, N. Steinhardt, Sütö Andráş, Ion Negoiţescu, Al. Paleologu, Eugen Simion). În 1978 a luat Premiul revistei “Amfiteatru”, la Colocviul “Mihai Eminescu”, organizat la Cluj în acelaşi an, pentru eseul Liniştea eminesciană, publicat în nr. 5 (an XIII, nr. 5 (149), mai 1978, p. 10) al revistei Amfiteatru. Eseul abordează trei ipostaze ale liniştii eminesciene (liniştea ca iluzie, liniştea ca amânare şi liniştea interioară regăsită), eseistul folosind în acest sens câteva referinţe fundamentale: W. Worringer, Abstracţie şi intropatie, Albert Béguin, Sufletul romantic şi visul, Friedrich Nietzsche, Naştetrea tragediei, Gabriel Liiceanu, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii etc.

A mai colaborat la Steaua şi Tribuna, fiind, de asemenea, contributor la volumul Literatura română. Crestomaţie de critică şi istorie literară. Întocmită de Ion Bucşa, Teodor Capotă, Vladimir Cinezan ş.a. Coordonatori: Titus Moraru şi Călin Manilici, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.

La repartiţie, cum spuneam, a prins un post de profesor la Cluj-Napoca, la Şcoala Nr. 6, după care s-a transferat la Liceul “George Coşbuc”. După absolvire, eu am lucrat trei ani la Timişoara (1979-1982), apoi la Consiliul Judeţean Cluj al Organizaţiei Pionierilor (1985-1989), aşa că ne întâlneam destul de rar. Într-o zi, cred că eram în vacanţa de vară, am aflat că a murit la Turda, din cauza unui atac cerebral, mergând spre casă sau venind de acolo. După care memoria lui a intrat într-o nedreaptă uitare.

Multe lucruri despre fostul meu coleg şi prieten le pot spune din corespondenţa avută cu el (46 de scrisori primite, păstrate în arhiva mea, cel puţin tot atâtea trimiţându-i şi eu).

Corespondenţa noastră a început în anul III de liceu (1973) şi s-a terminat în 1976, când eram deja amândoi studenţi. Scrisorile primite de la el sunt expresia unui spirit lucid, neliniştit, iscoditor, în genul eroilor camilpetrescieni, la care îi plăcea să se raporteze. Sunt pline de referinţe literare, ecouri ale autorilor citiţi, din literatura română (Camil Petrescu, G. Călinescu, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Radu Enescu, Al. Dima, Cornel Regman) sau străină (Baudelaire, Karl Leonard – autorul volumului Personalităţi accentuate –, Pierre Grimal, Gaëtan Picon, Camus, Malraux, Hegel, Kant, Balzac, B. Shaw, Herman Broch – cu Moartea lui Virgiliu –, Lukacs ş.a.). Avea şi el proiecte grandioase (“Mi-am propus să citesc principalele opere din literatura universală, începând cu cele din antichitate.” (28 VIII 1974). Mie îmi dădea sfaturi fraterne: “Să citeşti foarte mult, să visezi, să crezi.” Avea mari rezerve de tandreţe (îmi cerea poze cu mine din armată, mi se adresa cu formule precum Dragă Lie, Scumpe Ilie, Dragul meu prieten), care coexistau, în fiinţa lui, alături de frustrările şi nemulţumirile pe care i le oferea viaţa: era nemulţumit că biblioteca sătească nu mai primea, în vara anului 1974, reviste literare, al căror tiraj fusese redus, “în cinstea” celor două evenimente politice care urmau să aibă loc: 30 de ani de la “eliberarea” patriei şi Congresul al XI-lea al PCR. În acelaşi an, 1974, era indignat că doi scriitori suedezi necunoscuţi au luat Premiul Nobel, deşi Zaharia Stancu, Al. Philippide, Marin Preda sau Eugen Jebeleanu ar fi putut să le ia locul.

Cele mai mari frustrări le-a trăit însă în armată (unde a fost coleg de arme cu viitorul poet, Valeriu Pantazi), care i se părea o “comedie tragică”, “iadul rece al datoriei”, un “infern”, cu trimiterea livrescă la Dante. Deşi era înrolat într-o unitate militară a Securităţii, s-a contrat cu superiorii săi, manifestându-şi ura faţă de anchete şi anchetatori. Mai mult, în scrisori există şi aprecieri de natură politică, deşi intuia că scrisorile îi puteau fi interceptate. Ştiind, de pildă, ce salarii mici au profesorii, e uluit să afle de la cineva că un simplu dineu “ceauşeschian” costa două milioane de lei sau că “Ceauşeasca” fusese picată la doctorat de către profesorul Neniţescu! Discutând despre posibilităţile mele de a citi în armată, îmi scria ironic: “Cred că ai bibliotecă pe acolo, fiindcă partidul şi guvernul şi chiar tov. Nicolae Ceauşescu şi tov. acad. Elena Ceauşescu se îngrijesc de cultura viitorilor comunişti.” (10 oct. 1974)

Scrisorile sale sunt o frescă vie a epocii surprinse în ele (1973-1976), o dovadă de loialitate şi prietenie, de ambiţie de a reuşi în plan cultural, în ciuda adversităţilor şi limitelor pe care le impunea regimul politic de atunci.

Gestul pe care l-a făcut Marian Papahagi faţă de echinoxista Olimpia Radu, şi ea moartă de tânără, tipărindu-i o carte postumă (Olimpia Radu, Pagini de critică. Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Marian Papahagi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, 220 p.), acest gest, spuneam,  ar trebui să îl facă cineva şi pentru Ion Bucşa! Cele douăzeci de studii şi eseuri de critică literară, precum şi cele peste patruzeci de scrisori pe care mi le-a trimis ar putea constitui un excelent volum!

P.S. Pe versoul fotografiei publicate, autorul mi-a scris, parcă premonitoriu: “Păstreaz-o ca un memento, fotocopia o vei putea publica într-o ediţie critică, pe care o vei putea îngriji. Petru Ion, 14 mai 1974.”