Lucrând la capitolul despre stagiul meu militar, din volumul II al trilogiei memorialistice, Viaţa ca un dar, am apelat la mai mulţi foşti camarazi, cerându-le informaţii şi fotografii din timpul milităriei noastre. Toţi am constatat că avem puţine fotografii din armată, dintr-un motiv foarte simplu: era interzisă folosirea aparatului de fotografiat în unitate, din cauza secretului militar, care trebuia păzit cu sfinţenie. Am văzut multe fotografii ale unor ostaşi din contingente diferite, în care fundalul, care trebuia să asigure un cadru adecvat, consta din arme (tancuri mai ales) pur şi simplu desenate!
Prietenul şi camaradul Ştefan Tiţă mi-a atras atenţia asupra unui caz real al unui coleg de-al nostru, care, trebuind să se supună unei operaţii, i-a făcut o vizită inopinată lui Mihai Beniuc, în luna ianuarie a anului 1975, la locuinţa poetului din str. Jean Monet, nr. 51, din Cartierul Primăverii, cerându-i bani, cu împrumut, pe care urma să îi ofere medicilor militari, pentru reuşita operaţiei sale. După vizita respectivă, Beniuc a publicat o mică povestire, Omul din ceaţă, pe prima pagină a Scânteii tineretului (anul XXXI, seria II, nr. 7990, joi, 30 ianuarie 1975, p. 1;2).
În 1975, Mihai Beniuc era încă un scriitor foarte activ. I se publica seria de Scrieri, I-VIII (1972-1979), privilegiu de care se bucurau puţini scriitori (Al. A. Philippide, Eugen Jebeleanu sunt alţi doi autori, pentru comparaţie). În ianuarie acelaşi an mai publicase, tot în Scânteia tineretului, două articole consacrate lui Eminescu.
Celor care vor să afle mai multe lucruri despre Mihai Beniuc, le recomand excelenta ediţie (rog să-mi fie scuzată lipsa de modestie!) a memoriilor autentice ale lui Mihai Beniuc, Însemnările unui om de rând. Pagini de jurnal şi memorii (1965-1969; 1971; 1974). Cuvânt înainte de V. Fanache. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016.
După detaliile pe care le oferă Mihai Beniuc în povestirea sa, soldatul cu pricina a fost uşor identificat şi s-a discutat în unitatea noastră despre el. Eu nu îmi mintesc nimic, incât îi rămân îndatorat lui Ştefan Tiţă, care, cu flerul lui de fost gazetar, mi-a amintit de acest caz.
Dar să citim povestirea lui Mihai Beniuc.
Omul din ceaţă
de MIHAI BENIUC
Într-o seară pâcloasă, din această iarnă, ce nu izbuteşte să se închege, cineva, târziu, mi-a sunat la uşă. Nu aşteptam pe nimeni şi nu se anunţase nimeni. Deschid, conform obiceiului, fără să întreb cine e.
În uşă, pe fundalul de ceaţă îmi apare, masiv şi negricios, un soldat necunoscut, cu o pungă de plastic într-o mână.
– Pot să intru?
– Dacă ai sunat, intră!
Ezită, totuşi, până la urmă trece pragul, murmurând un nume.
– Şezi, te rog, îi spun, dar nu e nevoie să te dezbraci, că aici, jos, nu fac foc. Şezi colea, în fotoliu!
Şi-i aprind deasupra lumina electrică, să-l văd mai bine.
Îmi închipuiam că s-ar putea să fie de la mine din sat, deşi nu semăna a fi de pe-acolo.
– Te rog!
– Aş avea multe de spus, dar nu ştiu cum să încep.
– Nu-i nevoie de multe vorbe. Eu înţeleg repede. Spune!
– Mi-era gura plină, când am intrat aici, şi acum o am plină parcă de pământ.
– Aştept!
– Mai bine să vă arăt un plic întâi, ca să vă convingeţi.
Scoate un plic îndoit, pe care scria: Vărsat de la spitalul… la spitalul…
– Vin de la Constanţa, vărsat la un spital din Capitală. Sânt soldat T.R. Student.
– La ce şi în ce an?
– La engleză-franceză şi încep după ce termin cu armata. Dar deocamdată urmează să-mi fac o operaţie grea[1].
Mă uit, nu are pe umăr tresa de T.R. Dar nu întreb nimic.
– Cu instrucţia militară cum stai?
– Am terminat.
– Şi instrucţia grupei?
Dă aprobativ din cap. Pe vremea mea, îmi zic, după instrucţia grupei, dam examen de caporal. Acesta nici galon de fruntaş nu avea.
– De unde eşti?
– De aici, din Bucureşti. Fiu de muncitor. Am sosit acuma cu trenul, dar nu vreau să trec pe la părinţi. La ce să-i mai necăjesc? Sânt amărâţi şi fără mine.
– Şi cu ce te pot eu ajuta?
– Nu îndrăznesc să spun.
– Îndrăzneşte!
– Vedeţi… aş avea nevoie de nişte bani.
– Şi cine te-a trimis la mine?
– Nu ştiu bine, am citit într-un ziar, nu-mi aduc aminte în care.
– Iar la spital când vrei să te prezinţi?
– Acum. În astă seară. Dar nu bani de buzunar îmi trebuie.
– Înţeleg. La ce-ţi trebuie banii şi câţî?
– Vă dau o chitanţă. Vi-i restitui la vară.
– Câţi?
– Întâi să-mi spuneţi dacă-mi puteţi da.
– La ce?
– Vreau să încerc să le dau bani medicilor, că altfel…
– Medicilor militari? Bani? Dumneata, simplu soldat, [să dai bani] poate unui ofiţer superior, colonel, general! Stranie idee…
– Altfel…
– Nu te sfătuiesc nici să încerci. Medicii militari sânt excelenţi ca medici şi sânt convins că nu iau bani de la nimeni, darmite de la soldaţi.
– Atunci?
– Să renunţi. Să nici nu te gândeşti. Pentru nimic în lume!
I-am oferit ceva pentru el personal. Până la urmă a primit.
– Mi se pare că lucraţi când am venit. V-am întrerupt.
– Da. Nu eram în pauză.
– Aţi fi vrut să micşoraţi distanţa dintre mine şi dumneavoastră.
– Cu ce te mai pot ajuta?
– Deşi par normal, am nervii la capăt.
– Cred că eşti normal.
– Poate că sânt nebun.
– Categoric nu.
– Totuşi, neurologii din Constanţa au scris pe fişa mea: simptom nevrotic. Nu vă temeţi?
– Nu. Ceea ce ai se tratează. Nu-i nevroză, nu-i psihoză. Crede-mă! Dar du-te la spital! Şi scrie-mi ce diagnostic ţi-au pus pentru operaţia chirurgicală.
S-a sculat să plece.
– E important să vă scriu?
– Nu. Dacă vrei.
– Nu ştiu adresa dumneavoastră.
Venise la mine, nu la altul, şi, pe ceaţă, nimerise exact. Dar nu-mi ştia adresa! N-am zis nimic. I-am dictat adresa. I-am aprins lampa de la ieşire. După câţiva paşi, a dispărut. A venit din ceaţă şi a pierit în ceaţă. Nu mi-a mai scris. Nu ştiu cum îl cheamă pe acest om din ceaţă.
Imaginea lui mi-a întunecat-o de tot o întâmplare. Am fost invitat de patru sute de pionieri, de la un sector din Bucureşti, cu prilejul sărbătoririi a 125 de ani de la naşterea lui Eminescu. Am răzbit la ei printr-o pâclă groasă de dimineaţă. Dar acolo erau atâtea figuri tinere şi luminoase, încât am uitat negura prin care am trecut până la ei. Iar când, peste două ore, am plecat, ceaţa se ridicase.
Şi totuşi, imaginea omului din ceaţă îmi revine în minte. E un rebut? Totuşi, a plecat convins că trebuie să se interneze în aceeaşi seară şi că e absurd să oferi bani unui medic militar. Nu, nu e un rebut. L-a speriat boala. I s-a făcut întuneric în faţa ochilor minţii. Cele două ore, cât a stat cu mine, cred că l-au făcut să înţeleagă că ceea ce voia să facă era egal cu desperarea celui ce se îneacă şi se apucă de un pai!
Sper că, după intervenţia chirurgicală, are să-mi scrie că a ajuns dincolo de cealaltă margine a valului de ceaţă. Ori şi mai bine: are să mă viziteze.
[1] Se pare că era vorba de o operaţia la rinichi. (nota Ilie Rad)