Domnul Cornel Ungureanu a publicat un articol in revista Orizont, nr. 8, august 2016, intitulat Alte exercitii de apropiere, din care reproduc un fragment:
Nu cred că am scris despre cărţile lui Ilie Rad, timişorean odinioară, azi personaj de vårf al publicisticii, dar şi al istoriei literare. Personaj de vårf, prin stilul de a se apropia de autorii „inactuali”, uitaţi de cercetătorii, de editorii, de liderii instituţiilor culturale. Inactuali sau contradictorii?
Ştefan J. Fay este adus în actualitate de Ilie Rad prin două volume, unul de dialoguri şi unul, masiv, De amicitia. Scrisori de la Ştefan J. Fay. Ştefan J. Fay e unul dintre personajele substanţiale nu doar ale scrisului, ci şi ale istoriei naţionale. Descendent dintr-o aristocraţie maghiară de rang înalt, tatăl lui Ştefan J. Fay devine, după 1919, un filoromån de seamă, iar Ştefan J. Fay rămåne între personajele mari ale anilor douăzeci, treizeci. Mircea Vulcănescu va fi unul dintre apropiaţii săi. Un volum de memorialistică, Sokrateion, ne poate atrage atenţia asupra locului pe care Ştefan J. Fay îl are în epocă, dar şi despre devotamentul cu care îşi urmăreşte iluştrii contemporani. „Ȋn 1980, fiicele lui Mircea Vulcănescu, Sandra de Hillerin şi Marioara Vulcănescu – m-au rugat să pun pe hårtie amintirile pe care le am despre tatăl lor”, explică Ştefan J. Fay în argumentul cărţii.
Fusese încercat în anii cincizeci de fascinaţia scrisului şi pătrunde în lumea literară cu cåteva cărţi realist-socialiste, care displac chiar oficialilor, aşa că se va retrage, pentru o vreme, din viaţa literară. Revine cu volume în care încearcă a numi impozantul arbore genealogic.
După 1990 tipăreşte numitul Sokrateion şi e abordat cu graţie, cu insistenţă, cu har jurnalistic de Ilie Rad, care devine confidentul, grefierul, prietenul său. E una dintre miraculoasele întålniri care lasă urme – care învie un mare personaj. Şi care atrage atenţia asupra unui investigator necesar. Asupra unui editor necesar, odată cu apariţia celor trei volume ale ediţiei Agårbiceanu. Ediţia Pienescu lăsase la o parte pagini indezirabile atunci, iar Ilie Rad adună tot ce se putea aşeza în paginile unei ediţii masive. Din nou necesare. Aşa cum necesar e dialogul cu Ion Brad. Şi mai necesare ni se par Ȋnsemnările unui om de rånd. Pagini de jurnal şi memorii (1965-1969, 1971 -1974) de Mihai Beniuc, ediţie cu un Cuvånt înainte al lui V. Fanache. E o „ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad”. […]
Cărţile lui Ilie Rad ne ajută să ne apropiem de o literatură de care, cred, ne despărţim prea repede.”
CORNEL UNGUREANU, în Orizont, an XXVIII, nr. 8 (1612), aug. 2016, p. 2.