În peisajul cultural clujean (şi nu numai), Ovidiu Pecican reprezintă prototipul intelectualului înzestrat cu cele mai diverse disponibiltăţi creatoare, fiind, simultan sau alternativ, profesor universitar şi autor de manuale şcolare, istoric şi politolog, cercetător ştiinţific, cronicar literar şi critic de artă, scenarist de film, director de reviste culturale, poet, nuvelist, romancier şi dramaturg, publicist, traducător şi realizator de emisuni radio şi TV, cochetând în liceu şi cu o formaţie de muzică, unde urma să se ocupe de percuţie. În toate aceste domenii a publicat, de-a lungul a trei decenii, zeci de cărţi, greu de cuantificat, unele apărute la edituri de mare prestigiu (Polirom) sau la edituri din provincie.
Recenta apariţie editorială, Ştiutul şi neştiutul: un dialog (apărută la editura proprie, Avalon, Cluj-Napoca, 2019), constituie un amplu dialog între el şi mai tânărul său confrate, Ştefan Şuteu. “După ce am luat eu însumi o tonă de interviuri – spune autorul la început –, încă din tinereţe, curios să aflu mai mult decât ştiam de la cei care presupuneam că ştiu mai mult decât mine şi, uneori, mai mult decât chiar ştiau, mă răsfăţ acum să cred că a venit vremea să <<plătesc>>, să se inverseze, adică, rolurile, să mă dau eu în spectacol, improvizând, făcând pe nebunul, debitând savanterii sau maimuţărindu-mă caraghios, atâta cât m-ar lăsa conştiinţa care nu doarme.”
Cartea este structurată în 69 de capitole, care sunt, de fapt, răspunsurile lui Ovidiu Pecican la tot atâtea întrebări, foarte bine alese şi documentate, la care se adaugă o cronologie a vieţii şi activităţii intervievatului şi trei indici (de nume, de opere şi de publicaţii periodice).
Întrebările formulate de Ştefan Şuteu respectă firul cronologic al vieţii intervievatului: ambianţa familiei, anii de şcoală, momentul debutului, vizând apoi principalele cărţi, cariera universitară, călătoriile în străinătate etc. Cred că intervievatorul n-a scăpat nimic din ceea ce este important în activitatea şi creaţia lui Ovidiu Pecican.
Indiferent de întrebarea care i se pune, Ovidiu Pecican scrie răspunsuri ample, de la două la şase pagini. Este dovada nu doar a unei mari experienţe a scrisului (“Scriu însă cotidian, aşa cum alţii cântă la pian zilnic ori pictează fără istov, zi după zi”, p. 57), ci şi a unei înzestrări speciale, pe care nu am mai întâlnit-o decât la Ion Agârbiceanu. În lucrarea, deocamdată inedită, Cutezări cu gândul ale ieromonahului Visarion, Agârbiceanu îşi scria fiecare capitol până la limita de jos a paginii, fiecare capitol începând astfel pe o pagină nouă, ceea ce arată că avea o putere de creaţie nelimitată. Ceva similar am întâlnit şi la Ovidiu Pecican, deşi acesta recunoaşte că “mania profesorală de a ţine cursuri de două ore riscă să mă acapareze şi aici” (p. 70). Comparându-se cu unii scriitori autentici, “dar din păcate, sterili, puşi mai mult pe aşteptarea inspiraţiei de zile mari decât pe treabă sau frământaţi de angoase, ori numai de bovarisme, am mulţumit în gând, în mod repetat, Cerului, că pe mine crampele scrisului mă ocoleau, că nu aveam inhibiţii trădătoare, că la orice oră din zi şi din noapte găseam ceva demn de a fi scris. Dovadă de aptitudine logoreică şi de stupiditate, pesemne. Sau poate norocul unui har picurat mai generos asupra mea. Nu ştiu…” (p. 183).
Având în vedere aceste calităţi, regret că Ştefan Şuteu nu a insistat suficient asupra unei experiente dramatice (“O operaţie banală, rutinieră pentru majoritatea celor care o suferă, m-a dus cu maximă rapiditate în pragul morţii” – p. 151), după cum regret că nu a fost inclusă în carte şi experienaţa din lagărul sovietic a tatălui intervievatului, experienţă pe care a valorificat-o într-o broşură, (“de vreo şaiseprezece pagini”), publicată în 1990, sub titlul Un român în lagărele sovietice.
De la început trebuie să subliniez că intervievatul nu încearcă să impună despre sine o imagine exclusiv favorabilă, cum se întâmplă în demersurile de acest fel, dimpotrivă, este excesiv de modest, lăsând mereu pe alţii să-i aprecieze meritele şi realizările. (“Am limitari clare şi destule carenţe. Am, fără îndoială, şi unele calităţi, deşi, dacă mă întrebi pe mine, nu le-aş şti nici enumera competent, nici ierahiza în vreu fel credibil.” – p. 56). Nu-i plac osanalele gratuite, “adulaţiile incomode cu care îl gratulează mulţimea isterică pe câte un star”. Astfel, autorul aminteşte şi momente mai neplăcute din viaţa sa, preum întâmplarea cu manualul de istorie incomod, când “s-a trezit terfelit cu titlul de trădător naţional” (p. 31) sau acuzaţiile aduse pentru ideile sale privind regionalizarea României. O singură dată, la întrebarea ce cărţi semnate de autori români ar recomanda cuiva, care “vrea să-şi dezvolte o cultură solidă în domeniul istoriografic”, Ovidiu Pecican răspunde: “Iar dacă ar fi să recomand o singură carte, ei bine, lăsând modestia cu totul deoparte (şi provocând şi umorul tradiţional al românului) voi spune: Istoria românilor de Ovidiu Pecican. Preferabil ridicolul decât ipocrizia!” (p. 16).
Scrisul lui Ovidiu Pecican este unul alert, “anturat”, cum ar zice autorul, de epitetul caracterizator şi de exemplele adecvate, cu figuri de stil (“am luat eu însumi o tonă de interviuri”, “m-am trezind visând opere întinse pe hectare”, “lătratul politicianist este cât casa”), din care nu lipseşte, cum altfel, spiritul ludic, materializat în jocuri de cuvinte (“Nu îi pronunţ numele – unui sport, n. I.R. –, deşi i-l ştiu, pentu că în română sună ca şi cum s-ar referi la unul dintre năravurile din viaţa noastră socială şi, mai ales, politică. […] Curling. Hahaha!…”). Un roman al său se numeşte Bokia, titlul fiind o combinaţie între numele primarului clujean, Boc, şi al firmei de telefonie mobilă, Nokia). Este, cum spune scriitorul însuşi, “o scriitură orală, proliferantă, gâlgâitoare, rabelasiană, atentă la jargoane şi argouiri, eliberată de constrângerilem limbilor de lemn oficilizate”( p. 156). Este de remarcat apoi arta portretistică, vizibilă în portretele făcute marilor săi dascăli, care i-au marcat destinul (Pompiliu Teodor, în primul rând, dar şi Hadrian Daicoviciu, Nicolae Edroiu) sau unor profesori francezi, ale căror cursuri le-a audiat (Alain Boureau, Catherine Durandin, Bernard Guenée ş.a).
Fiindcă veni vorba de limbă, am câteva observaţii şi propuneri pentru o eventuală reeditare a cărţii. Dacă scriem Hasdeu (dar pronunţăm haşdeu), logica cere ca şi adjectival să se supună aceleiaşi reguli. Dar autorul şi-a intitulat o carte, din 2003, Haşdeeni. O odiseee a receptării (forma corectă, indicată şi de DOOM, 2010, s.v., p. 351, este hasdeienii). Editura va trebui să fie mai atentă la punctuaţie, în special la regimul virgulei, obligatorie, în general, înaintea subordonatelor atributive, concesive, consecutive etc., după cum trebuie acordată o mai mare atenţie folosirii corecte a articolului posesiv-genitival (al, a, ai, ale).
Desigur, există în carte multe puncte de vedere pe care nu le împărtăşeşte toată lumea (sau mici erori de informaţie literară).
De pildă, Ovidiu Pecican se arată uimit că nu există în România “nicio statuie, niciun momument dedicate Mariei Tereza de Austria, căreia îi datorăm destule binefaceri în teritoriile locuite de compatrioţi odinioară, în secolul al XVIII-lea.” (p. 90). Desigur că românii apreciază reformele luministe luate de faimoasa împărăteasă şi de fiul acesteia, Iosif al II-lea, dar nu se poate uita o altă faptă, dramatică pentru români, cu consecinţe până azi şi până într-un viitor îndepărtat. Recunosc că Maria Tereza face parte din galeria monarhilor luminaţi, alături de Ludovic al XIV-lea, de Frederic al II-lea al Prusiei, de Petru cel Mare al Rusiei ori de Iosif al II-lea. Dar mai ştiu că împărăteasa (“prea înalta stăpânitoarea nostră k. crăiasă Maria Terza, ca o prea miostivă a noastră şi nespusă ctitoră”, cum era numită într-o circulară din 1754), în 1775, în urma unui război dintre turci şi ruşi, a cerut sultanului, ca recompensă pentru că a fost de partea turcilor, o rectificare de frontieră. A fost atunci un “diktat” abuziv, cunoscut în istoriografia noastră sub numele de “Răpirea Bucovinei”. Eminescu a scris articole fulminante în legătură cu acest act. Iată un scurt pasaj: “La 1774 au intrat oştirile austrieceşti, cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre. La 1777, această răpire fără de samăn s-a încheiet prin vărsarea sângelui lui Grigorie Ghica V. Vod. Fărădelege nepomenită, uneltire mişelească, afacere dintre o muiere desfrânată şi între paşii din Bizanţ, vânzarea Bucovinei va fi o vecinocă pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi” (Opere, IX, 1980, p. 429, subl. I.R.). Cum să-i ridicăm statui acestei personalităţi?
În al doilea rând, nu cred, de pildă, că nu putem înţelege campania românească din Răsărit, în Al Doilea Război Mondial, “dacă nu avem în vedere proiecţiile cu iz extravagant ale lui Ion Antonescu, cel ce visa <<să extirpe slavii>> şi care spera să întemeieze către Răsărit o Românie mai mare decât România Mare” (p. 232). Or, toată lumea ştie că intrarea României în războiul antisovietic s-a făcut, în primul rând, pentru recucerirea Basarabiei, luată de sovietici cu un an în urmă, prin umilitorul ultimatum din 1940, şi că războiu a avut, la început, acordul maselor populare şi al partidelor politice.
Despre mult comentata lucrare a lui Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997), Ovidiu Pecican spune că “este o contribuţie benefică şi substanţială, reparatorie după manipulările comunismului naţionalist din vremea lui Ceauşescu, dar el a fost întâmpinat prin critici acerbe, de pe poziţii naţionaliste, pe de o parte, şi metodologic romantic, pe de alta” (p. 234). Ştiu că acad. Ioan-Aurel Pop a publicat un volum-replică la cartea lui Lucian Boia, Istoria, adevărul și miturile. Note de lectură. Editura Enciclopedică, București, 2002, 391 p. (ed. a II-a în 2014, ed. a III-a în 2018), lucrare care ar fi trebuit nominalizată în acest context, pentru buna şi corecta informare a cititorului.
În fine, la p. 237 citim următoarele: “Dar mai ales [conducătorii revistei Echinox] înfruntaseră cenzura, publicându-i criticului Mircea Zaciu faimosul memoriu adresat Partidului Comunist, în 1950, în care protesta împotriva ponegririi lui mârşave de către Mihai Beniuc, în romanul lui de tristă memorie.” (p. 237). De fapt, este vorba de memoriul adresat de Lucian Blaga CC al PMR (sic!) şi doar publicat de Mircea Zaciu în revista Echinox, an X, nr. 6-7 din 1978). În ediţia mea, Mihai Beniuc, Însemnările unui om de rând. Pagini de jurnal şi memorii (1965-1969; 1971; 1974). Cu un Argument de V. Fanache. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016), în secţiunea Dosar de istorie literară. Mihai Beniuc vs. Lucian Blaga, am publicat şi eu acest memoriu, datat “Cluj, 28 Sept. 1959” (deci nu 1950, cum scrie Ovidiu Pecican).
Mai am o sugestie. Cred că ar fi fost mai atractiv pentru cititor, dacă fiecare capitol-întrebare ar fi avut un titlu care să devoaleze conţinutul acestuia (ex.: naşterea, ambianţa familială, primii ani de şcoală, anii de liceu, istoria şi geneza diverselor cărţi proprii, în faţa morţii, imaginea posterităţii etc.), capitolele-întrebare fiind constituite în carte dintr-un fragment excerptat din răspunsul respectiv. De asemenea, este păcat că volumul nu beneficiază de un set de imagini, care ar fi fost o altă mărturie a epocii trăite de autor.
Am făcut prezentele observaţii cu bună credinţă, pentru a dovedi lectura foarte atentă a acestei cărţi. Oricum, volumul Ştiutul şi neştiutul: un dialog constituie expresia unui spirit cu adevărat hasdeian, care îl caractreizează pe Ovidiu Pecican. Pentru cine nu a citit (încă) nicio carte din opera sa polivalentă, volumul de faţă este o invitaţie expresă pentru a o face, câştigul intelectual fiind unul pe măsură.