În februarie 1977, eram în anul II de facultate şi preşedinte al ASC Filo I, în această calitate participând la Conferinţa de partid a Centrului Universitar Cluj. Mi se pare că secretar de partid pe Centrul Universitar era profesorul Ion Deleanu, de la Facultatea de Drept a Universităţii clujene, de care mie îmi plăcea foarte mult. Îl ascultasem la multe şedinţe, iar discursul lui era unul atipic, total diferit de al activiştilor de profesie. (Odată, la o şedintă pe care o conducea, la Facultatea de Filologie, a spus că are emoţii vorbind, fiindcă ştie că se adresează unor “mânuitori ai verbului”.) După Revoluţie, a fost unul dintre “părinţii Constituţiei”, alături de Antonie Iorgovan şi alţi câţiva mari specialişti în drept constituţional.
Eu îi pregătisem bine discursul, îl dactilografiasem, iar când cel care conducea şedinţa, Constantin Crişan, prim-secretar al Comitetului Municipal Cluj-Napoca al PCR şi Primar al municipiului Cluj-Napoca, a propus sistarea discuţiilor şi a întrebat, de formă, dacă mai are cineva ceva cu totul special de spus, am ridicat mâna. Spre surprinderea mea, mi s-a dat cuvântul, cu condiţia să nu depăşesc 5 minute. Îmi amintesc că m-am dus la tribună şi am început cu vorbele din Biblie, “cei din urmă vor fi cei dintâi”, care a trezit sala din amorţeala şedinţei.
Am avut curajul să atrag atenţia asupra unor probleme pe care eu le consideram grave: slaba calitate a pregătirii studenţilor, datorită programului lor supraîncărcat, bibliogrsfia inadecvată, slaba frecvenţă a studenţilor la cursuri şi seminarii, structura inadecvată a anului universitar, exagerările cerute în cazul Festivalului Naţional “Cantarea României” (inaugurat cu un an în urmă), unii activişti zeloşi cerând înfiinţarea unor formaţii artistice inclusiv la nivelul grupelor, pretenţiile exagerate în legătură cu cercetarea studenţească, slaba pregătire a studenţilor care vor să intre în partid. După cum se vede, erau probleme importante ale învăţământului universitar, pe care partidul nu le rezolva.
Din păcate, în perioada respectivă (26 februarie 1977), renunţasem la însemnările mele zilnice, deci nu ştiu multe detalii. Îmi amintesc doar că, la un moment dat, am fost intrerupt, sub pretext că îmi expirase timpul acordat, dar am lăsat materialul, conform cutumei, la comisia care întocmea procesul-verbal.
Mai reţin că, la finalul şedinţei, Aurel Negucioiu, care era secretar cu propaganda al Comitetului Judeţea Cluj al PCR, mi-a spus că “nu e chiar asa” şi că trebuie să discutăm. Nu am mai discutat niciodată!
Interesant este că, după acest discurs, nimeni nu mi-a reproşat nimic, nici de la partid, nici de la Securitate, nici de la decanatul facultăţii mele. Pentru mine, era o dovadă că am avut dreptate, iar “organele” n-au avut ce face.
Aurel Negucioiu va ajunge Rectorul Universităţii “Babeş-Bolyai”, în anii ’80, şi chiar mi-a scris un material pentru publicaţia pe care o înfiinţasem la Consiliul Judeţean Cluj al Organizaţiei Pionierilor, la vreo zece ani după evenimentul relatat mai sus.
În orice caz, atunci nu mi-am dat seama de gestul meu inconştient, care mie mi se părea normal, dar de fapt nu era normal.
Pentru că, repet, nu mai scriam atunci paginile mele de jurnal, voi reproduce o scrisoare pe care i-am trimis-o profesorului Liviu Rusu, la trei zile după şedinţa cu pricina, căruia i-am trimis şi o copie a discursului pe care l-am rostit atunci.
Cluj-Napoca, 28. 02. 1977
Stimate Domnule Profesor,
Vă trimit câteva pagini, cu rugămintea de a le citi în momentele Dvs.
de relaxare. Ele reprezintă discursul meu rostit la Conferința de partid a
Centrului Universitar[1], care a avut loc sâmbătă, în prezența celor mai valoroși
intelectuali ai Clujului, a reprezentanților organelor municipale și județene de
partid.
Trebuie să vă spun înainte de toate că am ajuns cu foarte multă
greutate la înalta tribună, pentru că oamenii care urmau să ia cuvântul
fuseseră foarte bine aleși, astfel încât să reprezinte toate sexele, vârstele,
profilele și, în fine, să epuizeze toate problemele! După ce se făcuseră cu o
săptămână înainte patruzeci de înscrieri în plenul Conferinței, am avut
curajul să mă înscriu la cuvânt. Nici nu mă gândeam că nu mi se va da
cuvântul, și totuși, așa a fost. Eram hotărât ca la aprobarea sistării discuțiilor
să mă opun. Noroc însă că cel care conducea ședința, tovarășul Constantin
Crișan[2], a întrebat dacă cineva are probleme cu totul deosebite. Considerând
că ale mele îndeplinesc această condiție, m-am dus la tribună, spre marea
mirare a celor din sală, care probabil în viața lor nu mai asistaseră la așa ceva.
Am început să citesc cele scrise. Oamenilor nu le venea să creadă, cei
din prezidiu nu știau ce să facă, ce atitudine să ia.
Când am ajuns la ultima problemă, intrarea în partid, câțiva
academicieni de tristă faimă, care se aflau în primele rânduri, au protestat,
sub motivul că aș fi depășit cele 5 minute ce mi se rezervaseră. Am părăsit
astfel tribuna, la insistențele unor oameni care nu au dorit să li se spună
Adevărul, care s-au simțit cu musca pe căciulă, care și-au văzut nimicnicia,
îngustimea de vederi și parazitismul în care se află. În zadar au încercat câțiva
să mă combată, punându-se sub tutela diferitelor organizații și instituții. Eu
aveam de partea mea Adevărul și trebuia să înving.
Dar de ce v-am scris aceste rânduri? Pentru a vă spune că, dacă
influența scrierilor Dvs. asupra mea încă nu e vizibilă, o trăsătură a perso-
nalității Dvs. a găsit în mine teren fertil. Pot spune că lupta pentru Adevăr de
la Dvs. am învățat-o[3] și vă asigur că celui care va încerca să mă contrazică, îi
voi răspunde că uneori avem nevoie de câte un Lucrețiu Pătrășcanu printre
noi.
Cu înaltă considerație,
Ilie Radu[4]
STIMAȚI TOVARĂȘI,
Din evantaiul de probleme care ar merita să fie discutate într-un
cadru ca cel de faţă, am ales doar câteva aspecte care, cred eu, ne pot oferi
momente de meditaţie.
M-aș referi, în primul rând, la o problemă care a constituit obiectul
intervenţiei tovarășului Rector[5] la Conferinţa pe Universitate, anume la
situaţia celor chemaţi mâine să conducă destinele învăţământului românesc.
Trebuie să ne întrebăm dacă la ora actuală Universitatea scoate oameni de o
mare vigoare intelectuală, cu solidă cultură umanistă și cu o gândire proprie,
cu o mai bună pregătire profesională și politică. Așa cum rezultă din ultimele
adunări generale ASC, din discuţiile individuale purtate cu studenţii, în
ciuda exigenţei tot mai sporite la examenele de admitere, se constată că
studenţii de astăzi nu sânt mai buni decât cei de ieri. Mi se pare curios faptul
că studenţii de la română-franceză, de pildă, se plâng de o exigenţă foarte
ridicată la examene, iar cadrele didactice spun că și așa ei cu greu se descurcă
în faţa elevilor.
Care este explicaţia? Cauza se explică prin programul lor
supra-încărcat, prin obligaţia de a se risipi în direcţii diferite, prin studierea
unor discipline adiacente profesiei lor de bază, prin numărul mare de materii,
prin bibliografia sufocantă care se mai dă studenţilor.
În legătură cu bibliografia, trebuie să spunem că s-au făcut progrese
însemnate, în sensul că s-a redus considerabil numărul de pagini. Nu același
lucru se poate spune despre calitatea bibliografiei. Cine va consulta o listă
bibliografică, ce se dă studenţilor, va observa prezenţa a foarte multe articole
și articolașe din periodice și revistele de specialitate. Desigur și acestea își au
rolul lor, însă este un lucru cât se poate de clar că adevărata cunoaștere începe
de la operele mari, fundamentale. Spre acestea ar trebui, deci, să ne
îndreptăm atenţia.
A doua problemă se referă la disciplina universitară, și ea s-a aflat pe
ordinea de zi a multor adunări generale ASC. Părerea noastră este că, dacă nu
toţi, cel puţin marea majoritate a studenților și-au ales facultatea pe baza unor
înclinaţii și aptitudini. Cum se face atunci că există probleme serioase în
legătură cu frecvenţa la cursuri și seminarii? Cum se face că studentul, care a
trudit câţiva ani, care a plătit un mare tribut de energie, muncă, renunţări și
sacrificii pentru a intra la facultatea dorită, în cele din urmă fuge de ea? De ce
sântem nevoiţi să recurgem la metode administrative, școlărești, total
neacademice, pentru a-i obliga pe studenţi să frecventeze cursurile și
seminariile? De ce nu mai există astăzi amfiteatre arhipline, în care vorbitorul
să-și facă loc cu coatele pentru a ajunge la masă? Oare studenţii nu mai au
pasiunea de altădată sau cursurile ce li se predau, și mai ales modul în care se
predau nu se ridică la nivelul așteptat?
În învăţământ noi avem mari personalităţi, care exercită prin
personalitatea lor o mare influenţă asupra studenţilor. Ce ar fi, de pildă, dacă
am inversa la unele discipline ordinea actuală, adică am pune asistentul să
ţină cursul, iar profesorul să facă seminariile? Asta în cazul în care profesorul
nu poate să facă el însuși cursul și seminariile, așa cum au procedat marii
noștri dascăli, începând cu Vianu, Călinescu, Ralea și terminând cu Liviu
Rusu și D. D. Roșca. Adesea cursul nu ne transmite decât niște cunoștinţe, pe
care, de obicei, le găsim în istorii și tratate, pe când adevărata funcţie
catalitică, fertilizatoare, care facilitează formarea unei gândiri proprii, o are
seminarul.
În legătură cu actuala structură a anului universitar, trebuie arătat că
ea a fost criticată încă de la apariţie, la toate nivelurile, inclusiv la Conferinţa
pe Universitate. Această structură a stârnit multe nemulţumiri și nedumeriri.
În ciuda faptului că avem atâţia pedagogi, sociologi și psihologi vestiţi,
imediat după terminarea sesiunii au fost programate cursurile. Noi am sesizat
consecinţele negative asupra studenţilor a actualei structuri. Ni s-a răspuns că
nu se poate face nimic, deoarece e o problemă care ţine de competenţa MEI.
Dar din cine este format acest minister? E de așteptat ca el să fie format din
oameni capabili să vadă nu numai realitatea prezentă, ci și cea viitoare. Mai e
de așteptat apoi, ca toţi să fi trecut printr-o facultate. Cum de nu s-au gândit
tovarășii din minister că, după sesiune, studenţii vor fi obosiţi? Oare dânșii
nu știu ce efort intelectual cere o sesiune de examene? Poate ar fi fost foarte
bine dacă la această Conferinţă ar fi fost invitaţi reprezentanţi ai ministerului,
pentru a lua notă de doleanţele studenţilor. Dar, dată fiind promptitudinea cu
care ministerul răspunde sesizărilor noastre, subscriem unor opinii exprimate
la Conferinţa de partid pe Universitate, anume că e mai bine ca în unele
probleme să nu ne adresăm ministerului, ci direct Comitetului Central al
Partidului.
Foarte multe greutăţi le întâmpinăm din cauza unor interpretări
greșite a unor directive și indicaţii date de organele superioare. Aș dori să
amintesc doar două: Festivalul National „Cântarea României” și problema
cercetării.
Cred că a fost greșit înţeles caracterul de masă al Festivalului. De unde
la început s-a cerut să se alcătuiască în fiecare an de studiu câte o formaţie
artistică, am auzit că unii tovarăși au încercat să încropească formaţii chiar și
la nivelul grupelor, deși uneori acestea nu numără nici 10 oameni. Or, practica a demonstrat că așa cava nu este posibil. Nu a fost posibil nici la
Filologie, unde elementele cu înclinații artistice sânt mai numeroase. Mă
întreb ce s-o fi întâmplat la Politehnică și Agronomie? Cei care au crezut că
fiecare student poate cânta, compune sau măcar recita o poezie înseamnă că
mai dau credit acum, în ultimul sfert al secolului, acelei butade a lui
Alecsandri, conform căreia tot românul e născut poet! Iată de ce trebuie
arătat deschis că foarte multe acţiuni din cadrul fazei de masă a Festivalului
au fost compromise, fie prin slaba calitate a programelor, fie prin participarea
într-un număr mic a studenţilor.
Același lucru se poate spune despre cercetare. Nu se poate ca toţi
studenţii să devină cercetători. Nu e posibil ca fiecare student să prezinte o
lucrare la Cercul știinţific. Ar însemna să coborâm enorm nivelul știinţific al
lucrărilor ce se prezintă, să transformăm cercul știinţific într-un seminar
submediocru. Ar însemna, cu alte cuvinte, să preferăm cantitatea calităţii. Nu
venim atunci în contradicţie cu însuși progresul societăţii noastre socialiste?
Aceste fenomene cred că trebuie să ocupe locul numărul 1 pe agenda de lucru
a noului comitet.
Ultima problemă la care aș dori să mă refer este intrarea în partid. La
Conferinţa pe Universitate s-a amintit numărul foarte mic al studenţilor
membri de partid. Asta înseamnă că trebuie să ne ocupăm mai mult de
pregătirea studenților, în vederea intrării lor în rândurile comuniștilor. Dacă
e să fim sinceri cu noi înșine, nu putem să nu arătăm că, deși exigenţa intrării
în partid este extrem de ridicată, totuși aceștia nu sânt cei mai buni studenţi.
Numai în actualul an universitar la Facultatea de Filologie s-au întâmplat
două cazuri în care cei care urmau să intre în partid n-au primit avizul
organizaţiilor ASC, ceea ce demonstrează slaba pregătire a studenţilor, în
vederea intrării în partid, iar pe de altă parte faptul că anumite orientări care
se dau nu coincid cu realitatea. Cerem cu hotărâre ca în partid să intre acei
studenţi care, prin calităţile lor moral-politice, dovedesc că merită înalta
cinste de comunist și nu cei care urmăresc în felul acesta parvenitismul
politic.
În încheiere, aș dori să spun că, dacă nu am vorbit în numele tuturor
studenţilor din Centrul nostru universitar și poate nici în numele celor de la
Universitate, ţin să vă asigur că oricare din cei peste 1.300 de studenţi ai
Facultăţii de Filologie ar fi vorbit la fel ca reprezentantul lor la această
Conferinţă.
[1] La respectiva conferinţă, Ilie Rad a luat cuvântul în calitate de președinte al Consiliului ASC Filo I (la Facultatea de Filologie exista și Consiliul ASC Filo II, unde intrau studenţii de la limbi străine).
[2] Constantin Crișan era prim-secretar al Comitetului Municipal Cluj-Napoca al PCR și Primar al municipiului Cluj-Napoca.
[3] Când Liviu Rusu a împlinit 80 de ani, Ilie Rad a publicat în revista Tribuna un articol omagial, cu un titlu semnificativ: Ilie Radu-Nandra, Calea adevărului, în Tribuna, anul XXV, nr. 46, 12 nov. 1981, p. 3.
[4] Ilie Radu era prescurtarea pseudonimului Ilie Radu-Nandra, cu care autorul a semnat primele articole și prima carte editată.
[5] Rectorul Universităţii luase cuvântul la amintita conferință.
Capitolul urmator: Scoala ludica, de Ioan Grosan