Deşi a fost un scriitor foarte implicat în viaţa socială şi literară din România (să nu uitam că, între 1919-1927, a fost directorul ziarului Patria, organ al Partidului Naţional Ţărănesc), Ion Agârbiceanua a acordat foarte puţine interviuri. În monografia sa dedicată scriitorului, Mircea Zaciu inventariază doar şase interviuri scrise, la care trebuie adăugate câteva difuzate la radio, deocamdată necunoscute.
Înterviul de faţă este ultimul acordat de scriitor şi a apărut în ziarul local Steaua roşie, din Târgu Mureş, la 6 octombrie 1962, iar scriitorul “va trece dealul” (expresia îi aparţine) câteva luni mai târziu, respectiv la 28 mai 1963.
D. Vatamaniuc nu consemneaza acest interviu în monumentala sa Biobibliografie, dar el este inventariat şi comentat de Mircea Zaciu, în monografia sa din 1972.
Interviul este realizat de Valeriu Niţu, profesor, poet şi publicist târgumureşan (n. 1930 – m?).
Din punct de vedere tehnic, interviul acesta este un antimodel, în sensul că răspunsurile scriitorului nu au fost nici înregistrate pe bandă magnetică, nici nu i s-au dat acestuia întrebările înainte, pentru a răspunde în scris, aşa încât interviul este “lucrat” în redacţie (modalitate folosită în perioada interbelică), având toate inconvenientele care decurg de aici. E vorba, în primul rând, de intruziunea unor cuvinte şi poncife ale climatului politic al momentului: “eroi pozitivi”, “calea ,uncii şi culturalizării”, invocarea “înţelesului pe carel-l dă partidul literaturii”, recunoaşterea infulenţei sriitorilor ruşi si sovietici (Tolstoi, Gorki), dintre “scriitorii francezi realişti”, care de asemenea l-au influenţat, nefiind amintit niciunul.
Fără a aduce noutăţi nici în conţinut (Agârbiceanu a vorbit şi cu alte prilejuri despre influenţa scriitorilor străini asupra sa, despre sfatul lui Sadoveanu, de a-şi distruge corespondenţa, despre perioada cea mai prolifică din cariera sa, literar vorbind, de la Sibiu, dintre 1940-1945, etc.), interviul de faţă are valoare pentru că este ultimul acordat de scriitor, fiind cvasinecunoscut, datorită apariţiei sale într-un ziar local, precum Steau roşie, din Târgu Mureş.
De aceea îl retipărim în revista Tribuna, împreună cu fotografia făcută cu acea ocazie, pentru a intra în circuitul cultural şi ştiinţific meritat. (I. R.)
*
Cele câteva momente de aşteptare le-am simţit în zvâcnetul inimii. La etaj s-a deschis o fereastră şi s-a ivit capul alungit cu o barbă stufoasă, tăiată într-o formă geometrică. Mi-a zvârlit, de sus, cheia. Şi astfel am reuşit să mă strecor, cu fotograful împreună, şi să urc o scară întortocheată, în acea limpede seară de septembrie.
Stătea într-un scaun odihnitor de nuiele, în balconul casei dinspre grădină, de unde se profila un frumos peisaj cu arbori. Era o atmosferă de fantastic, de ceva feeric în acel tablou, cu lumina împrăştiată ca pulberea de argint. Fotograful a încercat să surprindă reculegerea aceasta intima, pe care o trăia veteranul sărbătorit.
– Am venit din Sovata… Vă doresc mulţi ani fericiţi!
Florile l-au făcut să surâdă.
– Mulţumesc. Mă bucur că nu m-ai uitat. Pofteşte, intră!
În cameră, pe pereţi, împrejur, tablouri şi rafturi cu cărţi, de la Shakespeare la Balzac, până la contemporanii noştri, Popovici şi Preda .
Ne-am aşezat pe scaune, lăsând tăcerea să mai estompeze emoţia.
– Poate vrei un interviu?
– Nu. Doar o simplă discuţie.Şi totuşi, pentru că aţi pomenit de interviu, într-unul acordat recent revistei “Luceafărul” , aţi menţionat ceva demn de reţinut: “Literatura, zugrăvind oameni vii, va avea un caracter educativ prin eroii pozitivi, ca şi prin cei negativi. Dacă e artă adevărată, nu poate să nu îmbărbăteze la luptă pe cei ce-s conduşi de acelaşi ideal în viaţă.”
Pornind de la această judicioasă reliefare a caracterului educativ, pe care-l are literatura, ce perspective consideraţi că ar exista, pentru scriitorii contemporani?
Au urmat câteva momente de pauză. Mă aşteptam la o formulare savantă. Replica a fost însă cât se poate de simplă şi naturală:
– Scriitorii, zugrăvind activitatea celor cu braţele şi cu mintea, fac ca, prin freamătul creaţiei lor, să dea puteri noi de avânt muncii, să scoată în evidenţă figurile care se disting, mai complicate şi mai înălţătoare decât ale celor de altădată. Şi astfel, scrierile literare au rol educativ prin eroii pozitivi, pentru înfrumuseţarea caracterelor, pe calea muncii şi culturalizării. Însuşi înţelesul pe care-l dă partidul literaturii e să contribuie la reliefarea muncii, punând în pilde de viaţă pe muncitorii care împlinesc mai integral partea fiecăruia de trudă.
– Care perioadă din îndelungata dv. activitate literrară o socotiţi mai rodnică?
– Cea mai rodnică perioadă am avut-o la Sibiu, între 1940-1945, când, zi de zi, nu scriam decât literatură. Atunci am realizat cantitativ mai mult decât în cei 50-60 de ani din urmă. La Sibiu s-au înfiripat cărţile Frământări, În pragul vieţii, Prăpastia, Prăbuşirea, Lume nouă, apoi Strigoiul – cel mai mare roman ca întindere, rămas în manuscris –, Faraonii, volum în care trebuia să apară şi Stana etc. Acestea le socotesc cele mai realizate, nu ca simple schiţe, cum sânt cele de la începutul activităţii mele literare.
În Editura “Mecu” din Bucureşti am scos romanul Domnişoara Ana, dar, cu durere spun, editurile nu dădeau la tipar toate manuscrisele mele. Aşa au rămas, neştiute, multe. Din cartea Vremuri şi oameni nu a fost aprobat decât volumul al treilea, în care descriam stări din România de după Primul Război Mondial. Acuma, Gheorghe Pienescu, care mi s-a părut un cercetător priceput, a venit la mine să confruntăm manuscrisele, pentru editarea operei mele în zece volume. Atenţia aceasta mă bucură.
– Ce înrâuriri pozitive asupra scrisului dv. a avut lectura personală?
– O puternică impresie am simţit citind romanul Anna Karenina şi o încercare de apropiere cu acesta s-a manifestat în Legea trupului sau Povestea unei vieţi, cum i-a fost titlul mai întâi. Cu eroina, doamna Olimpia, am fost binişor influenţat de capodopera lui Tolstoi. Pe când urmam seminarul din Budapesta, am citit în limba maghiară primele traduceri din Gorki, din ceilalţi scriitori ruşi, ca şi din scriitorii francezi realişti.
– Este posibilă o limbă literară unitară sau aceasta e în corelaţie şi cu anumite aspecte regionale?
– Cred că trebuie să avem o limbă unitară, lăsată în puterea scriitorului, cum o poate exprima de frumos fiecare, deosebit de la unul la altul. De ţinut seamă este ca scriitorul să nu bată câmpii, pe regiuni. Am şi eu regionalisme ardelene, ca şi Creangă – moldovenisme, ca şi în vorbirea burghezilor lui Caragiale – mahalagisme.
*
– Spuneai că vii din Sovata. Mai sânt pe acolo alune?
– Da. Aţi fost şi la Sovata?…
Iluminat de un zâmbet straniu, rezemat pe speteaza jilţului bătrânesc, începu să-şi depene firul amintirilor, cu o vioiciune care m-a surprins. Mă încerca o emoţie pe care ai prilejul să o trăieşti rar în viaţă.
– Am fost şi la Sovata, într-un fel de vacanţă de gazetă. Aici l-am cunoscut pentru întâia oară pe Sadoveanu, care venise la vânătoare. Tocmai apăruse proaspăt romanul Fraţii Jderi şi îl citeam de zor. L-am întrebat cum poate scrie aşa mult.
– Dumneata mai ai slujbă, eu însă nu fac decât să scriu mereu şi, zi de zi, se adună.
Spunea că scrie uşor, că nu prea face corecturi, că nu prea revine asupra aceleiaşi pagini, asemenea cu mine. De la el mi-a rămas un lucru de căpetenie. M-a întrebat dacă am corespondenţă cu scriitorii.
– Aproape deloc.
– Nu lăsa de pe urmă nimic, mi-a zis el. Distruge tot, fiindcă opera rămâne pentru critică, iar întâmplările mărunte nu au importanţă pentru scris.
La Sovata umblam toată după-masa după alune. Îi plăceau şi lui. Mi-era plin buzunarul cu alune. Aveam un cleşte cu care le spărgeam, el avea o dantură minunată şi le rodea zdrăvăn. Am făcut acolo băi calde. Mi-au plăcut locul cu drumul spre lac şi dimineaţa ciocănitoarele deasupra acoperişului de şindrilă, unde băteau de să se spargă…
În privirea dusă undeva departe, sclipind încă de vioiciune, simţeam adunată acea putere de observaţie şi suflu de poezie, care învăluie plăcut descrierile sale, deosebeam uriaşa experienţă de viaţă, care l-a făcut să rămână un profund cunoscător al oamenilor şi naturii.
Înnoptase bine. Se simţea obosit după atâtea interogări, care i-au concentrat atenţia. Şi pentru că stătea la masa obişnuită de lucru, peste care se desfăşura un maldăr de hârtii, fotograful l-a surprins într-un instantaneu. Am îndrăznit să-l iau, spre aducere aminte celor tineri, de la un octogenar care n-a încetat nici în crepusculul vieţii să trăiască pentru îndelungă zăbavă deasupra slovelor scrise mărunt.
V. Niţu
Prezentare, transcriere şi note: Ilie Rad
Ultimul interviu, cvasinecunoscut, al scriitorului Ion Agârbiceanu
U