A apărut recent, într-o nouă ediţie, la Editura Anamarol din Bucureşti, trilogia romanescă a lui Dumitru Popescu, Pumnul şi palma. (I – Cifrul; II – Soldaţii; III – Cariatidele). Ediţia I se tipărise în anii 1981-1982-1983, la Editura Eminescu, şi a avut la vremea respectivă un mare succes la critică şi la public. Reţin doar trei fragmente din cronicile care i s-au consacrat: “Acest prim volum e, totuşi, în multe privinţe, o revelaţie şi suportă comparaţia cu cele mai interesante romane politice din ultima vreme“ (Nicolae Manolescu); „Este un extraordinar document asupra lumii ca şantier permanent“ (Mircea Iorgulescu), iar Al. Călinescu nota: „Dacă dezbaterea de idei este centrul de interes major al cărţii, notaţia realistă şi epicul propriu-zis dau, nu încape îndoială, măsura înzestrării de romancier a lui Dumitru Popescu“.
Pentru a nu se crede că aceste afirmaţii elogioase au fost făcute în anii când Dumitru Popoescu deţinea mari demnităţi în aparatul de partid şi de stat, să vedem ce scria criticul şi istoricul literar Mircea Popa, în 2001, în articolul publicat în Dicţionarul scriitorilor români (coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu): “Meritul cărţii constă în analiza fină, subtilă, a acelor resorturi intime ale comandamentelor politico-sociale, care fac ca uneori principiile socialismului să fie denaturate în chiar numele lor. Ȋntrebarea fundamentală a cărţii, aceea care se insinuează tacit pe tot parcursul ei, este aceasta: <<Este posibil să condamni un lucru şi în acelaşi timp să-l şi justifici?>>” (p. 821).
Ȋntreaga construcţie epică gravitează aşadar în jurul dialecticii puterii, iar puterea politică a momentului era cea comunistă. Dată fiind poziţia înaltă pe care o avea Dumitru Popescu în structurile de putere ale vremii, nimeni nu l-a putut cenzura (aşa cum s-a întâmplat, bunăoară, cu romanele lui Augustin Buzura), în schimb s-a găsit să îl critice revista sovietică Literaturnaia gazeta (în articolul Cu pumnii împotriva istoriei), căreia i-a dat un răspuns pe măsură criticul şi istoricul literar Pompiliu Marcea, în România literară, în articolul Cu foarfecele împotriva adevărului (aceeaşi revistă reacţionase violent şi la apariţia romanului Delirul, de Marin Preda, în 1975). La puţin timp după replica dată revistei sovietice, Pompiliu Marcea a fost găsit înecat în Herăstrău, toată lumea bănuind că la mijloc este mâna KGB-ului, mai ales că relaţiile româno-sovietice se deteriorau de la o zi la alta (multe necunoscute planează şi asupra morţii lui Marin Preda, după apariţia trilogiei sale, Cel mai iubit dintre pământeni).
Revenind la trilogia lui Dumitru Popescu, să mai spun un lucru important: autorul nu a fost nevoit să îşi modifice substanţial romanul (aşa cum au făcut alţi autori de romane, prea pline de poncifele politice ale vremii), singurele modificări aduse noii ediţii a trilogiei fiind de natură stilistică, după cum ne încredinţează domnul Ion Brad, în cronica sa din revista Cultura (nr. 504, din 21 februarie 2015), dedicată trilogiei romaneşti a lui Dumitru Popescu. Reţin apoi, ca pe un element de candoare, surprinzătoare la un om care a rămas în conştiinţa contemporaneităţii ca un lider politic extrem de autoritar, dedicaţia cărţii: “Dragilor mei copii, Gabriela şi Octavian – operele complete”.
Mi se pare important să reproduc, în spaţiul limitat al acestui articol, mărturia scriitorului însuşi, făcută la Librăria Mihai Eminescu din Bucureşti, cu ocazia lansarii noii ediţii a romanului, din 27 februarie 2015, mai ales că este pentru prima oară când autorul deconspiră faptul că personajele principale ale cărţii (Manole Suru şi Vladimir Cernea) pleacă de la personaje reale ale epocii, fiind posibil inclusiv elementul autobiografic. “Tema romanului – a spus scriitorul cu acel prilej – se poate exprima printr-o frază lapidară: Ce influenţă poate avea politica asupra omului? Aici, a omului care exercită politica, în alte cazuri a omului care o suportă. Ȋnrâurirea este negativă în ambele cazuri. Acest lucru este reliefat în destinul politic al celor două personaje principale, Cernea şi Suru, care oglindesc destinul unor personaje reale ale timpului (subl. Ilie Rad), înghiţite de politică. Suru are o seamă de virtuţi, dar marea lui energie pozitivă se transformă într-o monstruozitate care supune omul. Ajunge un fel de conducător într-o regiune, capătă putere şi, fără să-şi dea seama, începe s-o transforme într-un instrument strict individual, devenind dictator. Ȋn această ipostază, având obsesia marilor ţeluri, le impune tuturor, transformându-le în nişte ţeluri ale groazei, pentru că atingerea lor necesită o dedicare totală a energiilor şi chiar a vieţii; îl obligă să renunţe la viaţa particulară, la intimitate, la idealuri proprii omeneşti, să se dedice ţelurilor şi să pună la bătaie conştiinţa ca dictator al propriei vieţi. Suru însuşi, sclav al acestei condiţii, distruge orice împotrivire, orice putere diferită, pe care o percepe ca pe o rezistenţă. Cel mai apropiat prieten al lui este supus acestei forţe distructive ca un nimic. Aceeaşi atitudine o are Suru şi asupra propriei familii. Un asemenea om politic constructiv şi, în acelaşi timp, distructiv, nu putea fi corectat decât de natură. O boală necruţătoate îi anihilează toată forţa aceasta, care devenise antiumană, şi-l obligă la introspecţie. Astfel, ajunge la concluzia că a fost victimă a idealului său politic. Ca urmare, scrie un testament politic, în care îndeamnă pe cei ce-l urmează să înţeleagă că nu trebuie să oropsească şi să umilească omul. Totodată, cere societăţii să încorseteze şi să limiteze puterea, s-o îngrădească, pentru a nu avea această menire demonică.
Vă puteţi întreba: ce rost mai are cartea aceasta după atâţia ani? S-a schimbat societatea, avem democraţie, dar, dacă ne uităm seară de seară la televizor, vom vedea cohorta oamenilor care au intrat în politică şi merg spre justiţie şi puşcărie. Iată, cât de mult rău poate face politica! De aceea m-am gândit să reeditez cartea.” (Cf. Marian Teodorescu, “Pumnul şi palma” – cronica unei epoci, în Flacăra lui Adrian Păunescu, anul XV, nr. 9 (687), 13-19 martie 2015, p. 6) (Ȋndemnul scriitorului de a nu face politică mi-a amintit de cazul sociologului ieşean Petre Andrei, care, de faţă cu poliţia legionară, care urma să îl ridice, a intrat în baie, a scris pe un bileţel mesajul pentru copiii săi – “Să nu faceţi politică!” –, după care s-a sinucis.) Numai că, aşa cum se ştie, nicio societate nu poate funcţiona fără politică!
Recomand cu multă căldură lectura acesti cărţi, careia timpul nu i-a şters nimic din valoare, după mai bine de trei decenii de la prima apariţie. Iar timpul, se ştie, este cel mai obiectiv şi mai necruţător judecător…