Prietenul şi colegul meu de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, profesorul Laurenţiu Şoitu, m-a invitat să colaborez la un volum intitulat Educaţia la Centenar, care urmează să apară la Editura Polirom.
Am fost onorat de invitaţie şi am scris artticolul care urmează.
*
Conform Dicţionarului enciclopedic de educaţie a adulţilor, coordonat de profesorul Laurenţiu Şoitu (Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011, p. 117), educaţia permanentă este “un concept integrator, care include etapele de educaţie pe care le parcurge un individ pe parcursul întregii vieţi, în scopul integrării sociale şi profesionale şi al dezvoltării personale.” Este un concept asemănător aceluia de “învăţare continuă” (“long live learning”).
Prima treaptă a educaţiei permanente se petrece în familie. Cred că fiecare dintre noi îşi aminteşte de cei dintâi ani ai copilăriei, când părinţii ne-au transmis primele forme ale unui om educat: să nu luăm ce nu-i al nostru, să salutăm, să ne ajutăm semenii, să fim respectuoşi cu cei din jur, să fim modeşti şi cuviincioşi. Este exact ceea ce stă în spatele expresiei “cei şapte ani de acasă”.
Au urmat apoi anii de şcoală. Îmi amintesc de prima zi de şcoală, din 15 septembrie 1962, din satul meu natal, Nandra. Învăţătoarea noastră, Lucreţia Răchită, “Domnişoara”, cum îi spunea Mama, ne-a aliniat în faţa intrării în şcoală, iar după ce am intrat în sala de clasă (având în faţă portretul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care îl înlocuise rapid, imediat după “eliberare”, pe cel al Regelui Mihai) şi ne-am ocupat locurile în bănci, cu mâinile la spate, ne-a spus primele două lucruri considerate atunci esenţiale: “Ţara noastră este condusă de Partidul Muncitoresc Român, în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej”, al doilea fiind că noi trebuie să păstrăm “avutul obştesc”. Cum noţiunea de “avut obştesc” era prea abstractă pentru minţile noastre fragede, Domnişoara învăţătoare ne-a explicat că băncile, tabla, harta de pe perete, ferestrele, podeaua mirosind a motorină fac parte din “avutul obştesc”. În fine, ne-a mai spus că e nevoie să păstrăm ordinea şi curăţenia şi că de-acum trebuie să îi salutăm cu “Bună ziua!” pe toţi oamenii pe care îi vom întâlni pe stradă sau pe lângă care trecem. La lecţiile următoare am învăţat care sunt vecinii Republicii Populare Romîne (sic!), dar mai ales că trebuie să ne iubim patria. Şi dragostea de ţară era o noţiune abstractă pentru noi. Ce bine ar fi fost să fi avut atunci în manualul de citire textul Anei Blandiana, Buchetul de flori, din care citez doar începutul: „Îmi amintesc şi acum cu emoţie clipa în care am văzut pentru prima oară o hartă a ţării. Ştiu că la început nu înţelegeam cum tot pământul ţării despre care mi se spunea că este mare poate să încapă desenat pe hârtia aceea, care acoperea mai puţin decât un perete.
Apoi, când ni s-a explicat că şesurile sunt verzi şi dealurile galbene, că munţii sunt bruni şi apele albastre, că oraşul nostru este un punct roşu şi hotarele sunt liniile acelea punctate de jur împrejur, am descoperit geografia ca pe un joc minunat, cel mai frumos dintre toate. Şi pentru ca jocul să fie şi mai frumos, şi mai captivant, învăţătoarea ne-a spus să privim harta cu atenţie şi să observăm că ţara noastră are forma unui buchet de flori. Un buchet de flori aşezat într-o vază: Marea Neagră.”
Anii de gimnaziu şi liceu au consolidat aceste prime valori cu care am fost familiarizaţi de părinţi şi de profesori, iar în cei patru ani de şcoală primară paleta lor s-a îmbogăţit cu alte calităţi umane: dragostea faţă de partid, faţă de marele prieten de la răsărit, Uniunea Sovietică, faţă de realizările din ţara noastră (electrificarea în primul rând, apoi transformarea socialistă a agriculturii etc.).
Anii de liceu şi apoi cei de la Filologie au fost şi anii primelor lecturi sistematice din literatura română şi din cea universală, cu toate valorile morale pe care acestea le conţin. Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu, Sadoveanu, apoi Camil Petrescu, G. Călinescu, Anton Holban sau Hortensia Papadat-Bengescu ne-au modelat firea adolescentină, ca sa nu mai vorbesc de Balzac, Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Thomas Mann. Numele amintite erau autorii “cărţilor care ne-au făcut oameni”, ca să citez titlul similar al unui volum apărut la Editura Humanitas.
Au urmat apoi, pentru mine, întâlnirile cu marile modele intelectuale, literare şi morale: Mircea Zaciu, Ion Vlad, Romulus Todoran, mai apoi Iorgu Iordan, Edgar Papu, Constantin Ciopraga, Constantin Noica, Ion Zamfirescu, Al. Rosetti, Theodor Hristea, Ion Jalea, Alex Ştefănescu, Ştefan J. Fay, Ion Brad şi mulţi alţii. De la fiecare am luat una sau mai multe însuşiri, care formează, cum spunea Tudor Vianu, “idealul clasic al omului”: bunătate, generozitate, modestie, patriotism, bunul simţ, spiritul de dreptate şi adevăr, cultul muncii etc. Cu unii dintre cei pomeniţi mai sus am făcut ample interviuri sau am purtat dialoguri epistolare. Ei m-au ajutat să-mi cristalizez definitiv scara valorilor morale, în sensul “idealului clasic al omului”, de care pomeneam mai sus.
Iată, de pildă, ce îmi scria Iorgu Iordan, după ce-l informasem că am ajuns profesor la Timişoara şi că îmi place foarte mult meseria de dascăl: „Mǎ bucurǎ de asemenea satisfacţia d-tale în legǎturǎ cu munca didacticǎ.Ea dovedeşte cǎ eşti pasionat, în sensul frumos al termenului, cǎ, adicǎ, vezi în activitatea de dascǎl nu o meserie, ci o menire, izvorâtǎ dintr-o necesitate. Se întâmplǎ asta foarte rar astǎzi, şi nu, în primul rând, din vina tinerilor profesori, ci din cauza atmosferei spirituale în care trǎim azi, când exemple de muncǎ dezinteresatǎ şi conştiincioasǎ nu prea au de unde sǎ vinǎ, spre a-i încuraja” (Cf. Ilie Rad, Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan. Scrisori şi interviuri. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad. Cu un Argument de acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei Române, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011, p. 61-62).
Altă data, vorbind despre patriotismul vânturat de propaganda oficială (care putea deruta bun tânăr ca mine), Iorgu Iordan îmi scria: „Patriotismul de astăzi, ca şi cel din trecut, de altfel, constă, la marea majoritate a concetăţenilor noştri, în <<declaraţii>>, în vorbe. Apar cu sutele poezii închinate <<Patriei>>, privită ca o femeie de care se îndrăgostesc bărbaţii, şi <<Limbii>> (pe care, în treacăt spus, cei mai mulţi o stâlcesc). Adevăratul patriotism este cel concretizat prin muncă temeinică, prin corectitudine şi demnitate. Popular se spune, plastic şi just: <<Faptele, nu oala cu laptele!>>” (Ibidem, p. 65-66). Tocmai de aceea mă sfătuieşte şi pe mine: „Sǎ nu te laşi influenţat de atmosfera actualǎ din ţara noastrǎ (poate şi de aiurea), care explicǎ, dupǎ mine – sper sǎ nu greşesc prea mult – un fel de megalomanie naţionalǎ, dacǎ nu chiar naţionalistǎ, foarte vizibilǎ în lucrǎrile lui C. Noica (<<fiinţa româneascǎ>>), Edgar Papu (“protocronismul românesc”), Dan Horia Mazilu (<<barocul românesc din sec. [al] XVII-lea>>), ca sǎ nu mai amintesc de ridicarea în slavǎ, ca <<filozof>>, a lui Neagoe Basarab (Dan Zamfirescu) etc. Şi Blaga mi se pare puţintel vinovat în crearea acestei atmosfere (<<vinovat … fǎrǎ vinǎ>>).” (Ibidem, p. 70-71)
Ca proaspăt absolvent de Filologie, citeam constant revistele literare şi eram un pic derutat de poezia care se publica în unele reviste. Tot Iorgu Iordan mi-a dat explicaţia adecvată: savantului îi repugna servilismul unor scriitori şi ziarişti, care, de pildă, deşi abia se lansase conceptul “noii revoluţii agare”, “au şi început s-o proslăvească trepăduşii revistelor noastre de cultură generală”. În privinţa efectelor pe care le-ar fi avut „noua revoluţie agrară”, Iordan este cât se poate de tranşant: „În măsura în care mă pricep, cred că revoluţie propriu-zisă în acest domeniu am avut, mai întâi, când s-a făcut naţionalizarea, şi apoi când li s-a confiscat, într-un fel oarecare, ţăranilor şi locul din jurul casei. Ceea ce s-a anunţat acum pare a fi mai degrabă o contrarevoluţie, căci pare a repune, sub altă formă, pe ţărani în <<drepturile>> lor” (Ibidem, p. 83-84).
Nu puteam înţelege nici criza alimentară pe care o traversa România în anii ’80. Punctul de vedere al lui Iorgu Iordan era acesta: „Dupǎ pǎrerea mea, ţara noastrǎ nu s-a gǎsit niciodatǎ, de-a lungul istoriei ei, într-o situaţie atât de dezastruoasǎ. Dezastrul este, în primul rând (şi, din cauza caracterului concret al faptelor, uşor perceptibil), de ordin economic. Ştiu de la oameni serioşi cǎ la Timişoara sau la Iaşi, oraşe mari, se gǎseşte greu chiar pâinea, cǎ despre carne şi-au luat oamenii nǎdejdea, întrucât n-o mǎnâncǎ decât întâmplǎtor, cu lunile. La Craiova s-ar fi introdus sistemul cartelelor la … lapte. În plimbǎrile mele prin cartierul unde locuiesc vǎd cozi de 4-50 şi mai multe persoane pretutindeni. Pânǎ şi verdeţurile, care mi se par multe în Piaţa Dorobanţi, se cumpǎrǎ cu efort. Mai grave, fiindcǎ e vorba de o <<boalǎ>> fǎrǎ leac (sau – sǎ fim mai indulgenţi – cu leac foarte greu de gǎsit), mi se par dezastrul intelectual şi, îndeosebi, cel moral. Anumite adevǎruri ştiinţifice, cunoscute şi recunoscute de <<când lumea>>, nu se pot spune din nou. De ce? Imposibil de dat un rǎspuns logic. În literaturǎ ne-au nǎpǎdit – şi acţiunea continuǎ – poeziile <<de dragoste>> adresate Patriei şi limbii noastre. La acestea se adaugǎ, mai puţine, e adevǎrat, <<odele>> ditirambice cu eroi actuali, cǎrora cei mai sinceri le dau şi numele. Opinia publicǎ este indusǎ în eroare de tot felul de şmecheri, de impostori, de farsori etc., a cǎror singurǎ calitate este lipsa totalǎ de scrupule, la care se adaugǎ, foarte des, ignoranţa crasǎ sau semidoctismul.?” (Ibidem, 86; 88).
Atitudinea faţă de propaganda oficială este una identică: „Aprecierile critice şi destul de pesimiste despre modul cum se scrie istoria se potrivesc mult mai puţin pentru trecut şi în foarte mare măsură pentru prezent. Astăzi istoria (cea adevărată!) se face într-un fel şi se scrie în alt fel. (Eu nu cred absolut nimic din tot ce se spune şi se scrie astăzi şi de vreo 15-16 ani încoace). De altfel, d-ta însuţi spui undeva, în scrisoare, că după ce oamenii politici ajung <<la putere>> se schimbă, bineînţeles în rău. Ai perfectă dreptate. Eu spun de foarte multă vreme că în opoziţie toate partidele politice sânt <<simpatice>>. Devin <<antipatice>> după ce pun mâna pe putere. Chiar un partid serios, când ajunge să guverneze, produce nemulţumiri, în mod inevitabil, conform zicalei populare: <<Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg>>. Noi avem acum o conducere comunistă. Seamănă ce face ea realmente cu ceea ce se aştepta de la dânsa?” (Ibidem, p. 92). Desigur că aceste opinii ale lui Iorgu Iordan au contat foarte mult în clarificarea concepţiei mele despre viaţă şi lume.
Dar nu a fost numai Iorgu Iordan cel care a avut un asemenea rol. Alex Ştefănescu spunea într-o recenzie la o carte coordonată de mine că duc, precum Don Quijote, “o campanie de lungă durată pentru profesionalizarea presei româneşti. Şi, după cum se ştie, Don Quijote este întotdeauna cel care învinge (fie şi peste cinci sute de ani). ”, iar profesorul Ion Zamfirescu îmi scria: ”E nevoie, în lume, de oameni ca d-ta. Fără vreun orgoliu, dar cu un sentiment hotărât şi curajos al datoriei d-tale de viaţă, trebuie să-ţi impui în societatea şi în cultura noastră românească un cuvânt autoritar şi o conştiinţă prezentă.” În fine, mai citez şi cuvintele lui Edgar Papu: ”În orice caz, îmi pare bine că m-ai provocat la o discuţie, ceea ce arată că eşti un spirit fecund, cu mari posibilităţi de-a te realiza în cultură.”
Aceste opinii ale personalităţilor amintite m-au ajutat, cum spuneam, să îmi clarific unele atitudini faţă de societatea în care ne-a fost dat să trăim, încât pot spune că au exercitat asupra mea o influenţă “catalitică”.
O altă oportunitate pentru cristalizarea valorilor în care cred am găsit-o cu ocazia călătoriilor făcute în străinătate. Am mai spus şi cu alt prilej că orice călătorie este un pretext pentru a te cunoaşte pe tine însuţi, fiindcă ai ocazia să te compari cu alţii, să-ţi raportezi valorile tale la valorile altora etc. Rigoarea şi precizia germanilor, zâmbetul şi sinceritatea americanilor, generozitatea ruşilor, pasiunea spaniolilor – ca să dau doar câteva exemple – au fost tot atâtea ocazii de a mă cunoaşte mai bine pe mine însumi.
În fine, aş vrea să mai spun că însăşi înaintarea în vârstă constituie un excelent “educator”. La 60 de ani mi-am dat seama că nu mai trebuie să alerg după prefeţe, după recenzii la cărţile mele, după recunoştinţa pentru faptele bune săvârşite, fiindcă toate acestea sunt relative. La fel de relative sunt premiile, distincţiile, medaliile etc.
Revenind la prezent, trebuie spus că valorile în care am crezut eu şi generaţiile anterioare trec printr-o criză profundă. Sunt înlocuite cu alte valori. Se citeşte tot mai puţin în era Internetului (mă refer la cărţile fundamentale ale omenirii), iar tinerii petrec tot mai mult timp în faţa calculatorului (folosind diverse reţele sociale). Programa şcolară a cunoscut şi ea reforme radicale, scăzând numărul orelor dedicate disciplinelor tradiţionale (istorie, limba şi literature maternă, limba latină), în folosul altora propuse (Educație bancară, Educație pentru protecția mediului, Educație pentru sănătate, Educație managerială, Educație pentru siguranța circulației publice, Educație sexuală etc.).
Dar problema aceasta este foarte complexă, aşa că amânăm discuţia pentru altă ocazie.
