Viaţa ca un dar (VII). Trecători străini prin sat

                În copilărie, eram atent la străinii care treceau pe la poarta noastră. Primii de care îmi amintesc erau mărginenii cu oile lor, aceşti „navigatori ai uscatului”, cum atât de frumos i-a numit Constantin Noica. Veneau de obicei toamna, probabil dinspre Luduş, şi se îndreptau cu oile spre Landor. Turmele erau formate din câteva sute de oi ţurcane, cu lâna mare, miţoasă, toate oile având pe spate o pată de culoare roşie, ca semn de recunoaştere. Ciobanii erau simpatici, intrau în vorbă cu părinţii mei, poate făceau şi schimburi de produse. Admiram măciucile lor, drepte ca lumânarea, făcute din lemn de corn, frumos ornate, cu o măciulie în capătul de sus. Îi invidiam pentru statutul lor de oameni liberi, fără să mă gândesc ce viaţă grea duceau în fond. Departe de casă şi de familie, dormind mereu sub cerul liber, în condiţii precare de igienă, suportând frigul şi ploile, pândiţi de multe pericole şi nedreptăţi.

             Cel mai mult mă minunam de măgăruşii însoţitori, care duceau în spate poveri atât de mari. Cărau câteodată şi un miel fătat probabil înainte de vreme, care nu putea ţine pasul cu restul oilor. Poate uneori acesta era sacrificat pe drum, pentru hrana ciobanilor.

             Desigur că turmele aveau şi câţiva câini, cei mai mari cu zgardă la gât, care, la alergat, se lovea de picioarele dinainte, pentru a ocroti vânatul (iepuri, fazani, căprioare etc.).

              Se întâmpla, câteodată, ca pe drumul de la Cluj la Nandra au invers să ne întâlnim său să depăşim asemenea turme de oi. Momentele respective se lăsau cu scântei şi claxoane, unii şoferi grăbiţi înjurând, ciobanii străduindu-se să facă loc maşinilor. Când am fost în Spania, pe anumite autostrăzi am văzut semne pentru trecerea oilor. Spania fiind o ţară străbătută de autostrăzi, este normal ca ciobanii lor să aibă pe unde traversa autostrăzile foarte circulate.

           Apropo de ciobanii români, în 2000, când am făcut prima călătorie în America, m-am interesat dacă acolo sunt turme de oi. Mi s-a spus că da, sunt, dar nu le putem vedea pe drumurile americane. Când vine iarna, acestea sunt încărcate în camioane şi duse în altă parte, în alt stat, unde nu este zăpadă. Scriam atunci: „Auzi, domnule, să le ducă cu camionul! Păi când să mai creeze ciobanul american Mioriţa? Vezi că nu prea are condiţii, sărmanul! Fiindcă trebuie să fie atent cum conduce maşina!”[1]

            Nu ştiu dacă aceşti mărgineni aveau aprobarea primăriilor din satele pe care le traversau, pentru ca turmele lor să pască păşunile comunale. Probabil că nu, fiindcă ei veneau toamna târziu, când hotarul era pustiu, nu aveau cum face pagube în culturi sau în fâneţe.

A două categorie de trecători prin sat, ca frecvenţă, o reprezentau mocanii. Ei veneau tot toamna prin sat, cu căruţele lor cu coviltir, strigând parcă „Cercuri, cercurile!” sau „Ciubereeee! Ciubereeeee!” De aici şi cântecul: „A plecat moţu la ţară/ Cu cercuri şi cu ciubară/ Şi cu tocuri cu răşină,/ Să le deie pe fărină,/ Ca s-aducă bucăţele/ La copii şi la muiere!”

Mocanii veneau cu ciubere noi sau pentru a le repara pe cele vechi, cărora li se strica fundul sau o doagă. Vindeau adesea şi scânduri. Uneori comercializau şi un fel de mere de munte, contra unei cantităţi similare de porumb. Cum noi aveam mulţi pruni în grădină, ne trebuiau vase mari pentru prunele strânse, pe atunci neexistând încă, la noi, buţile din plastic. Aşa că tot timpul aveam câte ceva de reparat. Omul oprea în faţa casei noastre, lua căpăstrul calului de munte, cu picioarele groase, îi punea înainte fân, vedea ce lucrare trebuie să execute, se tocmea cu Tata, iar în cazul în care cădeau de acord, mocanul se apuca de lucru. Îi admiram sculele: ferăstrăul, dalta, cuţitoaia, rindeaua etc., dar şi măiestria cu care prindea un cerc sau înlocuia o doagă. Mama îl omenea şi intra în vorbă cu el, aflând de unde este, dacă are copii etc. Când termina lucrarea, musafirul făcea cale întoarsă, repetând strigătele: „Cercuri, cercurile!”, „Ciubereeee! Ciubereeeee!”

Alţi vizitatori ai satului erau ţiganii, numiţi acum romi. Tigăncile de regulă veneau la cerşit sau, mă rog, să vândă ace şi mai ales acoaie, care se pare că nu prea existau în comerţ. Bărbaţii cositoreau vasele sparte. Reţin bine o secvenţă. Ţiganul înfingea în mijlocul camerei în care locuiam un fier (pe atunci nu aveam duşumea din scândură sau măcar linoleum), care avea la vârf un fel de nicovală (de mărimea unui ileu pe care se bate coasa), apoi lua vasele sparte şi le cositorea. Erau vase emailate, cărora le sărise smalţul şi se spărgeau, după o folosinţă îndelungată. Plata se făcea în natură (făină, ouă, o bucată de carne sau slănină etc.). Întrebau dacă nu avem carne sau slănină râncedă, fiindcă ei le pot mânca, fără să se îmbolnăvească. (Am întâlnit în romanul Strigoiul, al lui Ion Agârbiceanu, o secvenţă în care ţiganii mâcau şi carnea unor animale moarte: “Tot satul ştia că sânt ţigani care mănâncă mortăciuni, dar nu se ştia să fi murit vreunul din pricina asta. Se vorbea că ar cunoaşte ei o metodă de-a lucra carnea, după care nu mai putea fi vătămătoare.”[2]) Uneori ţiganii vindeau şi vase emailate noi, căldări etc. Era modul lor de a-şi procura cele necesare traiului.

Rude ale lor erau cortorarii, care veneau doar în căruţe cu coviltir şi se aşezau în Continit, fiind astfel vecini cu noi. Se pare că aceştia şi furau, erau mai periculoşi decât ţiganii de rând. De aceea, după o noapte de stat în Continit, Tata mergea la Miliţie, care venea şi îi obliga să părăsească locul. În monografia satului, doamna Maria Coţiu povesteşte cum, “la un moment dat, pe rât, între Bichiş şi Nandra, s-a aşezat o şatră de tuciurii nomazi. Atunci, românii şi ungurii s-au unit şi i-au alungat pe şătrari, pentru că făceau prăpăd în cele două sate.”[3]

Copiii, dar mai ales fetiţele neascultătoare, erau mereu ameninţate că “vor fi date la cortorari”, dacă nu se cuminţesc. Ameninţarea pleca de la ideea că unele şatre de cortorari aveau fetiţe foarte frumoase, despre care se spunea, chipurile, că ar fi fost furate de la părinţii lor şi crescute în şatră, ceea ce era, desigur, o exagerare.

Pe la poarta noastră mai treceau ţărani din Heria şi Fărău, care veneau cu care sau căruţe pline cu saci pentru moara din Bichiş, vestită în zonă. La fel erau ţăranii din Ozd, care mergeau în Landor, unde li se dădea teren de cosit, Ozdul făcând parte din aceeaşi comună cu Nandra şi, având multe dealuri acoperite cu păduri şi o populaţie mai numeroasă, nu posedau teren suficient pentru coasă.

Alţi trecători pirn sat erau perceptorul, un om elegant, din Iştihaza, figură tipică de funcţionar cezaro-crăiesc, cu o geantă mare, care venea după dare. Dacă Mama afla că vine perceptorul, se ascundea în cucuruz, fiindcă nu avea bani pentru achitarea dărilor, iar eu, dacă eram întrebat und eîi sunt părinţii, spuneam că nu ştiu. La fel se întâmpla cu hornarul comunei, îmbrăcat într-un costum negru, specific meseriei lui, care venea după taxa anuală de fumărit. Nici pentru hornar părinţii mei nu prea aveau bani.


[1] Ilie Rad, De la Moscova la New York. Note de drum din Federaţia Rusă şi fragmente de jurnal american. Prefaţă de Mircea Popa, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, p. 201.

[2] Ion Agârbiceanu, Strigoiul.

[3] Doina Rad, ILie Rad, Nandra. Un sat care aluneca-n uitare. File din monografia şi din “romanul” satului. Prefaţă de Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române. La 710 ani de la prima atestare documentară, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2021, p. 373.

Mergi sus