Motto: Nicio suferință nu-i așa de mare/
să nu se preschimbe în cântare.
(Lucian Blaga, Catren)
Puţină lume ştie că prolificul scriitor Dumitru Popescu (autor care a împlinit, în luna aprilie a acestui an, vârsta de 96 de ani!) şi-a retipărit, în ultimii ani, aproape toate cărţile sale ante şi postdecembriste, la Editura Hoffman din Caracal, în tiraje care îi pot face invidioşi pe unii confraţi.
Unul dintre aceste titluri reeditate este şi Ieslea minotaurului. Poeme de temniţă. Ediţia a doua revizuită de autor, Editura Hoffman, Caracal, 2024, avand pe coperta IV portretul autorului, realizat de pictorul englez, I. Craig (ediţia I a apărut la Editura Paco, Bucureşti, 1993).
Citind subtilul cărţii şi cunoscând cui îi este închinată cartea („Dedicată celor privaţi de libertate pe nedrept”), ne-am ştepta să găsim în paginile ei bocete şi lamentaţii, diatribe împotriva celor care au condamnat oameni nevinovaţi etc. Nimic din toate acestea, căci autorul şi-a transfigurat suferinţa, urmând parcă sfatul dintr-o lucrare a lui C.G. Jung, Cartea roşie, în care acesta spunea: „Omul nu aparține doar unei lumi ordonate, el aparține și unei lumi miraculoase, a sufletului său. Dacă poți depăși spaima de inconștient și poți coborî în el, atunci aceste realități își duc viața lor proprie.”
Autorul a reuşit să depăşească această „spaimă de inconştient”, să trăiască în lumea visului, din care coboară din când în când („E timpul să mă scutur de halucinaţii/ şi îmi vâr privirile, ca o lamă de şis tâlhăresc,/ în crăpătura îngustă a realităţii – Matinală). Nu întâmplător, un poem se intitulează Revendicări onirice (în care citim: „Visele sunt, aşadar, mai captivante/ chiar decât spectacolul politic al momentului”), amintindu-ne de un titlu anterior al lui Dumitru Popescu, Baletul fantasmelor. (Şi Lucian Blaga spunea, într-unul din Catrenele fetei frumoase, că „mai verosimil decât adevărul e câteodata un vis”.)
E adevărat că, la nivelul registrului lexical, există cuvinte care trimit la universul carceral (vechiul condamnat, paznici, sârmă ghimpată, interlop, gratii, raportul de seară, temniceri, ocnaşi, haine vărgate, vizită, carceră neagră, grilaje de fier, măcelarie penitenciară, gardieni, pantaloni penali), dar aceste cuvinte şi sintagme sunt distribuite cu parcimonie în poemele volumului, doar ca aluzii la realitatea existenţială, ele concurând, de altfel, cu referinţele livreşti, foarte numeroase (lady Macbeth, Michelangelo, Napoleon, Saint Juste, Robespiere, Golgota, miturile biblice, Troia, Ahile, Babilon, Irod, Gauguin, însuşi titlul fiind plin de conotaţii mitologice – minotaurul fiind, ne amintim, o fiinţa mitologică, având trup de om, dar cap şi coadă de taur).
Fiindcă am vorbit de registrul lexical, să mai notăm şi prezenţa unor arhaisme şi cuvinte regionale, care pot coexista cu neologismul savant (moarat, prigorie, hiacint, fituit) etc.
Nu lipsesc accentele ironice („Regele umblă în blugi veritabili/ face necropsie pe undeva prin sud”) sau cele pamfletare (în Orientalism, poetul evocă „slugarnica şi snoaba noastră lume orientelă”).
Tipcă pentru arta poetică a autorului mi s-a părut şi poemul De amicitia, dedicată lui G.R. (probabil Gogu Rădulescu, fost tovarăş de celulă al autorului), din care reţin acest fragment din finalul poemului: „Tu eşti broasca ghemuită/ sub burta de elefant a cerului,/ prietene bătrân/ cu gura mare şi ştirbă,/ cu peruca albă rănită,/ cu ochii mustind de laplele senectuţii,/ aşteptând cuminte, ca un copil orfan,/ ghilotina./ Tu, nădăjduind încă să te sprijini pe braţul meu,/ ai implorări de îndurare la colţul pleoaplor/ cu urdori de octogenar somnoros./ Te târăşti câţiva paşi/ şi rămâi îndelung nemişcat pe frunza de lotus.”
Acesta este noul volum de poeme al lui Dumitru Popescu. E o diferenţă uriaşă de registru poetic şi de modalităţi de realizare, comparativ cu volumele sale anterioare anului 1989. Ne amintim, de exemplu, de poezia Destin, pusă pe muzică de Tudor Gheorghe, pe care o reproducem în cele ce urmează, spre comparaţie şi fiindcă este o poezie antologică a literaturii române, nu doar a lui Dumitru Popescu:
Destin
Cântec de leagăn au îngânat pe harfa codrilor
În veacuri materne-nlăcrimate.
Din braţul arborilor răstigniţi
Cioplit-am noduros toiag în pribegia lungă spre dreptate…
Doineam încet în umbra lunii ieşită noaptea la păscut
Veghind izvorul somnoros al timpului abia născut.
Din lacurile noastre veneau turmele stelelor să bea
Cu pieptul săgetat zânele despletite îşi răsturnau în undă luntrea.
Şopteau cavalele cu patima aprinsă înăbuşită,
Înfiorată, moartea îşi punea năframa-albă peste năframa ei cernită.
În aburul suflării de salcâm fecioarele jurau Credinţii,
Bărbaţii beau cu ciutura amărăciunii şi dumicau prescura biruinţii.
Drumul se lepăda de colb în sihăstrie, înspre soare
Şi sufletul ardea curat ca sâmburile flăcării de lumânare.
Când uraganele s-au năpustit, n-au luat decât ţărână
Pământul tot e împânzit cu rădăcina noastră răsucită şi bătrână.
Puhoaiele-n copite spulberară sămânţa vie
Cu mâinile încleştate pe coarnele de plug am îngropat-o iar în glie.
Lanţul pe care ni l-au prins de mâini şi de picioare
A putrezit pe oasele noastre, făcute dintr-un fier mai tare.
Ilie Rad