Acum câteva zile am aflat cǎ a murit fostul meu profesor de la Facultatea de Filologie, Anton Goţia. Am facut împreunǎ seminariile de istoria limbii române, curs al cǎrui titular era prof. univ. dr. Viorica Pamfil. Îmi amintesc cǎ ne vorbea atunci despre Sicriul de aur, o carte scrisǎ de Ioan Zoba (decedat în 1689), “preot şi apoi protopop ortodox filocalvin în Vinţu de Jos, jud. Alba”, dupǎ cum cititm înt-un dicţionar al teologilor români. Era teza lui de doctorat, intitulatǎ O tipǎriturǎ transilvǎneanǎ din veacul al XVII-lea: “Sicriul de aur”, susţinutǎ în 1978 – de observat cǎ niciun cuvânt din titlu nu denotǎ cǎ ar fi vorba de o carte religioasǎ, nici în tezǎ, nici în ediţia tipǎritǎ: Ioan Zoba din Vinţ, Sicriul de aur. Ediţie de Anton Goţia, Editura Minerva, Bucuerşti, 1984 (ediţia a II-a, adǎugitǎ, va fi tipǎritǎ la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008). (Nu ştiu cum de nu am aflat de aceastǎ susţinere a tezei de doctorat, poate a avut loc când studenţii erau în vacanţǎ, fiindcǎ, de regulǎ, mǎ duceam la susţinerea tezelor de doctorat ale profesorilor mei.)
Deşi interesul meu, în facultate, nu mergea spre lingvisticǎ, deci nici spre istoria limbii, am avut cu profesorul Goţia relaţii mai mult decât cordiale, datoritǎ deschiderii sale spre studenţi, obiceiului de a discuta la seminar sau când ne întâlneam şi probleme de viaţǎ. Atunci nu ştiam cǎ este un greco-catolic fervent, iar dupǎ Revoluţie a fost, dacǎ reţin bine, chiar decanul Facultǎţii de Teologie Greco-Catolicǎ. Dupǎ aceea s-a reintegrat colectivului de la Facultatea de Litere, fǎrǎ sǎ ştiu detalii.
Abia cu ocazia morţii sale am aflat cǎ locuia în Mǎnǎştur şi poate de aceea ne întâlneam câteodatǎ prin acest cartier. La o asemenea întâlnire îi voi fi propus sǎ colaboreze la revista Excelsior, pe care oe ditam din 1992. Într-adevǎr, în numǎrul 7 (an III, 1994, p. 6-7), profesorul Anton Goţia a publicat, la rubrica intitulatǎ, dupǎ o sugestie din Constantin Noica, “Limba românǎ – partea nostrǎ de cer”, un scurt comentariul al expresiei “taie popa limba”.
Redau mai jos fragmente din acest articol, foarte interersant: “Expresia de mai sus este foarte rǎspânmditǎ în limba românǎ, sensul ei d ebazǎ fiind unul prohibitiv: <<e interzis sǎ faci (sǎ spui), cǎ altfel…>>; <<sǎ fii cuminte, cǎ altfel…>>; <<dacǎ mai spui aşa ceva…>>. A tǎia limba cuiva însemanǎ a opri pe cineva sǎ vorbeascǎ. Cu acest sens, expresai apare, d epildǎ, la caragiale: <<Cum vǎ eu, a zis califul, dumneata ai dori sǎ le mai scurtezi limba acelor bârfitoir?>>.
În uzanta actualǎ, ea se aplicǎ aproape în exclusivitate comportamentului copiilor, mai ales celor de la tarǎ, cu privire specialǎ la interdicţia faţa de cuvântul rostit.
Într-un sistem judiciar mai vechi, care aplica sancţiuni corporale, pedeapsa tǎierii limbii era consideratǎ mijloc de torturǎ. Recent, în presǎ a fost evocat destinul Sfinţilor Mucenici Fotie şi Anichit. Originari din Cetatea Nicomidie, Sf. Mucenic Anichit şi nepotul sǎu, Fotie, au pǎtimit pentru Hristos în timpul împǎratului Diocleţian (284-305). Se spune cǎ, în timp ce împǎratul judeca un grup de creştini, Anichit a venit înaintea acestuia şi a mǎrtuirisit cu îndrǎznealǎ credinţa sa. Din porunca lui Diocleţian, i s-a tǎiat limba, apoi a fost tras pe roatǎ. Mai târziu, pedeapsa tǎierii limbii era aplicatǎ celor ce aduceau mǎrturie mincinoasǎ în justiţie.
Dar ce legǎturǎ ar fi putut sǎ aibǎ tocmai popa, slujitor al altarului, cu o astfel de sancţiune? În mod normal, niciuna, fiind vorba de atribuţii profesionale incompatibile. Şi totuşi, în trecutul nostru istoric, întâlnim şi un astfel de moment deosebit de dramatic.
Aşa cum se ştie, creştinismul nostru de facturǎ latinǎ, evidenţiat şi astǎzi, spre exemplu, de terminologia specificǎ provenitǎ din latinǎ o datǎ cu limba noastrǎ însǎşi (Dumnezeu < lat. Dominus Deus; altar < lat. altarium; bisericǎ < lat. basilica; (a) boteza < lat. battizare (baptizare); câşlegi < lat. caseum ligat; creştin < lat. christianus; cruce < lat. ac. crucem; duminicǎ < lat. (dies) dominica; înger <lat. angelus; lege < lat. ac. legem; pǎcat < lat. peccatum; pǎresimi < lat. quadragesima; sǎrbǎtoare < lat. dies (cons)ervatoria; sânt (sfânt) < lat. sanctus (Sânpetru) etc., a fost înlocuit, prin silnicie, cu cel de facturǎ slavǎ (bulgǎreascǎ).
Istoricul nostru A.D. Xenopol – despre care Iorgu Iordan spunea cǎ a fost <<cel mai obiectiv istoric al nostru […], fiindcǎ era strǎin din punct de vedere etnic>>, în Excelsior, an I, nr. 3, 1992, p. 78 – în Istoria românilor, ed. a IV-a, Bucureşti, 1985, vol. I, p. 295-302 – surprinde acest moment în legǎturǎ cu încreştinarea bulgarilor sub domnia lui Boris (852-888), timp în care <<începe o propagandǎ foarte activǎ pentru lǎţirea acestei credinţe în tot cuprinsul împǎrǎţiei lor, care se întindea la nordul Dunǎrii asupra Valahiei şi a Transilvaniei…>> (Ibidem, p. 279).
Încreştinarea bulgarilor s-a fǎcut în urma înfrângerii lor de cǎtre împǎratul Bizanţului, Mihail al III-lea. La încheierea pǎcii, Boris a primit botezul şi numele de Mihail (în anul 864 sau 865), împreunǎ cu mai mulţi nobili (boieri). O parte din nobilime nu a primit creştinismul şi a început o rǎscoalǎ, <<care este stinsǎ în sânge şi cruzimi de cǎtre noul creştin, care înţelegea sǎ înceapǎ astfel era domniei între bulgari a religiei blândeţei şi milostivirei” (Ibidem, p. 296).
Într-o carte care cuprinde biografia domnilor bulgari, intitulatǎ Ţarstvenica şi apǎrutǎ la Buda, în 1844, A.D. Xenopol gǎseşte o menţiune specialǎ la problema pe care o discutǎm. Pǎrintele Teofilact, <<dupǎ aceea a invitat pe Împǎratul Asan de a trecut în Valahia, sǎ o cuceresacǎ şi sǎ o cureţe de eresul roman, care pe atuncea domnea în ea, şi Asan s-a dus şi a supus amândouǎ Valahiile sub stǎpânirea sa şi a silit pe valahi, care pânǎ atunci citeau (în bisericǎ, n. ns.) în limba latinǎ, sǎ lase mǎrturisirea romanǎ şi sǎ nu citeascǎ în limba latinǎ, ci în cea bulgarǎ, şi a poruncit ca celui ce va citi în limba latinǎ sǎ i se taie limba, şi de atunci valahii au început a citi bulgǎreşte>> (subl. ns.) (Ibidem, p. 299)”.
Acesta este subtilul articol al regretatului meu profesor, Anton Goţia, cǎruia îi aduc astfel omagiul meu, prin republicarea celei mai mari pǎrţi a articolului din revista Excelsior.
Sǎ adaug cǎ mie însumi, în copilǎrie, mi se spunea cǎ, dacǎ mai vorbesc “ruşini” (id est înjurǎturi), îmi va tǎia popa limba!