1. Preliminarii. Organizatorii acestei interesante şi binevenite manifestǎri* m-au invitat sǎ fac unele consideraţii privind starea limbii române, azi. Am rǎspuns cu plǎcere invitaţiei, dintr-un interes profesional şi sentimental. Profesional, pentru cǎ lucrez la o facultate de profil, care pregǎteşte viitori jurnalişti, pentru care materialul principal de comunicare este cuvântul, limba, respectiv imaginea asociatǎ cu un lanţ de cuvinte (“Cinstea şi gramatica îl fac pe jurnalist!”, spunea Caragiale). Sentimental, pentru cǎ limba, pentru mine, ca şi pentru toţi românii, constituie un factor determinant al identitǎţii naţionale. Acest factor determinant este şi mai puternic în cazul naţiunilor mici, cum este naţiunea românǎ (dacǎ o comparǎm cu naţiunile americanǎ, germanǎ, englezǎ, spaniolǎ etc.), dovada cea mai clarǎ în acest sens fiind sensibilitatea deosebitǎ pe care o avem noi, românii, faţǎ de infracţiunile lingvistice, faţǎ de problema cultivǎrii limbii etc. Sǎ ne amintim ce succes aveau rubricile de cultivare a limbii, din ziare şi reviste (Adevǎrul, România literarǎ etc.), susţinute de mari lingvişti, ca Iorgu Iordan, Al. Graur, Theodor Hristea, emisiunea TV a regretatului George Pruteanu, “Doar o vorbǎ sǎţ-i mai spun”, emisiunea “Cronica cârcotaşilor”, unele emisiuni de la radio (cum ar fi cea susţinutǎ de Ilie Ştefan Rǎdulescu), rubrica pe care o deţine, în prezent, Doamna Rodica Zafiu, de la Universitatea din Bucureşti, “Pǎcatele limbii” (mutatǎ de la România literarǎ la Dilema veche) sau cea a lui Andrei Pǎunescu, “Emisiunile trece, perlele rǎmâne”, din sǎptǎmânaulul Flacǎra lui Adrian Pǎunescu.
2. Aspecte ale limbii actuale. Cum se vorbeşte azi? Este foarte lesne de observat cǎ azi, când se scrie şi se vorbeşte atât de mult, numǎrul infracţiunilor lingvistice este mult mai mare decât înainte de 1989, când canalele mediatice erau extrem de puţine, iar textele publicate erau citite, corectate, cenzurate la mai multe nivele, încât greşelile de orice naturǎ erau, practic, excluse. Dacǎ totuşi acestea apǎreau, scandalul era imens. Ne amintim de celebra greşealǎ dintr-un ziar local clujean, unde, în loc de activitatea “neobositǎ” a tovarǎşului, a apǎrut “obositǎ”. Ioachim Moga, care era atunci prim-secretar al Comitetului Judeţean Cluj al PCR, a convocat a doua zi Comitetul Judeţean, pentru a discuta grava abatere, care s-a lǎsat cu sancţiuni disciplinare. La fel s-a întâmplat la revista Tribuna, care a publicat poezia Ilenei Mǎlǎncioiu, Îngropaţi în picioare – aluzie evidentǎ la dispoziţia lui Ceauşescu – de a se folosi ultimul metru arabil pentru agriculturǎ, inclusiv spaţiul dintre blocuri!
Desigur, marele pǎcat al presei comuniste a fost cǎ era menitǎ nu sǎ reflecte realitatea, ci sǎ o fardeze, sǎ o mascheze, sǎ-i manipuleze pe cei care o citeau, în funcţie de interesele Partidului-stat. Dar limba din ziarele centrale şi locale era impecabilǎ sub aspect gramatical, stilistic, ortografic, în privinţa semnelor de punctuaţie etc.
Din pǎcate, azi nu se mai poate spune acelaşi lucru. Unii spun cǎ limba “s-a stricat”! Profesorul clujean G. Gruiţa, autorul unor excelente cǎrţi de gramaticǎ normativǎ, vorbea chiar de fenomenul de “ţigǎnire” a limbii noastre.
Graba cu care se scrie, dispariţia corectorilor profesionişti, bǎtǎlia pentru prioritatea ştirilor, lipsa de culturǎ lingvisticǎ a multor jurnalişti, multitudinea emisiunilor interactive, unde este greu de anticipat ce va spune interlocutorul invitat, transmiterea unor informaţii în timp real – sunt factori care duc la concluzia cǎ azi se scrie mult şi prost, desigur, cu excepţiile de rigoare. Drept consecinţǎ, în presǎ abundǎ greşelile de exprimare, cacofoniile, pleonasmele, tautologiile. Dar asta nu înseamnǎ cǎ limba s-a stricat. Aş vrea sǎ clarificam faptul ca limba evolueazǎ, şi nu se stricǎ.
“Lingvistii, în general, susţin exact acest lucru: cǎ limba e în permanentǎ modificare. Doar iluzia noastrǎ sau o viziune care înfrumuseţeazǎ ulterior lucrurile afirmǎ cǎ, într-o anumitǎ perioadǎ, limba era perfecta, bunǎ, idealǎ – si dupa aceea s-a stricat. Dar e un lucru atestat cǎ, în fiecare perioadǎ, oamenii au avut acelaşi sentiment. În fiecare moment se spune: <<Vai, cât s-a stricat limba!>>, aşa cum se spune: <<Vai, tinerii din ziua de azi!>>. De fapt, existǎ, pe de o parte, limba ca fenomen social, spontan, care poate sǎ exprime orice, se modificǎ, e întotdeauna vie, şi existǎ instituţia limbii de culturǎ: limba normatǎ, limba supravegheatǎ academic. Doar în acest plan intervine intenţionalitatea umanǎ, voinţa de a perfecţiona prin tot felul de proiecte. Doar aici putem vorbi de <<stricare>>, în sensul cǎ, la un moment dat, un anumit aspect normat al limbii nu mai e respectat de uz. Dar, pe de altǎ parte, aspectul acesta normat nici nu este cel mai reprezentativ pentru o limbǎ. “ (Cf. Rodica Zafiu, în Jurnalul naţional, 5 aprilie 2006)
O altǎ constatare este cǎ se foloseşte mult mai mult limba vie, mult diferitǎ de canonul academic, în care argoul, jargonul, variantele populare ocupǎ un loc important, ca şi invenţia unor cuvinte noi (aurolac, mineriadǎ, golaniadǎ).
În legǎturǎ cu limba vie, trebuie sǎ arǎt cǎ, înainte de 1989, în “Epoca de aur”, se considera cǎ şi limba trebuie sǎ fie de aur. În consecinţa, se considera cǎ aceasta nu are niciun fel de pǎcate, care ar trebui cercetate. S-a scris atunci foarte puţin despre cacofonii, pleonasme, repetiţii, tautologii etc. Abia dupǎ Revoluţie, interesul pentru aceste aspecte ale limbii a crescut. Au apǎrut cel puţin zece dicţionare de pleonasme, inventare de cacofonii, dicţionare de argou, de cuvinte populare şi regionale. Mai mult decât atât, unele dicţionare de pleonasme (cum ar fi cel se semnat de George Volceanov şi apǎrut la prestigioasa Editurǎ Niculescu) au inclus între cuvintele inventariate toate obscenitǎţile şi trivilitǎţile pe care le are limba noastrǎ, caz fǎrǎ precedent în istoria lingvisticii româneşti (acestea lipsesc şi din Dicţionarul-tezaur al limbii române).
O mutaţie importantǎ este cauzatǎ de apariţia internetului, a calculatorului în general, care a dus la apariţia textelor scrise fǎrǎ diacriticele de rigoare. Am auzit – dar nu am putut verifica – faptul cǎ chiar şi Guvernul emite unele documente scrise fǎrǎ diacritice. E interesant cǎ site-urile altor limbi, cu numeroase diacritice (franceza, germana, maghiara) nu renunţǎ la aceste diacritice. În limba noastrǎ, lipsa diacriticelor poate provoca unele confuzii, dincolo de neglijenţa pe care o degajǎ. Astfel, un ziarist a scris un articol intitulat astfel: Un tanc a intrat în Siria (lucru care, date fiind condiţiile de azi din aceastǎ ţarǎ, nu ne-ar mira). Numai cǎ, dupǎ lectura articolului, am aflat cǎ era vorba de un ţânc, care a intrat în satul Şiria, al lui Ioan Slavici!
În fine, o altǎ noutate o constituie apariţia unor elemente care pot face parte din noua limbã de lemn. Aşa cum era de aşteptat, odatã cu abolirea regimului comunist, n-au dispãrut obiceiurile şi mentalitãţile sedimentate în cei cincizeci de ani de regim totalitar. Ceauşescu este prezent încã în fiecare dintre noi – s-a spus asta de nenumãrate ori. Ceea ce s-a cristalizat pe parcursul unei jumãtãţi de veac nu poate sã disparã în câţiva ani, nici mãcar în cei douãzeci de ani preconizaţi de Silviu Brucan, pentru instaurarea democraţiei la români. Probabil cã va fi nevoie tot de cincizeci de ani, ca sǎ scǎpǎm de urmǎrile fostului sistem totalitar. Aceste afirmaţii sunt valabile şi pentru destinul limbii de lemn. Elementele ei nu au dispãrut în totalitate, dupã decembrie 1989.
Tatiana Slama-Cazacu a atras prima atenţia, în spaţiul nostru, asupra noii limbi de lemn, care se manifestã în cuvinte precum: agresat, boutique, brocker, compensaţie, consens, consulting, demara, de o manierã, derula, estabilizare, dealer, eşichierul politic, executivul, implementare, indexare, liberalizare, manager, manipula, marginalizat, marketing, molesta, negocierea salariilor, pachet de legi, punctual, repriza secundã, securist, stat de drept, transparenţã etc.
Totuşi, noua limba de lemn nu se mai suprapune peste aceea specificã unui regim totalitar. Este doar un limbaj tipic discursului politic, menit adesea sã epateze. În fond, şi Goebbels afirmase: „Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obţine un anumit efect”. Or, aceasta nu ar fi tocmai o noutate. Încã în a doua jumãtate a secolului trecut, Eminescu critica discursul politic al zilei, vorbind despre o adevãratã crizã a limbii, junimiştii, în frunte cu Maiorescu, atacau „beţia de cuvinte”, iar Caragiale parodia cu mult sarcasm discursul politic al vremii. Nimic nou sub soare!
Vorbim apoi de invazia neologismelor, în special din limba englezǎ. Verbele a accesa (inclusiv cu expresia “a accesa liftul”), a se focusa, a implementa au intrat în uzul nostru general, ca şi expresiile OK sau o zi bunǎ!
Existǎ apoi o tendinţǎ de exagerare, de prezentare senzaţionalistǎ a unor evenimente minore: “Dacă plouă, Bucureştiul este <<sub teroarea>> apelor. Dacă e cald, atunci <<micul Paris>> este <<sub teroarea>> căldurii. Orice eveniment este calificat cu uşurinţă <<devastator>>, iar martorii acestuia vor fi fost deja intraţi <<in stare de şoc>>” (Cf. Sidonia Silian, Clişeele groazei, în Jurnalul.ro, 31 august 2007). „Evenimente uneori nu cine ştie ce devin «devastatoare». Am remarcat recurenţa acestui adjectiv. Mă rog, e o neplăcere, un accident, dar nu e chiar devastator. Atunci cum mai vorbim despre 11 septembrie al americanilor? Sau «stare de şoc». Un sătean şi-a bătut nevasta, iar satul – inevitabil! – e in stare de şoc. Fireşte, aici este vorba despre o exagerare gazetărească”, spunea George Pruteanu (Ibidem).
Dacǎ luǎm ca reper limba literarǎ, atunci descoperim multe infracţiuni lingvistice în exprimarea oamenilor, inclusiv în mass-media. Am sǎ dau câteva exemple:
– o greşealǎ generalizatǎ, de transcriere, este utilizarea lui sunt în loc de sînt, deşi DOOM-2 ne obligǎ sǎ scriem sânt, atunci când întâlnim forma sînt;
– la ştiri, reporterii nu mai spun este vorba de…, ci vorbim de…; nu mai avem probleme interne, ci probleme domestice;
– absenţa prepoziţiei pe, înainte de relativul care: Oamenii care îi cunosc (în loc de pe care îi cunosc);
– folosirea lui decât în structuri afirmative: Am decât doi prieteni (corect: Nu am decât doi prieteni sau Am doar doi prieteni). Se ştie cǎ, plecând de la aceastǎ exprimare, o publicaţie se cheamǎ Decât o revistǎ.
– absenţa mǎrcilor gramaticale pentru genitiv şi dativ: Reporterul “Ziua de Oradea” (în loc de Reporterul cotidianului “Ziua de Oradea”; Guvernul a dat TAROM o substanţialǎ subvenţie, în loc de a dat companiei TAROM… ).
– folosirea lui vizavi cu sensul despre: Vom avea o discuţie vizavi de acest subiect.
rǎspândirea lui ca şi, în loc de ca: L-am cunoscut ca şi avocat. Ieri am citit, pe un cunoscut site de ştiri, urmǎtorul titlu: Bogdan Lobon (cred cǎ Lobonţ), prezentat ca şi italian pe site-ul oficial al Romei (cred cǎ trebuia precizat AS Roma).
3. În cocluzie, eu cred cǎ limba românǎ, care constituie un sistem, are capacitatea oricǎrui sistem de a se autoregla. Chiar apariţia acestei manifestǎri la care participǎm este o dovadǎ în acest sens, un prim semn cǎ se iau mǎsurile potrivite.
Şi mai e încǎ ceva: Eminescu afirma cǎ nu noi suntem stǎpânii limbii, ci limba este stǎpâna noastrǎ! Iar continuatorul lui Eminescu, pe alt plan, dsigur, Nichita Stǎnescu, spunea: “Limba românǎ este patria mea!”
Iar dacǎ suntem de acord cǎ o patrie este nemuritoare, înseamnǎ cǎ aşa va fi şi limba acesteia!
Închei cu aceste versuri ale Ninei Cassian, care trǎieşte la New York:
Chiar de voi fi îngropatǎ
Într-o strǎinǎ ţǎrânǎ
Tot învia-voi odatǎ
În limba românǎ!
Anexǎ
Scrisoarea deschisă a liceenilor de la “Bolintineanu” către premierul Victor Ponta
Scandalul “Şpagă la bac” a continuat ieri cu un nou episod: luarea cu arcanul a junilor liceeni şi transportarea lor la audieri de către procurorii băsişti, udrişti şi funierişti. A fost nevoie de amestecul hotărât în treburile justiţiei al lui Victor Ponta, această Ană Ipătescu cu ochelari şi cojones, pentru a-i elibera pe tinerii revoluţionari din braţele poterei nemiloase. Entuziasmaţi de gestul haiducesc al premierului, liceenii au ţinut să-şi manifeste mulţumirea, adresându-i acestuia o scrisoare deschisă, pe care o publicăm în exclusivitate.
Domnu priministru Victor Ponta
În primu’ rând, ne e greu să ne esprimăm cu “domnu’” unui meseriaş atât de apropiat de sufletul nostru, fincă simţim că ca tine suntem şi noi, aşa că dăne voe săţ-i spunem, ca la cel mai bun pretenar al nostru: “Băi, coane, eşti tare, să moară mama!” Cea-i făcut tu pentru noi n-o să uităm niciodată, frăţică!
Când a tăbărât garda peste noi, să nam parte, nu mai ştiam unde să mai ascundem mangoţii, iam băgat pe unde am putut, da’ băieţii n-a fost norocoşi ca fetele, aşa că n-a putut săi bage dăcât în chiloţi, unde ia găsit procurori şi nea dat de belea că nea pus să dăm declaraţii şi mulţi dintre noi ştia dăcât să se semneze.
Dar, chiar când credeam că am berbelit-o, că nu mai ie nimic de făcut ş-o să ajungem cu toţii colegi de scăpat săpunul cu idolul nostru, Gigi Becali, pă Jilava, ai apărut tu, Viorele, ca un cavaler din ăla de-am văzut noi în Stăpânul inelelor şi leai făcut varză pă orcile de procurori. Sa văzut, să şti, că ai experienţă cu procurori: aruncă-i peste balustradă pe toţi, dă-i dreacu’!
Mulţi zice că n-aveai dreptul să dai ordine justiţiei. Mă, cum vine asta? Păi la cât am dat noi dreptu’, să na-i tu dreptul săţ-i arăţi muşchii la procurori şi la gabori? Adică noi am dat mia de euro la profi ca să rămânem cu buza umflată, şi futuţi şi cu banii luaţi, şi fără diploma de bac? De ce eşti priministru, nu să dai ordine, ca să meargă treaba bine, pă combinaţie?
Şi, să-mi bag banii pă card şi cardu-n buzunar de nar fi mers treaba brici, dacă nu se amesteca ăştia! Parcă nu mai avea ce să facă, în loc s-o găsească, în pana mea, pe Elodia sau conturile lu’ Ceaşcă, ei face iureş cu noi, ne-a văzut mai cu ciungă-n păr, mai cu pene pe spate? Ai dreacu’ de procurori, băgale-am pământ pă faţă! Crede-ne, Viorele, de nu nea venit să-i înjurăm ieri de toţii morţii lor şi dăcât din respect faţă de domnu Liviu Dragnea, n-am făcuto!
Încă o dată, îţi mulţumim pentru tot ceai făcut pentru noi şi sper să ne ţii partea şi mai încolo, la facultate, la masteraturi sau la doctoraturi. Findcă nu ţiam zis, coane, da visul nostru e să avem toţi doctoratu, ca tine, păi, ce, mamele noastre să nu fie mândre de noi, numa mă-ta? Şi, cu tot respectul, îţi zicem să-ţi păzeşti scaunul, că venim tare din urmă.
Sântem sute de mii care vrem să dovedim că putem să copiem mai bine ca tine, că putem să îmbârligăm pă fraieri mai bine de cum ia-i îmbârligat tu, că suntem mai şmecheri şi mai tari în gură ca tine! Că cum zicea şi profu nostru de filosofie, Socrate: “Vai de dipscipolu care nuşi depăşeşte maestrul!” Maestre Ponta, ţinete bine, noi venim!
Semnează:
Un grup de liiceni de la Lic. Dimitrie Bolimtineanu (sursa: Internet)