Plecǎm cu trei maşini (eu, Doina, Nela, Dan, Mihai, Linda, Mariana, Nelu şi Bianca – desigur şi Mini) spre Cap de la Nao, un promontoriu situat în Golful Valenciei, punctul cel mai estic al Spaniei, aşadar şi cel mai apropiat de celebra insulǎ Ibiza, unde îşi petrec vacanţele multe VIP-uri, inclusiv din România. Admirǎm, de o parte şi de alta a drumului, culturile de portocali şi lǎmâi, pe alocuri şi de mǎslini (cele de viţǎ de vie se aflǎ în jurul Madridului). Trecem prin cocheta localitate Moraira, plinǎ de restaurante, fiecare fǎcându-şi reclamǎ la bucatele tradiţionale, mai ales paella – un amestec de orez, şofran, carne şi lǎmâie, mâncare la fel de rǎspânditǎ la spanioli, cum este pizza la italieni. În douǎ locuri, la marginea drumului, vedem expuse plase cu portocale, culese din grǎdinǎ, direct de cǎtre producǎtor. Ne oprim şi cumpǎram o pungǎ, de 3 kg, care costǎ 2,5 euro (îi lǎsǎm omului 3 euro, gest care îl bucurǎ mult, ca şi cum ar fi fǎcut cine ştie ce afacere. Nelu, ca sǎ îi facǎ omului încǎ o bucurie, cumpǎrǎ şi el, în aceleaşi condiţii, o pungǎ).
Ca şi la Cumbre del Sol (tot un promontoriu, care se vede şi din balconul blocului în care locuim), unde am fǎcut primul popas, peisajul din jurul “locaţiei” Cap de la Nao este foarte stâncos, pantele dealurilor de jur împrejur fiind împânzite de case de vacanţǎ, toate cu vederea spre Marea Mediteranǎ, vopsite de regulǎ în alb, din majoritatea curţilor strǎlucind albastrul piscinelor. Sunt mirat sǎ vǎd case aşezate pe versanţii “munţilor”, când localitǎţile româneşti se aflǎ mai ales în vǎi şi depresiuni. Noi cǎi de acces, tǎiate în panta altor dealuri, aratǎ cǎ acolo se vor construi noi case şi vile de vacanţǎ. Încǎ un lucru normal în Spania şi anormal în România: înainte de a se construi o casǎ, o aşezare, aici sunt fǎcute drumurile şi duse utilitǎţile respective (apǎ, gaz, curent). Noi facem invers: construim casa, apoi ne chinuim cu utilitǎţile, drumurile rǎmânând mulţi ani improvizate. Apropo de drumuri, am umblat destul de mult cu maşina şi pot confirma cǎ acestea sunt impecabile (nu vorbesc numai de autostrǎzi – autovia –, ci de drumuri în general). Mi-am zis cǎ la noi apar gropile datoritǎ diferenţelor de temperaturǎ dintre anotimpuri, dar Doina mǎ contrazice: şi în Germania sau în ţǎrile nordice sunt diferenţe, poate şi mai mari de temperaturǎ, dar drumurile sunt tot impecabile. Înseamnǎ cǎ în altǎ parte este cauza (calitatea materialelor, respectarea tehnologiei, lucrul fǎcut în mod profesionist – la ei –, opusul acestora, la noi).
La întoarcerea, luǎm masa de prânz la un restaurant chinezesc, din reţeaua Wok, unde, pentru zece euro, poţi mânca, din tot ce este expus, cât vrei (plǎteşti doar bǎutura). Mai mult, un bucǎtar îţi stǎ la dispoziţie pentru a-ţi pregǎti pe loc, “la vedere”, fructele de mare, friptura, cârnaţii, peştele etc. Oare la noi un asemenea restaurant ar rezista? Deocamdatǎ, chinezii, care au pǎtruns masiv şi pe piaţa româneascǎ, nu au testat acest tip de meniu, cu platǎ fixǎ.