Aşa cum am mai spus, în timpul stagiului meu militar la UM 01352 Corbu, jud. Constanţa, am fost o bună perioadă bibliotecarul unităţii – bibliotecă foarte bine aprovizionată, cu apariţii editoriale cu profil militar, dar nu numai. Acolo am avut privilegiul să citesc, între primii, romanul Delirul, al lui Marin Preda, apărut în 1975 (în 100.000 de exemplare!), roman care a declanşat o polemică dură cu revista sovietică Literaturnaia gazeta, care a reproşat romanului faptul că încearcă să îl reabiliteze pe mareşalul Ion Antonescu (revistei sovietice i-a răspuns Ovidiu S. Crohmălniceanu, într-un articol publicat în România literară).
În acelaşi an, 1975, a apărut ediţia a II-a a cărţii lui Laurenţiu Fulga, Straniul paradis (prima ediţie apăruse în 1942), ediţie pe care aveam să o primesc, cu autograf de la scriitor, încă în armată fiind (tirajul: 10.500 exemplare broşate), care s-a bucurat de un mare succes la critică (s-au scris circa 30 de recenzii la carte!).
Laurenţiu Fulga era foarte apreciat în mediile militare. Urmase Liceul Militar „Regele Ferdinand” de la Chişinău (unde a fost coleg cu Constantin Virgil Gheorghiu), dar a renunţat la cariera militară, făcând Facultatea de Litere şi Filosofie a Universitătii din Bucureşti, terminată în 1941, unde i-a audiat pe Tudor Vianu, Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, Mircea Eliade, Ion Petrovici, Anton Dumitriu ş.a. Participă la Al Doilea Război Mondial, ca ofiţer de rezervă, încă de la începutul acestuia (1941), fiind rănit la Odessa. Ajunge până la Cotul Donului, unde este declarat mort (unele reviste literare publicându-i necrologul). Ulterior s-a aflat că a căzut prizonier (la 24 nov. 1942), ajungând într-un lagăr din Siberia. A revenit în ţară împreună cu Divizia „Tudor Vladimirescu”, ulterior fiind avansat la gradul de general. A lucrat la Glasul armatei, Educația artistică și Viața militară (unde a fost redactor-șef adjunct) și consilier artistic la Teatrul Armatei, până în anul 1961, când s-a retras din funcţiile publice, dedicându-se scrisului. Din 1968 până la sfârșitul vieții a fost vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor.
După Revoluţie nu i-a fost reeditată nicio carte. În Istoria lui Nicolae Manolescu, este evacuat la “Autori de dicţionar”, iar Alex Ştefănescu îl ignoră total în nu mai puţin cunoscuta sa Istorie a literaturii române. În schimb i s-au dedicat două monografii: Cornel Munteanu, Laurenţiu Fulga (2001), respectiv Nina Arhip, După moartea lui Orfeu. Laurenţiu Fulga, studiu monografic (2011), iar şcoala gimnazială din satul natal (Fulga de Jos, jud. Prahova) îi poartă numele.
Scrisoarea de mai jos este un răspuns la o epistolă a mea, trimisă în urma lecturii unui articol publicat de autor în Scânteia. Ea trădează nu doar generozitatea prozatorului, ci şi modestia, buna cuviinţă şi simplitatea acestuia, în ciuda funcţiei înalte pe care o deţinea şi a prestigiului literar de care se bucura în 1975 (calităţi subliniate şi de Romulus Vulpescu, în evocarea Un scriitor – argument al omeniei, în Viaţa românească, an XXIX, nr. 11, sept. 1975, p. 5-51, sau de Adrian Popescu, în articolul Cafeaua domnului Fulga, din Steaua, an LXIX, nr. 4 (835), mai 2018, p. 3).
*
„Pentru un scriitor este foarte plăcut şi măgulitor să primească asemenea mesaje de simpatie, din partea cititorilor săi”
Bucureşti, 31 mai 975
Stimate tovarăşe Ilie Radu,
Vă mulţumesc pentru cuvintele D-vstră bune pe marginea articolului publicat în Scânteia1.
Sunt cu atât mai impresionat, cu cât D-vstră vă referiţi şi la unele cărţi mai vechi ale mele2, care v-au stat în atenţie nemijlocită.
Pentru un scriitor este foarte plăcut şi măgulitor să primească asemenea mesaje de simpatie, din partea cititorilor săi, chiar dacă întâmplătoare.
Cunoscându-vă deci pasiunea pentru literatură, vă rog să-mi transmiteţi adresa D-vstră statornică, pentru a vă onora, la rându-mi, cu o proximă apariţie3.
Al D-vstră,
Laurenţiu Fulga
Note şi comentarii
1. E vorba de articolul lui Laurenţiu Fulga, Un drept înscris în eternitate, publicat în Scânteia, an XLIV, nr. 10.171, 4 mai 1075, p. 1-3. Scris la împlinirea a trei decenii de la victoria împotriva fascismului, articolul este unul „pe linie”, apreciind că actul de la 23 august 1944 şi participarea României la războiul antihitlerist „sânt gândul şi fapta Partidului Comunist Român”. Deşi nu ştim cât va fi contribuit cenzura, prin „adăugire”, la acest articol, stilul este specific unui scriitor, nu limbii de lemn a epocii. Cred că tocmai acest lucru m-a impresionat, încât l-am felicitat pe autor.
3. Mă referisem la romanul Mortea lui Orfeu, roman, ediţia a II-a, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972, colecţia „Romanul de dragoste”.
2. „Proxima apariţie” a fost ediţia a II-a a volumului de povestiri Straniul paradis, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975, pe care mi-a trimis-o cu următorul autograf: „Domniei sale domnului Ilie Radu, respectuos momagiu, peste timp, al debutantului de-acum trei decenii şi, deopotrivă, pecetea de inimă a celui de azi. Laurenţiu Fulga, Bucureşti, sept. 975”.