Scriitori din comuna Bichiş: Septimiu Bucur (1915-1964) din Gâmbuţ

 

Septimu BucurSeptimu Bucur s-a născut la 28 mart. 1915, în satul Gâmbuţ, într-o familie numeroasă (opt copii) de intelectuali cu tradiţie, şi a decedat la 7 mai 1964, la Târgu Mureş, la vârsta de 49 de ani. A fost gazetar şi critic literar. Fiul Veturiei (n. Lazăr) şi al lui Iuliu Bucur, profesor. Clasele primare, gimnaziale şi liceale la Liceul de Băieţi “Al. Papiu Ilarian” din Târgu Mureş (1922-1932), în acest oraş tatăl său fiind profesor. Graţie profesorului de limba română, D. Mărtinaş, Septimiu Bucur citeşte din . Maeterlinck, G. Papini, Dostoievski, Goethe, Baudelaire, SullyProudhome, dar şi Eminescu, Blaga, Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale. În 1932 obţine, ca elev, locul I pe ţară la concursul de literatura română, organizat de Societatea “Tinerimea Română”, cu eseul Satul în proza lui Liviu Rebreanu, care va fi publicat în Revista Societăţii Tinerimea Română (1932. Apărută între 1882 şi 1942, revista i-a avut, între directori, pe istoricul Vasile Pârvan şi pe matematicianul Dimitrie D. Pompeiu, amândoi profesori universitari şi membri titulari ai Academiei Române.) Cu ovcazia acestui concurs, îl cunoaşte pe Nicolae Iorga. Urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti (1932-1936), luându-şi licenţa în 1938. Frecventează cu asiduitate cursurile lui Iorga,  Constantin Rădulescu-Motru, D. Caracostea şi alţii. Ca student, se angajează pe un post de bibliotecar la Biblioteca Facultăţii, încă din anul III fiind asistent al profesorului D. Caracostea (1935-1940). Lucrează în redacţiile unor reviste şi ziare din Capitală. Publică numeroase cronici literare, recenzii, eseuri. “Este foarte apreciat – scrie editorul său, Serafim Duicu – în cercurile intelectuale, pentru adâncimea gândirii sale şi pentru rafinamentul intelectualului. Blaga, spre pildă, îi trimite mai toate cărţile sale cu autografe. Pe un exemplar din Diferenţialele divine (1940), filosoful scrie: «Lui Timi Bucur, bunului şi strălucitului meu prieten. L. Blaga», iar C. Noica, în câteva rânduri datate 5 IV 1937, îi scria din Sinaia: «Mult stimate Domnule Bucur, vă datorez, încă de la o lucrare mai veche de-a mea, un semn de recunoştinţă pentru cuvintele D-voastră, atât de înţelegătoare, în legătură cu activitatea ce-o desfăşor. […] Felul exact şi adânc în care mă înţelegeţi constituie, pentru mine, o rară satisfacţie de autor şi […], dacă mă puteam aştepta să fiu priceput în ce afirm, cu greu aş fi crezut să fiu piceput chiar şi în cele ce subînţeleg în chip atât de şters.» Vasile Băncilă, unul dintre primii exegeţi ai lui Blaga, îi scria şi el, în 2 iunie 1937, din Brăila: «Stimate Domnule Septimiu Bucur, Prin aceasta îmi îngădui să trimit expresia celor mai bune felicitări pentru admirabilele D-voastră articole despre Lucian Blaga.»”[1]  Ataşat de presă (1940-1943), apoi consilier de presă (1943-1944) la Legaţia Română din Budapesta, al cărei prim consul general era criticul literar Ion Chinezu, cumnatul său. În această calitate, a emis documente unor evrei din Ungaria, care au venit în România, pentru a scăpa de deportarea în lagărele naziste, salvându-le astfel viaţa. După 23 august 1944, ca şi Ion Chinezu şi toţi membrii Legaţiei Române din Budapesta, este arestat de Gestapo şi devine prizonier de război în diverse lagăre din Germania şi Elveţia. Revine în ţară în 1945, fiind eliberat de trupele aliate, iar după un an, în 1946, este destituit din Ministerul de Externe. În cunoscutul dicţionar de Scriitori români mureşeni (2000), Ana Cosma scrie că, “somat de americani să aleagă, se hotăreşte să se întoarcă în ţară. Funcţionar la Bucureşti câteva luni (1946), incapabil de compromisuri, revine definitiv la Târgu Mureş. Profesor suplinitor de română la Liceul «Unirea» şi la diferite şcoli generale (1947-1950). Lucrează la un trust de construcţii la Copşa Mică (1950-1959). Contribuie, ca mentor spiritual, la întemeierea Cenaclului literar «Liviu Rebreanu» din Târgu Mureş (1957). Este numit traducător pentru limbile maghiară, germană şi franceză la revista Orvosi Szemle, a Institutului Medico-Farmaceutic din Târgu Mureş (1960-1964). Sub interdicţie de semnătură, a scris eseuri şi comentarii despre Eminescu, Caragiale, Goga, Rebreanu, Blaga. (Au rămas peste 3000 de pagini de manuscris.) A fost «reconsiderat» şi publicat postum, în 1968 şi 1976, în revista Argeş din Piteşti şi în volum.” [2]

Septimiu Bucur debutează încă în anii de liceu, fiind preşedintele Societăţii de lectură a liceului. Primele articole sunt tipărite în Îndemnul, revista liceului, cu un prestigiu naţional, şi în Anuarul Liceului (1930-1931), apoi colaborează la revista lui Vasile Netea, Progres şi cultură, dar şi la cele mai cunoscute reviste literare şi de cultură ale epocii: Gând românesc, Azi, Viaţa literară, Gândirea, Sfarmă-Piatră, Porunca vremii, Cuvântul nou, România, România literară etc.

De reţinut că în Anuarul Liceului de Băieţi “Al. Papiu Ilaran”, pentru anul 1930-1931, întocmit de profesosul director Vasile Ceortea, a fost publicată Cuvântarea ocazională rostită de elevul Bucur Septimiu, clasa a VIII-a, la serbarea patronului liceului, o dovadă a calităţilor intelectuale excepţionale ale elevului Septimiu Bucur.

În 1978, în celebra colecţie “Restituiri”, a Editurii Dacia din Cluj-Napoca (o colecţie coordonată de Mircea Zaciu), i-a apărut, postum, primul şi ultimul volum, Banchetul lui Lucullus. Pagini de critică literară. Ediţie îngrijită, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Serafim Duicu. Ediţia a fost bine primită de critica vremii, fiind recenzată de Şerban Cioculescu, Doina Graur, Silvia Udrea, ulterior scriind despre autor Dumitru Micu, Iulian Boldea ş.a.

O apreciere obiectivă a activităţii sale critice o găsim în Dicţionarul general al literaturii române, editat de Academia Română: “Este greu de spus dacă angajarea sa la revista Sfarmă-Piatră (1935-1938), apoi la Porunca vremii a fost efectul sau cauza orientării spre ideologia extremei drepte. Exprimându-se furibund, în numele unui «naţionalism integral», «sănătos», el crede că vehemenţa limbajului şi negarea generală pot fundamenta o nouă ordine socială. Desfiinţează dintr-un condei pe cei patru «titani ai cugetării iudaice: Marx, Freud, Bergson, Einstein» şi se arată profund scârbit de «patrupedele» de la Sburătorul, de «nulităţile» de la Viaţa românească sau de lipsa totală de vocaţie, pe care ar vădi-o Tudor Arghezi, G. Călinescu ş.a., pe care îi ameninţă în bloc. Rezumând, el proclamă «inexistenţa criticii româneşti» şi «caducitatea» literaturii autohtone. Multe cronici, recenzii şi note scrise până în 1941 sunt totuşi în afara acestor excese. Făcând critica prozei, discută valabilitatea subiectului şi a temelor, calitatea observaţiei şi a analizei, intenţiile autorului, respingând romanele lui Damian Stănoiu, Carol Ardeleanu, Ionel Teodoreanu, I. Peltz, dar apreciind (uneori cu entuziasm) scrierile semnate de Em. Bucuţa, Henriette Yvonne Stahl, Mircea Eliade, Victor Papilian.” (op.cit., vol. A/B, p. 1091). Scriitorul a mai semnat cu pseudonimul Horia Ursu (a nu se confunda cu prozatorul, eseistul şi profesorul clujean Horia Ursu, n. în 1948).

În 1995 apare In memoriam Septimiu Bucur. 1915-1964. Caiet documentar întocmit de Doina Graur, pentru simpozionul ştiinţific omonim, organizat de Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Mureş şi Biblioteca Judeţeană Mureş, prilejuit de împlinirea a 80 de ani de la naşterea lui, 16 pagini.

Volumul Banchetul lui Lucullus conţine cinci ample studii literare (despre Eminescu, Caragiale, Octavian Goga, Lucian Blagaşi LIviu Rebreanu), redactate după 1950, care erau în cea mai mare parte inedite, partea a doua conţinând cronici literare, la volume semnate de Victor Papilian, V. I. Popa, Emanoil Bucuţa, Tudor Vianu, Gherghinescu Vania şi un eseu despre Tinerii noştri poeţi (Emil Giurgiuca, Grigore Bugarin).

Scrise în clipele de răgaz, după orele de muncă de pe santier, studiile despre clasicii români sclipesc prin originalitatea interpretării, prin lipsa de concesii făcute climatului ideologic al vremii. Tocmai de aceea, ele nici nu se putea publica la data scrierii lor, o epocă despre care autorul face uneori aluzii incisive: “Lui (Octavian Goga, n. ns.) nu i se poate aplica aceeaşi măsură, ca scriitorilor de a treia mână, care îşi industrializează îndemânarea sau rutina de a compune, în funcţie de împrejurări şi de perspectiva beneficiilor (subl. ns.).” (p. 132) În eseul despre Goga, eseistul arată că nu activitatea politică i-a secat autorului vâna poetică, ci faptul că debutul său din 1905 a fost atât de glorios, încât poetul nu s-a mai putut autodepşi: “Flacăra talentului lui Goga a izbucnit prea plină la început, pentru a se fi putut menţine la acelaşi nivel decenii de-a rândul. În poezie, Goga nu a urcat pieptul unui munte, ci a coborât de pe culmi pe care alţii nu calcă decât mult mai târziu. Înainte de a împlinit vârsta lui Zarathustra, el cunoscuse aerul tare al altitudinilor creatoare.” (p. 132).

Extrem de percutant şi curajos este şi eseul dedicat lui Caragiale, scris într-o epocă (anii ’50), în care despre opera lui Caragile se vorbea în termenii sociologismului vulgar. Dezbătând teza inaderenţei lui Caragiale la spiritul românesc, Septimiul Bucur scrie: “Dacă aderenţa la spiritual românesc este totuna cu detracarea străinilor, prin simplul fapt că sânt străini, atunci incontestabil asa este: Caragiale n-a rostit asemenea neghiobie prezumţioasă.” Şi mai departe explică: “În pamfletul său antişovinist, Românii Verzi, Caragiala a ridiculizat tendinta exclusivismului patriotard. Pamfletul acesta are atâta umor de bun simţ şi atâta realism sănătos, încât e o crasă greşeală să-l socoteşti ca un semn al inaderenţei autorului la duhul etnicismului nostru. Vorbind didactic, sânt două feluri de naţionalisme: unul sobru şi creator, care se manifestă în continuitatea muncii zilnice, şi altul care se caractreizează printr-un exhibitionism verbal, înapoia căruia se ascund condamnabile deficiente morale. Bombasticismul patriotard a făcut ravagii la noi, ca aproape în toate ţările. Românimsul cu trei «r», pe care l-a biciuit Caragiale, nu e nici românimsul lui Bălcescu, nici al lui Eminescu şi nici al lui Kogălniceanu, ci românismul fără substanţă al demagogilor sau al gogomanilor, pe jumătate inconştienţi şi pe jumătate straşnici arivişti.” (p. 106-107). Oricine poate observa cât de actuale sunt asemenea interpretări critice.

Credem că a venit vremea ca opera lui Septimiu Bucur să fie valorificată integral, la adevărata ei valoare. Poate se va găsi un tânăr cercetător, care să facă o teză de doctorat despre viaţa şi opera acestui critic literar şi eseist remarcabil. Iar după lucrarea monografică, să se purceadă la tipărirea sutelor de pagini rămase în manuscris. O cercetare a dosarului său din arhiva CNSAS ar aduce şi mai multă lumină despre viaţa şi opera acestui “destin frânt” din literatura română.



[1] Septimiu Bucur, Banchetul lui Lucullus. Pagini de critică literară. Ediţie îngrijită, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Serafim Duicu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 5-6.

[2] Ana Cosma, Scriitori români mureşeni. Dicţionar biobibliografic, Târgu Mureş, 2000, cit., p. 28-29).

Mergi sus