Sf. Ion

*Mi-am felicitat toţi Ionii şi Ioanele, rude, prieteni şi cunoscuţi: Mihai Ionuţ-Rad, Ioan Vlas, Ion Cristofor, Ion Simuţ, Ion Buzaşi, Ioan Bolovan, Ioan-Aurel Pop, Ionuţ Burcǎ. Am aflat cǎ în România ar fi circa douǎ milioane de oameni, purtǎtori ai acestui nume.
* Am avut ore la ID, la anul I, un atelier de presǎ scrisǎ. Folosind ca pretext douǎ lucrǎri trimise de douǎ studente, Cristina Borşa şi Oana Mǎrgineanu, am discutat despre recenzie (Cristina a recenzat Despre îngeri, de Andrei Pleşu, Humanitas, 2003), reportaj şi interviu (Oana a venit cu un reportaj şi cu un interviu cu un funcţionar public important, din Târgu Mureş). Am publicat zeci de recenzii, zeci de reportaje, am realizat zeci de interviuri, aşa cǎ am avut ce le spune. Timp de o orǎ şi jumǎtate i-am ţinut în prizǎ. Am trǎit efectiv ceea ce le-am spus – aspecte din experienţa mea jurnalisticǎ. Studenţii au fost doar ochi şi urechi: nu au trimis SMS-uri pe sub bancǎ, nu şi-au scris bileţele, nu s-au uitat la ceas, nu au citit presa, nu au numǎrat becurile din tavan. Le-am spus ce am învǎţat eu de la D.D. Roşca, şi anume cǎ un profesor trebuie sǎ îşi trǎiscǎ ideile pe care le susţine în faţa studenţilor (când eram eu însumi student, am fǎcut un interviu cu filosoful Existenţei tragice, care s-a intitulat chiar aşa: Cu acad. D.D. Roşca, “Eu îmi trăiesc oarecum ideile, fie că e vorba de idei pe care le accept, fie de idei pe care le resping”, în Echinox, nr. 8-9, 1979.
* Sǎ nu uit sǎ notez cǎ Mini (cǎţeluşa Lindei şi a lui Mihai), un Yorkshire Terrier (uite cǎ viaţa mǎ obligǎ sǎ învǎţ şi rasele de câini!), a dormit la noi. O minunǎţie de cǎţel! E plinǎ de afecţiune, nu poţi sǎ nu o iubeşti. Mǎ tot mir de mine cum m-am schimbat: venind de la ţarǎ, credeam cǎ un câine trebuie sǎ stea în curte, eventual în lanţ, sǎ pǎzeascǎ ograda şi acareturile. Ţinerea unui câine în casǎ mi se pǎrea ceva de neimaginat. Iar acum mǎ joc cu Mini, o oblig sǎ sarǎ pe pat, pe fotoliu etc. Doamne, cum se mai schimbǎ omul!
* Nicoleta-Mǎdǎlina Şincan Dmitrache, o fostǎ studentǎ de la Jurnalism, care a terminat anul trecut, îmi solicitǎ o scrisoare de recomandare, în englezǎ, pentru cǎ vrea sǎ “aplice” la un masterat (“Global Politics and Culture”), în Norvegia. Desigur, îi trebuie în cateva zile recomandarea. I-o fac pe loc, aşa cum rǎspund la toate solicitǎrile studenţilor. Nicoleta a fost o studentǎ foarte bunǎ, a fǎcut parte din echipa celor 9 studeţi cu care am realizat ediţia de Interviuri Fǎnuş Neagu, pe care marele scriitor a mai apucat sǎ o vadǎ (i-a dus-o personal colegul meu, Marian Petcu). Fac multe asemenea recomandǎri, dar prea puţin dintre cei care beneficiazǎ de ele îmi mai comunicǎ dacǎ au reuşit. Ingratitudine tipicǎ pentru ziua de azi, mai ales la români.