Ne-am fǎcut obiceiul de a ne vizita, în fiecare an, vara, rudele din Târgu Mureş: fratele Nicuşor, Mirela şi nepoţica Adriana. Nu îi ignorǎm pe finii noştri, Felicia şi Dio, şi pe fiul lor, Andrei, pe verişoara Olimpia, pe cumetrii Nastasia şi Onisie Pol, din Sântana, care au venit sǎ ia cina cu noi, dupǎ ce şi-au terminat lucrul la câmp. Doi oameni care îmi plac foarte mult, care îmi amintesc de pǎrinţii mei, prin cultul muncii, modestie, respect pentru cei din jur, putere de sacrificiu şi foarte mult bun simţ. Am avut o lungǎ discuţie cu tatǎl lui Dio, domnul Onisie Pol (pe bunicul meu dinspre mama il chema tot Onisie), despre foametea din 1945-1947.
Deşi era copil pe atunci, îşi aminteşte unele lucruri. Totul în jur era uscat, iar pǎrinţii îşi puneau copiii mai mari sǎ taie cu secerea crengi de salcâm, pe care le depozitau în fânare, pentru a înlocui fânul. Dacǎ iarna nici acest “nutreţ” nu ajungea, mulţi îşi luau paiele de pe acoperişuri, cu o vechime de mulţi ani, pntru a le da animalelor. Îşi mai aminteşte de rapacitatea celor care strângeau cotele obligatorii, de tentativele unora de a declara alte cantitǎţi de grâu decât cele obţinute, de a ascunde o parte a recoltei, acţiuni care, despistate, se lǎsau cu ani grei de puşcǎrie (a doua zi aveam sǎ aflu, la Botez, cǎ cǎ şi un unchi de-al meu, fratele Tatei, Ionuţ, a fǎcut câteva luni de puşcǎrie, fiindcǎ a declarat altǎ cantitate de grâu, decât cea realǎ).
Aşa cum se ştie, în anii 1945-1946, în România s-a înregistrat o foamete fǎrǎ precedent, mai ales în nord-estul ţǎrii şi în Dobrogea. Ea s-a datorat nu numai secetei propriu-zise, ci şi unor factori politici. Iatǎ ce scrie istoricul Dorin Dobrincu, într-un articol semnat de Stelian Lambru şi publicat pe site-ul Radio România Internaţional, la 27 august 2007: “Statul român a încercat sǎ preîntâmpine, în perioada interbelicǎ şi în timpul rǎzboiului, apariţia foametei, prin constituirea fondurilor de stat, strategice. Un fond de stat exista inclusiv dupǎ rǎzboi, numai cǎ el se redusese. Potrivit Convenţiei de armistiţiu, din 12 septembrie 1944, România trebuia sǎ plǎteasca mari despǎgubiri de rǎzboi, fixate la 300 de milioane [de] dolari SUA. În realitate, România a plǎtit mult mai mult, peste 1 miliard de dolari. Trebuiau restituite Uniunii Sovietice bunurile luate de români în timpul războiului. În situatia în care guvernul român nu a controlat zona de est a ţǎrii timp de 1 an, nu a existat un interes privind buna administrare a acelei zone. A existat o debandadǎ incredibila în primii ani de dupa razboi. În condiţii normale, cu un guvern responsabil, cred ca foametea din 1947 putea fi depǎşitǎ.”
În cartea mea, Un ardelean la Bucureşti, am reprodus un articol pe care Lucian Boz l-a publicat iniţial în ziarul franez Le Monde, apoi în revista româneascǎ Lumea (din 11-12 mai 1947), în care Boz vorbeşte despre ravagiile foametei din 1945-1946, scriind, între altele: “În faţa acestei situaţii, guvernul a luat măsurile cele mai juste: blocarea recoltei din regiunile excedentare, cumpărarea făinei de grâu şi porumb, precum şi de seminţe în mare cantitate din Statele Unite, Argentina etc.
De asemenea, s-a creat, pentru a veni în ajutorul regiunilor atinse de secetă, un comitet cunoscut sub numele prescurtat de CARS. Colectele realizate în ţară nu sunt neglijabile. CARS-ul a trimis, în regiunile încercate, grâu pentru însemănţări, orz, porumb, secară şi ovăz. În aceleaşi regiuni, CARS-ul a distribuit colete alimentare, mai multe trenuri cu cărbune, 25 [de] vagoane [de] cărămizi etc. Până în prezent au fost create 500 [de] cantine, care deservesc mai mult de 200.000 [de] adulţi şi copii. Trenuri sanitare au fost puse la dispoziţia CARS-ului de către Ministerul Sănătăţii.
Este îmbucurător de a constata că celelalte ţări, deşi ele însuşi (sic!) având mari dificultăţi, nu au rămas insensibile faţǎ de situaţia din România. Guvernul sovietic a renunţat să se prevaleze de drepturile sale decurgând din Convenţia de Armistiţiu; mai mult, a trimis o cantitate de cereale în porturile dunărene.”
Articolul lui Lucian Boz este interesant din mai multe puncte de vedere. Ca material jurnalistic, el reflectă fidel marea tragedie din Moldova, ca urmare a secetei cumplite din anii 1945-1946, dar şi a distrugerilor cauzate de război. Sunt relevate măsurile luate de autoritătile româneşti, pentru diminuarea efectelor secetei, în primul rând prin crearea CARS-ului (Comitetul de Ajutorare a Regiunilor Secetoase), se vorbeşte de ajutorul dat de unele state străine (Elveţia, Suedia), dar şi de cele vecine cu Româmia (Bulgaria şi Ungaria), cele din urmă abia ieşite şi ele dintr-un război nimicitor. Nu este omisă implicarea Reginei Mame Elena în această operă de caritate (după cum se ştie, Regina Mamă Elena s-a implicat şi în operaţiunile de salvare a evreilor). Se subliniază apoi “mărinimia” Guvernului sovietic, care a trimis ajutoare României, deşi România, conform Convenţiei de Armistiţiu, trebuia să plătească Uniunii Sovietice imense datorii de război.
Nici conţinutul acestui articol nu trebuie luat ad litteram, fiindcǎ Boz provenea din Franţa postbelicǎ stângistǎ. În plus, din nu ştiu ce motive, el urmǎrea sǎ îşi câştige bunǎvoinţa ministrului de Interne, Teohari Georgescu.
Efectele secetei de atunci se resimt pânǎ azi. Trenui Iaşi-Timişoara se numeşte şi acum “Foametea”, probabil pentru cǎ, folosind acest tren, mulţi moldoveni s-au refugiat în Banat.
În 1979, când am fost repartizat la Timişoara, am întâlnit un moldovean, Nicolae Croitoru, cu care m-am împrietenit, moldovean de origine, pedagog la internatul liceului unde eram şi eu cazat, care creştea porumbei deasupra clǎdirii liceului. Ştiam cǎ moldovenilor le place mǎmǎliga (având acceaşi preferinţǎ culinarǎ, pǎrinţii mei îmi spuneau, uneori, “moldovean”!), dar domnul Croitoru a dus aceastǎ preferinţǎ la extrem: mânca mǎmǎliga inclusiv cu … supa de gǎinǎ (sau, mǎ rog, de porumbei)!
Tot în timpul foametei de care am vorbit s-a pripǎşit, la noi în sat, o familie de moldoveni, Anton şi Paraschiva, care au avut un fiu, Costicǎ, acesta devenind “boactǎrul” satului, omul care “striga” peste sat şi care îmi aducea revista Cutezǎtorii şi multe, multe scrisori de la prieteni şi colegi!