Ştiam din copilǎrie cǎ existǎ aceastǎ sǎrbǎtoare, dar nimeni nu mi-a explicat, niciodatǎ, semnificaţia ei. Citind ulterior mai multe articole de profil, am înţeles în ce constǎ esenţa Schimbǎrii la Faţǎ: pânǎ la aceastǎ datǎ, cei din jurul lui Iisus îl credeau pe aceasta doar un om înzestrat cu harul de prooroc, dar au vazut apoi cǎ este şi Dumnezeu, nu doar om.
Iatǎ, mai jos, fragmente dintr-un articol din Fǎclia de azi (an XXIII, nr. 6617, 6 august 2012), articol nesemnat, despre aceastǎ importantǎ sǎrbǎtoare creştinǎ: “Creştinii ortodocşi, catolici şi greco-catolici prăznuiesc, astǎzi, Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Tabor – una dintre cele mai mari sărbători creştine – când apostolii Săi se conving că marele lor învăţător este nu numai un prooroc al lui Dumnezeu, ci şi Dumnezeu adevărat.
Anterior, discipolii lui Iisus văzuseră şi se uimiseră de minunile Lui, considerate semne ale Dumnezeirii Sale, dar în sufletul lor ei îl considerau tot un om – un mare prooroc –, cel mai mare trimis al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor de până atunci.
Însă, din cele petrecute pe Tabor cu prilejul Schimbării la Faţă, Sfinţii Apostoli înţeleg că Iisus este fiul lui Dumnezeu. Evenimentul s-a petrecut în ultimul an al vieţii pământeşti a Mântuitorului, cu câteva luni înainte de răstignirea Sa.
Potrivit relatărilor biblice, Iisus venea spre nordul Ţării Sfinte, se îndrepta către Ierusalim şi le vorbea pe drum despre Patimile, Moartea pe Cruce şi Învierea Sa.
Ajungând în dreptul Muntelui Tabor, a lăsat la poale [pe] cei mai mulţi dintre ucenicii Săi şi i-a luat cu El numai pe trei dintre aceştia: pe Petru, Iacob şi Ioan – discipolii cei mai de nădejde, care vor fi martori şi la rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani. Iisus, împreună cu cei trei, a urcat pe munte, ca să se roage şi, pe când se ruga El, apostolii, moleşiţi de somn, tresar deodată la o privelişte nemaivăzută: chipul Mântuitorului s-a făcut altul; faţa Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe ca zăpada. Lucru şi mai neobişnuit: în această lumină, doi bărbaţi stau de vorbă cu Iisus despre Patima şi Moartea Sa în Ierusalim. Erau marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie.
Ca ieşit din fire, uimit şi mulţumit de ceea ce vedea, Petru a zis către Iisus: <<Doamne, bine este să fim noi aici! Dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una>> (Matei 17, 4) – nedându-şi seama de ceea ce spunea. Dar Petru încă nu isprăvise bine de vorbit, când ochii apostolilor sunt martorii unei noi surprize – un nor de lumină îi învăluie şi pe ei, iar din nor aud deodată un glas care zice: <<Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L>> (Matei 17, 5). De spaimă, ucenicii au căzut cu feţele la pământ. Dar Iisus s-a apropiat de ei şi le-a zis: <<Sculaţi-vă şi nu vă temeţi>>.
Când au ridicat ochii, nu mai era decât Iisus singur. Şi El le-a poruncit să nu dezvăluie nimănui nimic din cele ce văzuseră, până după învierea Sa din morţi.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este considerată aceea a îndumnezeirii naturii omeneşti şi a participării trupului trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale Dumnezeieşti. Din acest motiv, sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini. […].
În Apus, sărbătoarea Schimbării la Faţă, deşi prăznuită sporadic încă de prin secolul al VII-lea, s-a generalizat mult mai târziu, prin hotărârea luată de Papa Calist al III-lea, de a consacra definitiv această sărbătoare, drept mulţumire pentru biruinţa oştilor creştine asupra turcilor la Belgrad, în anul 1456.”
Aşa cum se poate presupune, aceastǎ sǎrbǎtoare creştinǎ a fost sursa de inspiraţie a unor capodoere ale picturii universale