Revederea de 50 de ani de la terminarea liceului

 

Vineri, 24 mai 2024, am celebrat, la Luduş, jubileul de 50 de ani de la terminarea liceului, absolvit în 1974. Înainte de a spune câteva cuvinte despre evenimentul propiu-zis,  fac o scurtă rememorare.

În vara anului 1970, am dat admitere la Liceul Teoretic de Cultură Generală Nr. 1 din Luduş (cred că aceasta era denumirea ofi cială), Luduşul fiind centrul cultural cel mai important şi mai apropiat de Nandra mea natală. În iunie, când m-am prezentat la înscriere şi apoi la examen, încă nu putuseră fi înlăturate toate urmările inundaţiilor catastrofale din 12-15 mai 1970, produse de râul Mureş, cele mai grave din ultima sută de ani. Pe clădiri se mai putea vedea încă nivelul la care fusese apa (au fost inundate peste 500 de case din Luduş), iar pe dealurile din jur se aflau încă numeroase covoare şi diverse materiale textile, întinse la uscat (la inaugurarea anului şcolar, directorul liceului, profesorul Augustin Micu, lăudase şi colectivul liceului – profesori şi elevi –, pentru modul exemplar în care se implicase în operaţiunile de salvare şi apoi de înlăturare a consecinţelor inundaţiilor).

Dacă bine îi amintesc, am dat admitere din română şi matematică (scris) şi română şi istorie (oral). La română oral îmi venise Fefeleaga, cunoscuta nuvelă a lui Ion Agârbiceanu, membrii comisiei fiind plăcut impresionaţi de faptul că am amintit şi de romanele Sectarii şi Arhanghelii (pe care nu le citisem, totuşi). Nu ştiam atunci că, peste aproape o jumătate de veac, mă voi ocupa de onoranta misiune de a pregăti o ediţie din Ion Agârbiceanu, pentru cunoscuta colecţie „Pleiade”, a Academiei Române.

Mai fusesem la Luduş de câteva ori, dus de Mama, care mergea cu cireşe de vânzare (1 leu ulcica), urcaţi într-un camion (probabil Molotov), care ducea muncitorii (inclusiv câţiva din Nandra) la şantierul viitoarei Termocentrale din Iernut. Este interesant că ani de-a rândul mi-a fost ruşine să evoc acest episod, care trăda sărăcia lucie în care trăiau oamenii de la ţară (şi nu numai ei), în anii ’50, când nu aveau pe ce face un ban, cu care să îşi cumpere un litru de petrol pentru lampă, zahăr, ulei şi alte produse absolut necesare. Zic că mi-a fost ruşine de această sărăcie, pe care Mama o trăda mergând cu cireşe de vânzare, până am ajuns la Filologie, unde am aflat că, după studiul lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist Alexandru Toma, publicat în patru numere din Scânteia (şi apărut apoi şi în broşură), Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei, Tudor Arghezi a fost interzis, s-a retras în casa de la Mărțișor, unde a fost nevoit să vândă cireşe, tot cu ulcica, pentru a se întreţine. Dintr-o dată, gestul Mamei a căpătat o aură miraculoasă de nobleţe, de care nu îmi mai era ruşine, ci cu care mă mândream pur şi simplu.

O revelaţie asemănătoare mi-a produs şi un alt detaliu, care arată cât de subiectivi suntem în aprecierea unor lucruri şi întâmplări din viaţa noastră. Pe Mama o chema Iozefa, iar pe Tata îl chema Gaftonic. Nu o dată, în clasele primare, când trebuia să spunem numele părinţilor noştri, mă ruşinam de aceste nume rare ale părinţilor mei – când mai toţi colegii raportau: Ana, Maria,Viorica, Elena, Ioan, Gheorghe, Vasile, Petru ş.a.m.d. În 1995, când am ajuns la Viena şi am putut afla mai multe lucruri despre Împăratul Iosif al IIlea, care a făcut mult bine românilor – atâta cât se putea face în contextul de atunci –, mi-am dat seama că numele Mamei era un discret omagiu, adus poate inconştient, de bunicii mei, „drăguţului de împărat”, intrat şi în folclorul ţăranilor ardeleni. Nici de numele de Gaftonic nu îmi va mai fi ruşine, acesta fi ind un diminutiv de la Gafton, luat poate din calendarul creştin (noi avem un poet şi traducător destul de cunoscut, Marcel Gafton, 1925-1987).

Fiindcă Luduşul a fost primul oraş pe care l-am văzut (au urmat Târnăvenii şi Ocna Mureş), acesta a rămas, pentru mine, cel mai frumos oraş din lume! Am văzut zeci de oraşe în Australia, China, Japonia, Chile, Peru, SUA, Federaţia Rusă, dar niciunul nu a putut egala şi depăşi farmecul şi frumuseţea Luduşului!

Îmi amintesc de panseluţele de pe marginea trotuarelor, de o plimbare cu autobuzul, când nu puteam înţelege de ce unii oameni coboară din autobuz, când era atât de plăcut să te laşi dus de acesta prin oraş!

Dar să revin la momentul admiterii mele la liceu. Intratul la liceu era atunci o adevărată performanţă, pentru că liceul îţi asigura, chiar şi fără facultate, un oarecare statut de „domn”, în sensul că însemna o treaptă în plus faţă de condiţia de ţăran, pe care o avuseseră generaţiile noastre anterioare. Eu candidasem la liceu împreună cu o consăteană, Palaghia Iacob. Am fost amândoi declaraţi „reuşiţi”, dar reuşiţi cu loc, pentru că atunci se născuse expresia „reuşit fără loc”, o formulă foarte delicată, pentru a înregistra, de fapt, un insucces.

Îmi amintesc că, după afişarea rezultatelor, doi oameni din Nandra (poate au fost mai mulţi, dar eu ştiu de cei doi), Onisie şi Filonu’ lu’ Boldea, într-o zi de marţi, care era zi de târg la Luduş, s-au dus la liceu, să vadă lista şi să poată confirma, cu invidie nedisimulată (năndrenii au fost totdeauna oameni foarte invidioşi pe succesele altora), că, într-adevăr, „a lu’ Iozefa şi fata lu’ Floarea o răuşît la liceu”.

În toamna aceluiaşi an, 1970, am început liceul, am făcut cunoştinţă cu toţi colegii, cei circa 50 de elevi, împărţiţi în două clase, care făceam aceleaşi materii. În clasa a X-a, ne-am redistribuit în două clase, de „Real” şi „Uman”, eu optând pentru cea de-a doua clasă.

Am terminat liceul, aşadar, în vara anului 1974, încât acum s-au împlinit, iată, 50 de ani de atunci.

Aş face o comparaţie, care este justificată din mai multe motive. Aş vrea să arăt câteva asemănări între Luduş şi Blaj, în privinţa învățământului, păstrând toate proporţiile între cele două focare de învăţătură.

În cartea mea dedicată lui Aron Pumnul, apărută în 1995, la Fundaţia Culturală Română – Centrul de Studii Transilvane, am vorbit pe larg despre tinerii ardeleni, care, în secolele XVIII şi XIX, mergeau la Blaj, pentru a sorbi cu nesaţ apa vie a ştiinţei şi culturii, din vestitele deja „fântâni ale darurilor”, cum numise episcopul Petru Pavel Aron Şcolile Blajului, deschise la 1754. Mergeau la Blaj copii din toate comitatele şi regiunile Transilvaniei: Bihor, Alba, Hunedoara, Maramureş, Sibiu, Făgăraş, Chioar, Solnocul de Mijloc, Cluj, Năsăud, Trei Scaune etc.

Tot aşa, la liceul din Luduş veneau copii din toate satele din împrejurimi: Aţinţiş, Gheja, Nandra, Gâmbuţ, Găbud, Cecălaca, Botez, Valea Largă, Papiu Ilarian, Iuriu de Câmpie, Oroi, Petea, Roşiori, Band, Râciu, Zau de Câmpie etc. Toţi aceşti copii de ţărani nu aveau alt vis decât acela de a se ridica mai sus cu o treaptă decât părinţii lor, chinuiţi şi obidiţi atâtea secole. De aici rezulta o anumită seriozitate şi dorinţă de afirmare, calităţi pe care nu le aveau, poate, toţi copiii de la oraş. Poate nu aveam cu toţii dunga la pantaloni ca o lamă Wilkinson, poate nu aveam cămaşa asortată la costum, dar aveam alte calităţi, pe care mulţi le apreciau (unii ne ironizau că, fiind prima generaţie de intelectuali din familie, ne-am lăsat la bariera oraşului… opincile!). Ca şi elevii Blajului, unii dintre noi stăteam în „cost”, alţii la internatul liceului. Eu însumi am stat, în primul an, în gazdă la Kertisz-neni, undeva lângă gară, împărţind camera cu un elev din clasa a XII-a, Ilie Iurian, care se pregătea foarte serios pentru bacalaureat.

Din anul II, având media adecvată, am obţinut bursă şi am locuit la internatul liceului, pedagog fiindu-ne domnul Nicu Palaghie, care ne dădea zilnic deşteptarea, ne încolona la masă, ne supraveghea la meditaţii, consemnând, într-un catastif imens, observaţiile asupra comportamentului nostru. De câte ori venea la Luduş, Mama se interesa la domnul Palaghie cum mă comport, dacă învăţ bine şi, mai ales, dacă „nu dau după fete” (dorinţa Mamei fiind, evident, „să nu dau după fete”, adică să nu mă îndrăgostesc de  vreo fată, ca să nu mă abat de la învăţătură! Ştia ea Mama ce ştia!). Dar câte nu aş avea eu de povestit despre anii mei de liceu, mai ales că, din prima zi de şcoală şi până la terminarea liceului, apoi în lunile de armată şi anii de facultate şi primii trei ani de profesorat, am ţinut zilnic un jurnal intim. Miile de pagini scrise cu cerneală verde mi-au fost de mare folos în scrierea Memoriilor (cărora le-am găsit deja titlul: Viaţa ca un dar, publicând deja două volume)!

În drum spre Luduş, mi-am reamintim cunoscuta poezie a lui George George Bacovia, Liceu, care nu se potriveşte cu liceul nostru, dar o reproduc pentru frumuseţea ei:

Liceu – cimitir

Al tinereţii mele –

Pedanţi profesori

Şi examene grele…

Şi azi mă-nfiori

Liceu – cimitir

Al tinereţii mele!

Liceu – cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Şi mintea mă doare…

Nimic nu mai vreu –

Liceu – cimitir

Cu lungi coridoare…

Liceu – cimitir

Al tinereţii mele –

În lume m-ai dat

În vâltorile grele,

Atât de blazat…

Liceu – cimitir

Al tinereţii mele!

Iar în urechi îmi răsună celebra melodie compusă de Florin Bogardo

şi interpretată de Stela Enache, melodie devenită celebră, graţie filmului

Liceenii, şi el foarte cunoscut:

Ani de liceu,

Cu emoţii la română,

Scumpii ani de liceu,

Când la mate dai de greu,

Ani de liceu,

Când ţii soarele în mână

Şi te crezi legendar Prometeu…

Ani de liceu,

Când se-ntâmplă-o tragedie

Fiindcă el te-a zărit

La un fi lm cu alt băiat, ani de liceu,

Împletind cu poezie

Tot ce ai tu mai bun, mai curat..

Întâlnirea a fost programată pentru ora 12,00, când urma să înceapă lecţia de dirigenţie. Nu ne-am putuit întâlni în sălile noastre de clasă (fiind vineri, elevii erau în şcoală), ci într-o sală de la parter, frumos împodobită pentru acest eveniment. Pe tabla neagra, scris cu creta: „1974-2024/ Bine ati venit!/ Amintirea este singurul paradis, de unde nu ne poate alunga nimeni.” Este un citat din Jean Paul Sartre.

Din cei 54 de elevi, câţi am terminat în 1974, s-au prezentat doar 25. Au răspuns invitaţiei cinci profesori: Doamna Susana Coman, profesoară de matematică, dirigintă la B), Iosif Pop, profesor de română, familia Crăciun (Ana si Stelian), cu care am făcut fizică şi desen), prof. Dorel Stoica, de educaţie fizică, şi doamna Maria Ludoşan, profesoară de chimie.

Colegul Mihai Enyedi, organizatorul principal al întrunirii, a dat semnalul de începere a festivităţii, dând cuvântul mai întâi profesorilor.

Reproduc, în continuare, cuvintele dirigintelor noastre rostite la jubileul de 40 de ani, Doamna prof. Susana Coman şi ale regretatei Elvira Şerban, care sunt şi acum actuale.

Doamna Susana Coman, diriginta noastră, a spus atunci:

„Suntem onoraţi de invitaţia de a participa la festivitatea de faţă şi, cu această ocazie, vă întâmpinăm cu toată dragostea şi admiraţia. Admiraţie pentru ce aţi realizat în cei 40 de ani de când aţi plecat de pe băncile acestei şcoli. Aţi devenit persoane deosebit de valoroase în domeniile profesional, social şi familial. Aţi ridicat prestigiul acestei şcoli în oraşul nostru, în ţară şi chiar peste hotare. Meritaţi felicitări din plin şi vă asigurăm că şi noi, foştii voştri profesori, ne mândrim cu această generaţie, care acum îşi sărbătoreşte 40 de ani de la absolvirea liceului. Vă dorim viaţă lungă, sănătate, fericire şi multe asemenea întâlniri.”

A luat apoi cuvântul regretata Elvira Şerban, diriginta clasei paralele, care a spus:

„Stimate cadre didactice,

Iubiţi absolvenţi,

Acum patru decenii, la 25 mai 1974, curtea şcolii era plină de elevi, părinţi, cadre didactice şi multe flori. Clopoţelul şcolii suna îndelung. El ne anunţa un eveniment important: 53 de elevi au absolvit Liceul Nr. 1 din Luduş! Din negura vremurilor îndepărtate, sunetul clopoţelului şcolii noastre ne-a adunat din nou, după 40 de ani, în acest loc drag şi sfânt. Adolescenţa voastră – trăită în vatra spirituală a şcolii noastre – a fost plină de fericire, satisfacţii, rezultate foarte bune la învăţătură, la olimpiade, la întreceri sportive. Aţi avut marele avantaj de a studia sub conducerea şi îndrumarea competentă a cadrelor didactice, care şi-au iubit meseria cu patimă. Aceste cadre didactice v-au transmis cunoştinţe din diferite domenii, v-au modelat comportarea, au dezvoltat în voi cele mai frumoase sentimente umane, v-au dat o parte din sufletul lor, din bunătatea şi înţelepciunea lor.

Şcoala a păstrat catalogul, care este document-mărturie, dovada faptelor adolescenţei voastre. El vă povesteşte despre emoţiile trăite la ore, despre şmecheriile nevinovate, minciunile gogonate, absenţe din cauză de boală (laringo-faringo-bronho…).

Aţi fost un colectiv select – adunat din multe localităţi, dar atât de sudat, închegat, legat pe vecie, încât timpul nu l-a deteriorat nici până azi. Mă uit la voi şi remarc trecerea timpului; sunteţi oameni în toată firea, cu familie, cu copii, cu grijile vieţii. Dar undeva, în inima mea, l-am păstrat pe adolescentul zburdalnic, plin de umor, de optimism, am păstrat-o pe adolescenta zveltă, frumoasă, cu privirea plină de întrebări.

Dumnezeu ne-a ajutat să ne vedem din nou. Nici nu ne dăm seama ce eveniment important este acesta! Au trecut încă 40 de ani din viaţa noastră şi ne întâlnim fericiţi, bucuroşi, plini de emoţii. Astăzi, sunteţi oameni realizaţi, aveţi profesii şi meserii frumoase. Ne-aţi urmat sfaturile noastre şi vă mulţumim pentru acest lucru. Astăzi vă îmbrăţişăm, dorindu-vă sănătate, viaţă lungă şi fericită, bucurii, mult succes vouă şi copiilor, nepoţilor voştri. Să ne simţim bine! Distracţie plăcută, multă voioşie şi optimism. Poate ne vom întâlni şi peste 10 ani! Vă doresc să vă simţiţi bine pe plaiurile visurilor voastre! Добро пожаловать вам, дорогие учащиеся Лицея № 1 из Лудуша! Много здоровья и счастья всем! (fosta dirigintă şi porfesoară de rusă a rugat să traducă cineva ultimele cuvinte, în limba rusă, dar niciunul nu s-a oferit să o facă!) Profesorii prezenţi (Stelian Crăciun, Iosif Pop şi Anișoara Lungu-Popa) ne-au adresat şi ei câteva cuvinte de salut.”

 Acum, la jubileul de 50 de ani, au vorbit profesorii Susana Coman, Stelian Căciun, Iosif Pop, I. Stoica).

S-a păstrat un moment de reculegere în memoria celor dispăruţi (elevi şi cadre didactice).

Doamna dirigintă Susana Coman a citit catalogul. Clasa XII B: Boitoş Aurelia, Botezan Maria, Bucşa Petru, Chiorean Gheorghe, Colţa Mariana, Deteşan Rozalia, Drăgan Steliana, Florea Marinela, Fodor Rozalia, Henter Elisabeta, Iacob Palaghia, Koncz Viorica, Luca Dorina, Lung Aurelia, Maila Iosif, Mireştean Zoe, Mureşan Mircea, Nagy Maria, Naghi Rodica, Nemeş Laurean Valeruţ, Nicoară Ana, Olaru Octavian, Puia Dorina, Rad Ilie, Răchită Crinişor, Székely Rozalia, Varga Vasile, Vălean Nicolae şi Enyedi Mihai (care, venind mai târziu la noi, a fost trecut ultimul în catalog).

Clasa XII A: Bogdan Mircea, Brustur Vasile, Cecălăcean Valer, Csibi Gheorghe, Hagău Carmen, Lupşa Elena, Mack Walter, Marian Vasile, Naşca Petru, Oltean Vasile, Parajdi Elisabeta, Păcurar Ana, Podar Emil, Popa Mircea, Pungea Domnica, Puşcaş Ovidiu, Roiban Iov, Szilágyi Elisabeta,  Şuteu Vasile, Tokács Elisabeta, Wiegner Andrei.

De notat că trei colegi (împreună cu soţiile) au venit din străinătate: Mircea Bogdan din Irlanda, Vasile Marian din Germania, iar Wiegner Andrei din Israel. Am făcut multe fotografii, schimb de adrese şi am promis să ne vedem odată la cinci ani (unii au propus întâlniri anuale, ceea ce mi se pare prea mult. Omne rarum carum est!)

Ne-am deplasat apoi la Restaurantul River, unde „ne-am povestit unii altora păcatele”.

                                                                                Ilie Rad