Desigur cǎ, folosind acest titlu, am în vedere celebra poezie a lui Grigore Alexandrescu, Rǎsǎritul lunii. La Tismana, prea cunoscutǎ din vechile noastre manuale şcolare.
Trǎiesc o adevǎratǎ zi de vacanţǎ. Stau maximum 5 minute la internet, am cel mult douǎ convorbiri telefonice pe zi. Marea îmi dǎ o extraordinarǎ senzaţie de confort.
Înainte de masa de prânz, ne plimbǎm pe strǎzile localitǎţii Calpe. Caut o bisericǎ şi nu gǎsesc. Ghidurile turistice spun cǎ aici sunt douǎ biserici, în zona centralǎ, unde nu ajungem. Au început sǎ vinǎ turiştii, cei mai mulţi pensionari: francezi, germani, olandezi, nordici, atraşi de tǎrmul însorit şi cǎlduros al Mediteranei. Sunt oameni care au o anumitǎ filosofie de a trǎi, radical deosebitǎ de a noastrǎ. Îşi trǎiesc în tihnǎ bǎtrâneţea, nu se streseazǎ din cazua copiilor sau a nepoţilor. Trǎiesc doar pentru ei. La noi mentalitatea este alta. Mama zicea, nu o datǎ: “Acum noi trǎim doar pentru copii!”. O filosofie pe care am regǎsit-o şi în memoriile lui Mircea Eliade – consecinţa, desigur, a felului nostru de a privi viaţa. Am vorbit cu altǎ ocazie despre relaţiile diferite dintre pǎrinţi şi copii (în cartea mea, De la Moscova le New York. Note de drum din Federaţia Rusǎ şi fragmente de jurnal american. Prefaţǎ de Mircea Popa, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005), aşa cǎ nu mai insist.
Seara, de pe balcon, aşteptǎm rǎsǎritul lunii. Cred cǎ la mare, mai mult decât la munte, ai sentimentul diferenţei dintre veşnic şi efemer, dintre naturǎ şi om. Vezi stânci de sute de ani, poate de mii de ani, vezi unduirea valurilor de tot atâta timp, faţǎ de care oamenii ce privesc ori se plimbǎ pe plajǎ par nişte fluturi de-o zi.
Momentul magic al zilei este, aşadar, rǎsǎritul lunii, care îl depǎşeşte, cel puţin aici, pe cel al rǎsǎritului de soare. Întunericul nopţii conferǎ clipei o vrajǎ aparte. A nu evoca aici şi acum rǎsǎritul lunii, descris de Eminescu, în Scrisoarea I, ar fi o impietate:
Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară;
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi, pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac…
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii,
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic!
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr. […]
Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării…
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!
*Domnişoara Cristina Borşa, care a vǎzut ea însǎşi, la Calpe, rǎsǎritul lunii, îmi atrage atenţia asupra poeziei Rǎsǎrit magic, de Lucian Blaga, cu precizarea cǎ Blaga nu avea în vedere rǎsǎritul lunii pe mare, cum se vede imediat, ci la munte:
Aşa a fost, aşa e totdeauna.
Aştept cu floarea mea de foc în mâni.
Întrerupându-mi preamărite săptămâni,
puternică-mi răsare luna.
În miez de noapte un cutreier sferic.
În spaţiu – râuri, umbre, turnuri, clăi.
Liturgic astrul mă-ntâlneşte-n văi,
dezbracă patria de întuneric.
Sus în lumină ce fragil
apare muntele!
Cetatea zeilor din ochii de copil
uşor se sfarmă ca mătasea veche.
Materia ce sfântă e,
dar numai sunet în ureche.
*Doamna Irina Petraş ne anunţǎ cǎ vineri, 25 mai, se deschide cea de-a doua ediţie a Zilelor Clujului, cu Promenada cǎrţilor. Tot atunci va avea loc lansarea almanahului Promenada scriitorilor, în care am şi eu câteva pagini, selectate din articolele publicate pe acest blog. Îmi pare rǎu cǎ nu voi putea participa, fiindcǎ voi fi la Sighet, în excursia organizatǎ cu studenţii jurnalişti.