Profesorul sucevean Mihai Iacobescu, la aniversarǎ

Întâlnirea mea cu Profesorul Mihai Iacobescu

În 1997, mǎ pregǎteam sǎ-mi susţin teza de doctorat, consacratǎ vieţii şi operei lui Aron Pumnul, marele dascǎl de suflet şi de conştiinţǎ româneascǎ al lui Mihai Eminescu, de la Cernǎuţi. Preşedintele comisiei urma sǎ fie domnul Eugen Beltechi, directorul Institutului de Lingvisticǎ şi Istorie Literarǎ „Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca (instituţie care gǎzduia doctoratul), iar cei doi membri din Cluj erau profesorii V. Fanache şi Mircea Popa (care şi-a asumat şi rolul de conducǎtor ştiinţific, dupǎ decesul primului meu conducǎtor, profesorul Gavril Scridon). Urma sǎ invitǎm în comisie încǎ doi profesori de la alte universitǎţi din România. I-am sugerat conducǎtorului meu ştiinţific sǎ ne gândim la doi specialişti de marcǎ, pentru ca lucrarea mea sǎ poate beneficia de expertiza acestora, în vederea publicǎrii. Fǎrǎ multe ezitǎri, ne-am oprit la profesorul Paul Cornea, de la Universitatea din Bucureşti, specialist redutabil în literatura şi cultura secolului XIX, şi la profesorul Mihai Iacobescu, de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, a cǎrui lucrare, Din istoria Bucovinei, vol. I (1774-1862). De la adminstraţia militarã la autonomia provinciei (Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993), fusese citatǎ de mine de zeci de ori în tezǎ, fiind cea mai completǎ şi mai actualǎ lucrare din domeniul care mǎ interesa.
Cum conducǎtorul meu de doctorat nu avea datele de contact ale domnului profesor Iacobescu, mi-a revenit mie sarcina de a-i scrie o scrisoare, pentru a-l invita ca membru în comisia mea de doctorat. Mi-a rǎspuns foarte repede, favorabil, iar în termenul stabilit de lege, mi-a trimis, prin fax, chiar referatul propriu-zis, de circa opt pagini! (nu pot sǎ nu compar acest caz cu spusele unui confrate, conducǎtor de doctorat, care mergea la un doctorat la Piteşti şi urma sǎ facǎ referatul tezei în tren, pe … traseul Bucureşti-Piteşti! Şi acest detaliu demonstreazǎ cât de mult s-a degradat instituţia doctoratului în România!).
Deşi putea invoca vorba popularǎ „Lung e drumul Clujului!”, Domnul Profesor Mihai Iacobescu a ţinut sǎ fie prezent la susţinerea publicǎ a lucrǎrii mele, în compania, aşa cum spuneam, a profesorilor Paul Cornea, V. Fanache, Mircea Popa şi Eugen Beltechi. Desigur, pentru mine a fost un moment de neuitat, imortalizat cu o camerǎ de filmat, care îmi oferǎ posibilitatea de a retrǎi, din când în când, acel eveniment.
Acesta a fost prilejul când l-am cunoscut mai bine pe Domnul Profesor Mihai Iacobescu, dupǎ ce, anterior, îi cunoscusem doar cǎrţile şi studiile. Am aflat atunci detalii privind cariera politicǎ pe care a avut-o, dupǎ Revoluţia din 1989, sau despre funcţiile de conducere avute la Universitatea Ştefan cel Mare” din Suceava, instituţie de care mǎ simt, şi datoritǎ profesorului Mihai Iacobescu, foarte ataşat.
Ca un autentic maestru, atent cu evoluţia „învǎţǎceilor” sǎi, Domnul Profesor Iacobescu m-a invitat, dupǎ susţinere, sǎ public un studiu din lucrare, în revista condusǎ şi revigoratǎ de de Domnia Sa, Codrul Cosminului. Aşa se face cǎ un amplu capitol din tezǎ, Aron Pumnul, ctitor al Bibliotecii învãţãceilor gimnazişti din Cernãuţi, a apǎrut în revista Codrul Cosminului, nr. 3-4, 1997, p. 263-275.
În anul 2002, când mi-a apǎrut cartea despre Aron Pumnul, la Editura Fundaţiei Culturale Române – Centrul de Studii Transilvane, am dorit foarte mult sǎ fac o lansare a cǎrţii mele şi la Suceava, fiind în drum spre Cernǎuţi. Din nou, Domnul Profesor Iacobescu a rǎspuns cu generozitate şi acestei dorinţe, organizând lansarea cǎrţii în cadrul Catedrei de Istorie şi în prezenţa unui mare numǎr de studenţi (dupǎ lansare, a apǎrut un articol în ziarul Crai nou, în care se spunea cǎ sunt doctor în istorie al Universitǎţii din Suceava, prin faptul cǎ un cadru didactic din Suceava a fost membru în comisia mea de doctorat. Nu am dezminţit ştirea, care mǎ onora!) Lansarea a fost un excelent prilej de a-l cunoaşte pe domnul prof. univ. dr. Ştefan Purici, devenit Prorector al Universitǎţii, pe care aveam sǎ-l revǎd la Cluj-Napoca, în 2011, cu prilejul Galei Profesorului Bologna, unde am fost amândoi laureaţi. Mai târziu aveam sǎ mǎ împrietenesc cu domnul prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, excelentul critic literar, cu domnul conf. univ. dr. Vasile Ilincan, devenit vicepreşedinte al Asociaţiei Române de Istorie a Presei, aşa cǎ legǎturile mele cu Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava au devenit tot mai ample şi mai profunde.
Dupǎ lansare, Domnul Profesor Mihai Iacobescu m-a invitat acasǎ la Domnia Sa, unde am avut ocazia de a o cunoaşte şi pe Doamna Veronica Iacobescu, bucuroasǎ de oaspeţi şi demonstrându-mi ce mult conteazǎ armonia din familie, pentru viaţa unui savant.
În urma celor douǎ evenimente, am rǎmas cu Domnul Profesor Mihai Iacobescu în relaţii pline de cǎldurǎ şi respect. Îi scriu din când în când (vai, nu atât de des precum ar merita, mereu cu scuza tiranicelor obligaţii ale zilei), facem schimb de cǎrţi, ne interesǎm reciproc de sǎnǎtatea noastrǎ.
Mǎ bucur şi sunt deosebit de onorat cǎ, la un emoţionant ceas aniversr al Domnei Sale, am putut actualiza imaginea unui mare OM, a unui mare dascǎl şi a unui mare specialist, calitǎţi cu atât mai de apreciat, cu cât se manifestǎ în vremuri caracterizate, adesea, prin neomenie, prin dezinteres faţǎ de profesia de dascǎl, prin superficialitate şi ignoranţǎ.
La mulţi ani, din toatǎ inima, Domnule Profesor!
P.S. În 1997, cu ocazia prezenţei Domnului Profesor Mihai Iacobescu la susţinerea tezei mele de doctorat, i-am luat un scurt interviu, care a fost publicat în cel mai popular şi mai rǎspândit ziar din judeţul nostru, Adevǎrul de Cluj.
Recitindu-l, mi-am dat seama cǎ rǎspunsurile Domnului Profesor sunt la fel de actuale azi, ca şi în urmǎ cu 15 ani, dacǎ nu cumva chiar mai actuale, prin calitatea lor previzionarǎ (mǎ refer, în primul rând, la evoluţia politicǎ din ţara noastrǎ şi la comportamentul tot mai agresiv al unor reprezentanţi sau lideri ai minoritǎţii maghiare din România).
Reproduc, în cele ce urmeazǎ, interviul din 1997.
*
Prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava: Minoritarii „nu ar trebui «sã se joace cu focul», sfidând cele mai elementare norme de loialitate faţã de statul în fruntariile cãruia i-a aşezat destinul, istoria!”

În zilele de 20-22 noiembrie 1997, s-a aflat în municipiul nostru prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, decanul Facultãţii de Litere şi Ştiinţe de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava. Personalitate cunoscutã în lumea specialiştilor, domnul Mihai Iacobescu (n. 5 august 1938) este autorul a circa 150 de studii şi eseuri de specialitate şi a peste 300 de articole de popularizare, fiind colaborator la 7 volume colective. Şi-a obţinut doctoratul în istorie, cu teza România şi Societatea Naţiunilor (1919-1921), publicatã, în 1988, la Editura Academiei R.S. România. În 1993 îi apare monumentala lucrare, Din istoria Bucovinei, vol. I (1774-1862). De la adminstraţia militarã la autonomia provinciei (Editura Academiei Române). Când şi volumul II, aflat în fazã avansatã de pregãtire, va vedea lumina tiparului, profesorul Mihai Iacobescu va putea fi considerat, indiscutabil, cel mai mare specialist român în istoria Bucovinei.
*
– Cum „se vede” Clujul din Suceava, Domnule Profesor?
– De la Suceava, din preajma fostei Cetãţi de Scaun a Moldovei, municipiul Cluj-Napoca „se vede” ca fiind cel mai important centru universitar, ştiinţific, cultural, economic, juridic şi administrativ al Transilvaniei, „capitala” de drept şi de fapt a acestei provincii istorico-geografice a ţãrii.
– Ce credeţi, ca specialist în istoria Bucovinei şi ca istoric în general: mai este posibilã revenirea integralã a acestei provincii româneşti – „lacrima poporului român” – la România?
– Un rãspuns simplist, formal, de da sau nu, ar fi „o dezertare” de la rãspunsul propriu-zis. Cei mai mulţi cititori, care cunosc şi recunosc drama acestui teritoriu, ştiu ce s-a întâmplat aici în ultimele douã veacuri: timp de 144 de ani, stãpânirea habsburgicã a încurajat şi dirijat colonizãrile şi imigrãrile, spre a face din acest teritoriu un mozaic multi-etnico-lingvistic şi cultural, încât, la recensãmîntul austriac, oficial, din 1910, se ajunsese la acel Das Volker-Konglomerat sau, dupã cum se laudã unii istorici strãini, „o Europã în miniaturã”. Dupã doar douã decenii de revenire la statul de la care fusese ocupatã şi anexatã prin forţã şi ameninţare cu forţa, odatã cu aplicarea odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, partea de nord a fost anexa tã la imperiul bolşevic. Au urmat deportãri, exterminãri, colonizãri, care, în mai puţin de 50 de ani, au fãcut de nerecunoscut zona dintre Prut şi Nistru. Statisticile oficiale ale noilor stãpâni, succesorii şi profitorii politicii bolşevice, îi prezintã pe românii din nordul zonei ca mai reprezentând doar o proporţie de 20% în ansamblul regiunii Cernãuţi. Noii stãpâni trec însã total sub tãcere faptul cã statisticile demografice actuale sunt consecinţa calvarului de 50 de ani de deznaţionalizare, exterminare, deportare, colonizare… Şi totuşi, în raionul Herţa, ponderea românilor mai este încã şi astãzi de 92,9%, iar în raionul Storojineţ – de 57,8%. Este o întrebare care se rãsuceşte în inimile noastre ca un sfredel: dacã statul vecin ştie aceste adevãruri triste, de ce n-a fãcut gestul sã ne restituie cel puţin raioanele cu o populaţie majoritar româneascã, spre a avea o dovadã a prieteniei sale şi o probã cã în Europa de mîine nu vor mai fi admise abuzurile de ieri? Este cea mai mare ruşine a istoriei zilelor noastre ca, de dragul speranţei cǎ vom intra în NATO, sã abandonãm propriul teritoriu, „de bunã voie şi nesiliţi de nimeni”, celor care l-au mutilat şi adus în starea de astãzi! Eu personal cred însã în dreptatea, oricât de târzie, a istoriei: tot ce se dobândeşte prin furt se destramã! Vine o judecatã dreaptã a istoriei, care va rãscumpara şi rãzbuna lacrimile celor deportaţi, expulzaţi, exterminaţi! Noi şi cei ce vor urma dupã noi nu trebuie sã avem „hodinã” pânã când Europa de azi şi de mâine nu va afla şi acuza nedreptatea de ieri
– Ce credeţi despre disputele istorice, cu conotaţii politice, care
au avut loc în municipiul nostru?
– Mi se par, totuşi, jocuri periculoase, care pot degenera în lucruri şi mai periculoase. În mod firesc, minoritariii şi majoritarii trebuie sã convieţuiascã în pace, înţelegere şi respect reciproc. Faţã de întreaga libertate acordatã de români minoritarilor, aceştia nu ar trebui „sã se joace cu focul”, sfidând cele mai elementare norme de loialitate faţã de statul în fruntariile cãruia i-a aşezat destinul, istoria. Românul este tolerant, îngãduitor, rãbdãtor, dar orice lucru care ar umple cu vârf paharul acestei îngãduinţe se poate transforma cândva într-o furtunã. Ca istoric, mã întreb nedumerit: în ce ţarã din Europa s-au acordat, cu aceeaşi generozitate, astfel de cereri şi s-au fãcut permanente concesii unor oameni care continuã sã ne dispreţuiascã? Istoric fiind, îmi este ruşine cã unii dau încã dovadã
cã n-au învãţat nimic din lecţia istoriei!
(Adevãrul de Cluj, an IX, nr. 2137, 25 noiembrie1997, p. 5)