La cursul de Folclor literar românesc l-am avut pe profesorul Dumitru Pop, personalitate luminoasă şi generoasă, echilibrată şi neconflictuală, unul dintre iluştrii reprezentanţi ai folcloristicii şi etnologiei româneşti. Este singurul nostru profesor, care ne-a lăsat un volum de memorii: Martor atent şi modest părtaş la istorie (Editura Todesco, Cluj-Napoca, 2005). Am citit cartea cu interes şi am aflat astfel cât de multe lucruri a făcut acest om pentru facultate, în cele două mandate cât a fost decan (1968-1976; eu l-am prins doar un an: 1975-1976). Moştenind o clădire deteriorată, spaţiu insuficient pentru activităţi didactice (ca sa nu mai vorbim de relaţiile interumane tensionate în facultate), profesorul Dumitru Pop a făcut demersuri pentru ca şi corpul II al clădirii (ocupat de un cămin de studente) să revină facultăţii, demers aprobat printr-o hotărâre a… Consiliului de Miniştri! Spaţiul obţinut a fost alocat pentru săli de curs şi seminar, birouri ale profesorilor, pentru actualele biblioteci etc. A dat nume multor săli (Eminescu, Shakespreare, Coşbuc, Ady, Balzac, Ovidiu, Dante, Puşkin). A creat Sala de Consiliu, cu portretele celor mai renumiţi profesori ai facultăţii, a organizat o sală de gimnastică, Clubul Filo, Galeriile Filo (în fosta baie a internatului de odinioară!), toţi expozanţii donând câte un tablou, pentru o proiectată pinacotecă a facultăţii, a amenajat parcul din curtea interioară a facultăţii, străbătut de o alee asfaltată, de-o parte şi de alta a aleii fiind amplasate două busturi: Eminescu (de Horia Flămând) şi Blaga (de Eugen Gocan). În mica grădină de la intrarea în facultate au fost amplasate alte două busturi (Dimitrie Cantemir, de Mircea Spătaru, şi Nicolae Olahus, de Alexandru Crişan), ambele statui fiind dezvelite în toamna anului 1976, în cadrul unei mici ceremonii, la care am participar şi eu (iar Doina s-a implicat activ în porgramul artistic dat cu acest prilej). De asemenea, a creat tradiţia organizării unei festivităţi la terminarea facultăţii.
“Ar fi bine să nu se uite aceste fapte”, cum ar spune Ion Vartic. Îmi pare rău că nu l-am preţuit suficient pe acest om minunat, dar mă consolez cu gândul că, la întâlnirea de 10 ani de la terminarea facultăţii, chiar eu l-am invitat să ne susţină prelegerea tradiţională, având asentimentul colegilor mei.