Profesor stagiar la Timişoara (1979-1982)

P

Conform repartiţiei naţionale, la 1 septembrie 1979 m-am prezentat la cele două şcoli generale din Timişoara, la care fusesem repartizat: Şcoala Nr. 7 şi Şcoala Nr. 26. Mi-am rezervat telefonic o cameră la un hotel din Timişoara, am luat trenul “Foametei”, Iaşi-Timişoara, numit aşa în urma marii secete din anii 1946-1947, care a afectat mai ales Moldova, şi când mulţi moldoveni au folosit acest tren, pentru a ajunge în cea mai bogată regiune a ţării, Banatul.

Când am sosit la hotel, aproape de miezul nopţii, am constatat că fusesem repartizat în cameră cu un alt domn. Aşa era atunci! Mi-am cerut iertare de la tovarăşul meu de-o noapte, apoi m-am culcat. Dimineaţa, la prima oră, m-am dus la cele două şcoli, ca să le arăt că m-am prezentat la post. Directorul Şcolii Nr. 7, Ion Andrieş, profesor de matematică la bază, mi-a spus că îmi poate oferi norma completă la această şcoală (incluzând şi două ore de latină), ofertă cu care am fost evident de acord. În aceeaşi zi m-am şi dus la cealaltă şcoală, să le prezint noua situiaţie creată, iar cei de acolo au fost bucuroşi, pentru că puteau oferi orele respective de română altor persoane, poate chiar din şcoală.

Al doilea popas l-am făcut la Inspectoratul Şcolar Judeţean, unde un domn inspector cu personalul, căruia i-am solicitat ajutorul pentru găsirea unei locunţe provizorii, foarte amabil, m-a trimis la internatul unui liceu industrial, aproape de Piaţa 700, deci în zona centrală a oraşului, unde voi locui în cei trei ani cât am stat la Timişoara. Aveam o camera cu strictul necesar: un pat, o masă, aragaz, baie şi un mic dulap. Nu voiam mai mult!

Am interacţionat apoi cu noii colegi de şcoală, în special cu cei din catedra de română: Iulian Grozescu, şeful catedrei, Florica Dunea, Harald Kyri, Aurelia Leca. Foarte amabili şi prietenoşi mi s-au părut şi ceilalţi colegi, care aveau în norme alte discipline.

Cum timp de două săptămâni, până la începerea şcolii (la 15 septembrie), prezenţa la şcoală era mai mult formală (întocmirea planurilor de lecţii, şedinţe etc.), am avut timp să explorez şi oraşul, care mi-a plăcut de la bun început. Mă fascinau, în primul rând, străzile largi (comparativ cu cele înguste ale Clujului), ca în orice oraş de câmpie, cu foarte multe flori, în special trandafiri (nu întâmplător, oraşul Timişoara este considerat şi azi “Oraşul florilor).

În Piaţa Operei am admirat clădirea Operei (acolo unde a început Revoluţia din Timişoara), Catedrala Ortodoxă, Librăria “Mihai Eminescu”, ceva mai spre est Bastionul (cu fragmente din zidurile vechi, de apărare a oraşului). În Piata 700 exista şi o piaţă agroalimnetară, foarte bine aprovizionată.

Singurul lucru care m-a nedumerit era faptul că, pe afişele care anunţau spectacolele Teatrului Naţional, era scris “Auf wiedersehen in Herbst!”, afişe care au stat aşa până la începerea noii stagiuni teatrale, prin luna octombrie. Nu cunoşteam atunci nicio boabă nemţească şi credeam că textul scris cu litere mari este titlul unei piese! Apoi am aflat că “Auf wiedersehen in Herbst!” însemna, de fapt, “La revedere la toamnă!”

La şedinţa de deschidere a noului an şcolar, directorul Ion Andrieş (moldovean de origine) m-a prezentat ca fiind “un cadru deosebit de bine pregătit”, deşi nu avea de unde să ştie cât de bine pregătit eram!

Pe lângă norma didactică, parcă de 18 ore pe săptămână, am primit şi dirigenţia la o clasă de-a V-a, cu care m-am înţeles foarte bine. Ştiu că din primul meu salariu, de 800 de lei, le-am făcut elevilor abonamente la revista Cutezătorii, de care fusesem atât de ataşat, când eram eu însumi elev (desigur, banii mi i-am recuperat de la elevi, dar abonamentele trebuiau făcute, ca sa nu expire termneul stabilit).

Cei trei ani de la Timişoara au fost ani extrem de rodnici pentru mine, în primul rând pentru că aveam foart mult timp. Am citit acum foarte mult, lucrări de artă, de filosofie, de literatură, am scris numeroase scrisori unor mari personalităţi (Constantin Noica, D.D. Roşca, Iorgu Iordan, Al. Rosetti ş.a.), am colaborat intens cu recenzii la Viaţa românească şi Orizont, am frecventat spectacole de teatru şi operă, filme etc. La Orizont l-am întâlnit pe Mircea Mihăieş, care debuta şi el atunci, cu articole incisive (de faţă cu mine, i-a spus lui Cornel Ungureanu, membru al redacţiei, că un articol a fost şi mai incisiv, dar l-a cenzurat soţia!) Domnul Cornel Ungureanu mi-a spus că, în orice recenzie sau articol, dacă amintesc trei prozatori, trei poeţi sau trei critici, unul dintre aceştia trebuie să fie obligatoriu… bănăţean!

Am organizat şi acolo numeroase întâlniri cu scriitori, cu ocazia unor cărţi recent publicate. Îmi amintesc de o întâlnire cu Anghel Dumbrăveanu, căruia îi apăruse un volum de versuri în colecţia “Cele mai frumoase poezii” (Editura Albatros, Bucureşti, 1979), de Romul Ladea şi lumea lui cuprinzătoare: volum omagial, avându-l ca autor pe Dorian Grozdan (Editura Facla, Timişoara, 1979) sau Vasile Bogdan, Reşiţa dincolo de cuvinte, un volum de reportaje (Editura Facla, 1979).

În zilele de 5-7 mai 1980, am participat la Congresul al IX-lea al UTC, care s-a ţinut la Sala Palatului din Bucureşti. La deschidere a participat şi Nicolae Ceauşescu, pe care l-am văzut atunci plin de emoţie şi efectiv cu ochii în lacrimi: cu o zi înainte, în 4 mai, murise Iosif Broz Tito, Preşedintele Iugoslaviei. Şi-a început discursul cu ştirea privind moartea lui Tito, îndemnându-ne să păstrăm un moment de reculegere. Ştiu că, a doua zi, Scânteia a publicat acele cuvinte rostite de Ceauşescu, dar în seria de Opere (România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate) cuvintele respective au fost eliminate.

Cei trei ani petrecuţi a Timişoara au fost ani frumoşi, dar şi grei. Eram deja căsătorit, în 1980 a terminat şi Doina facultatea, ocupând un post în Cluj-Napoca, la Şcoala Nr. 17 (actualmente “Ion Creangă”). Am avut o căsătorie la “fără frccvenţă”, cum se spune. Veneam o dată pe lună acasă, cu acelaşi tren Iaşi-Timişoara, care trecea şi prin Cluj.

În intervalul celor trei ani, am făcut toate demersurile posibile, pentru a mă transfera de la Timişoara la Cluj, dar nu se putea, fiindcă municipiul Cluj-Napoca era decretat oraş închis, unde nu se putea intra decât pe bază de concurs. Or, la concurs nu se scotea niciun loc. Am făcut nenumărate memorii, inclusiv la Elena şi Nicoloae Ceauşescu, dar fără rezultat. Culmea este că am dat un anunţ la mica publicitate, în ziarul Drapelul roşu din Timişoara, care s-a publicat şi a avut un mic efect. O profesoară de română din Cluj-Napoca voia să se transfere în Timişoara,  unde lucra soţul ei, dar cele două inspectorate şcolare nu au fost de acord cu acel transfer. Am trimis un memoriu şi revistei Flacăra, care avea o pagină de dialog cu cititorii, care îşi prezentau tot felul de nemulţumiri şi abuzuri din partea autorităţilor şi de care răspundea, la un moment dat, colegul meu de facultate, mai mare cu un an ca mine, Radu G. Ţeposu, care mi-a spus că va publica doleanţa mea, ceea ce s-a şi întâmplat. Efectul a fost nul!

După terminarea stagiului, în 1982, am reuşit să obţin o detaşare de un an pe postul Doinei, care intrase în concediu de maternitate, fiindcă se născuse primul nostru copil, Mihai-Ionuţ. Alţi doi ani am fost detaşat pe acelaşi post cu Doina (pe o jumătate de normă), ceea ce a fost foarte greu din punct de vedere financiar. De aceea, în 1985, când s-a vacantat un post de instructor la Consiliul Judeţean Cluj al Organizaţiei Pionierilor, am acceptat fără rezerve numirea mea la această organizaţie, unde m-am ocupat cu “probleme de propagandă, presă şi cultură” (aşa suna titulatura).

 

Adaugă comentariu